Lorans

LAURENCE

Whiskey Laurence i se spunea lui Laurentiu Stoian, care era din Buzau si fiu al unui membru marcant PRM. Laurentiu era un artist adevarat si canta la muzicuta de blues asa cum nimeni n-a mai facut-o la noi in tara - nimeni de care sa stiu eu. Nu il vazusem prin 2 Mai, a aparut abia tarziu, in Vama Veche, dupa ce lumea se mutase din 2 Mai din cauza taraniei care avea sa infesteze si Vama cat de curand. Se imprietenise cu Vali Racila, un moldovean cu barba de tip Ion Creanga care era tare la country blues, si amandoi cantau la ghertoiul de Bibi. Se imprietenise si cu noi si chiar ne-a sunat intr-o seara in Bucuresti ca trece pe la noi. I-am spus sa vina, eram cu totii adunati la un pahar, i-am zis si interfonul. Asta se intampla cu 5 minute inainte sa se arunce de pe un bloc.

Lorans. Laurentiu. Lawrence. Muzicutza.

Anuntz in Grozavesti, prin '93 sau '94: "Vand discuri". Discuri de'alea de vinil, mari si rotunde si vetuste. De'alea de care voi ashtia nu prea mai stiti cu ce se mananca. De'alea de pus pe pick-up, sa prajesti cartofi prajitzi.

"Vand discuri". In B, pe la etajul 2, daca nu ma inshel. Ma duc. Imi deschide usa unul cu o fatza sictirita si cu un inceput de barba si cu o cutie de discuri pe care le vindea. Fac cu deshtele asha prin ele, cum il stiti pe Alex din Clockwork Orange ca facea, inainte sa schilodeasca boshorogi si sa babardeasca bagaboante ieftine. Gasesc unul, parca un King Crimson. Cred ca il mai am si acum. Sau parca un Bod Dylan. Who the fuck knows, memoria nefiindu-mi unul din atuuri in viatza.

Mai fac din deshte inca ceva, dau peste un disc: Bob Pegg & Nick Strutt: The Shipbuilder (1974). Il rog sa o puna, sa aud cum suna. "Nu, asta nu e de vanzare". Il pune totushi. Un nene constructor de drakkare, care merge la stapanul inelelor feudale sa'i faca o barca, si i se pune pata pe doamna casei, si da'i iubire. Dar asta nu stiam atunci. Asta stiu acum, dupa 15 ani, cand stiu albumul pe de rost si dupa ce l'am cautat cu cerul si pamantul pe Internet (stati linistiti: il am in calculator). De jale scandinava. De onoare celtica. De ciocan si de sabie si de fulger. Nu pentru manelisti. Ci pentru cei tristi.

Mai dau din degete. Mai gasesc un album. "Pune'l si pe asta". "Nici asta nu e de vanzare". Il pune, totusi. Dr. John: Babylon (1969). Uite'l aici, pentru cei care nu stiu cu ce se mananca.

Si uite asha, intreband de una, de alta, si ascultand muzica, le'am dat dracului de relatzii comerciale si ne'am imprietenit. Pe urma am si stat vreo doua saptamani la el in camera. Am ascultat muzica si ne'am hippiotzit, in masura in care puteai sa te hippiotzeshti in 1993, toamna tarziu.

Pe urma a inceput sa cante in metrou, cu o trupa. Cantau blues. Pe urma s'a dus in Ungaria, de unde a venit tare mandru cu o muzicutza Hohner. Pe vremea aia de'abia invatza sa cante la muzicutza cu adevarat.

Pe urma s'a dus in muzica cu totul. Si'a bagat picioarele in ea de facultate de Geologie (deja era pe inventarul facultatzii, student etern). Si a cantat cu cei de la Rosu si Negru, sau de la Stendhal, sau de unde mama naibii mai erau aia. Si a devenit din ce in ce mai cunoscut. Si lua din ce in ce mai Diazepam cu bere.

Si pe urma s'a dus cu totul.

Doamnelor si domnilor: pentru Lorans, sa inchinam aceasta cupa cu miere shi fiere.

Doamnelor si domnilor: Dr. John. Sa'i priasca lui Lorans acolo, in pamantul rece si ud.

Doamnelor si domnilor: Dumnezeu sa'l odihneasca.