Felicitare pe un caiet de matematică

În dimineața asta, chiar înainte să mă trezesc să duc fetele la școală, am visat-o pe Mami, bunică-mea cea de zece ani moartă și care m-a crescut, că îmi trimitea un soi de carte poștală, de felicitare, în fapt un caiet școlar care la mijloc avea imprimată direct pe paginile caroiate mărunt, ca la caietul de matematică, o fotografie ștearsă, cu ea, cu maică-mea și cu mătușa Aglăița, sora maică-mii.

Fotografia era făcută în mijlocul camerei casei de sus, de pe deal, unde am copilărit, în camera care între timp a suferit modificări mari, de aproape că nu o mai recunosc. Și camera și casa erau dărăpănate, cu pereții sparți și dărîmați, și din ea dădeai de fapt direct afară, în curtea îngustă laterală, ca un soi de coridor, între casă și zidul care ține malul și pe care crește o boltă de vie din aia țărănească, căpșunică fără nici un fel de fason de noblețe.

Și camera și curtea erau tot una, otova și dărîmate și ușor umede și umbrite, și de colo colo era mare petrecere, neamurile de la Moldova și vecinii și cei morți și cei vii și babele și moșii și tot neamul meu cel amestecat, cum amestecate sînt toate neamurile lumii acesteia corcite.

Și mare petrecere și bucurie și dans și nuntă era, și unchiul Mihai se bucura alături de ficiori-so Ionuț, care acum este în Anglia, și lîngă ei era unchiul Valerică, fratele geamăn al Aglăiței, și printre ei lume, soldați, cetățeni, oameni. Toți cumsecade și toți veseli și unii morți și alții vii.

Și am luat felicitarea în formă de caiet școlar și era și o urare pe ea, o poezie din acelea naive de care scriam prin oracole, ceva de bine evident, n-am reținut versurile, chiar mi-aduc aminte că n-am reușit în vis să citesc versurile, m-am străduit dar n-am înțeles decît frînturi, sînt dintre cei care țin minte figuri și emoții din vis, iară nu cuvinte, știu însă clar că era de bine, o urare pentru nepotul ei care de fapt i-a fost copil, pe care l-a crescut, și alături celelalte două mame, maică-mea Nina și mătușă-mea Aglăița, și era de bine, era o urare și un mesaj de continuitate, și morții și viii se bucurau împreună.

Să-ți fie bine, maică, ține-o tot așa, sînt alături de tine, din mormînt sînt alături de tine, și cei morți și cei vii sînt alături de tine și te iubim și te înțelegem și ești și tu alături de noi, chiar dacă ești departe, pentru unii imposibil de departe. Dar avem unde ne întîlni, ne întîlnim în vis, și roagă-te să-ți amintești visele cînd te trezești.


Și nu știu cum va fi mai încolo, dar acum știu că e bine, sînt pe calea cea dreaptă. Și întorcîndu-mă de la școala unde am dus-o pe Andra, fata noastră cea mică, intrată anul acesta în clasa întîi, mi-a țîșnit fără efort în minte și fraza și imaginea și persoana și înțelesul: ikiru. Un film pe care nu l-am mai văzut de 20 de ani și care a țîșnit cu forța prezentului și a necesității și a inevitabilității. Domnul Watanabe în pragul morții, și totuși atît de împăcat cu viața.

Ikiru. A trăi, măi nuntași bre. A trăi. Ikiru.
Și restul e tăcere. Și chatarsis. Și valuri, fiori, fierbințeli.

Gata. Onegaeshimasu! Shitsureshimasu, că trebuie să plec la treabă, la întîlniri, la viață.

Să nu uitați: Ikkiru, bre nuntași bre.

V-am spus că într-o altă viață am fost japonez?
V-am spus că mi-e dor de Mami, de bunică-mea?

.