marți, 16 octombrie 2012

Felicitare pe un caiet de matematicǎ

În dimineața asta, chiar înainte sǎ mǎ trezesc sǎ duc fetele la școalǎ, am visat-o pe Mami, bunicǎ-mea cea de zece ani moartǎ și care m-a crescut, cǎ îmi trimitea un soi de carte poștalǎ, de felicitare, în fapt un caiet școlar care la mijloc avea imprimatǎ direct pe paginile caroiate mǎrunt, ca la caietul de matematicǎ, o fotografie ștearsǎ, cu ea, cu maicǎ-mea și cu mǎtușa Aglǎița, sora maicǎ-mii.

Fotografia era fǎcutǎ în mijlocul camerei casei de sus, de pe deal, unde am copilǎrit, în camera care între timp a suferit modificǎri mari, de aproape cǎ nu o mai recunosc. Și camera și casa erau dǎrǎpǎnate, cu pereții sparți și dǎrîmați, și din ea dǎdeai de fapt direct afarǎ, în curtea îngustǎ lateralǎ, ca un soi de coridor, între casǎ și zidul care ține malul și pe care crește o boltǎ de vie din aia țǎrǎneascǎ, cǎpșunicǎ fǎrǎ nici un fel de fason de noblețe.

Și camera și curtea erau tot una, otova și dǎrîmate și ușor umede și umbrite, și de colo colo era mare petrecere, neamurile de la Moldova și vecinii și cei morți și cei vii și babele și moșii și tot neamul meu cel amestecat, cum amestecate sînt toate neamurile lumii acesteia corcite.

Și mare petrecere și bucurie și dans și nuntǎ era, și unchiul Mihai se bucura alǎturi de ficiori-so Ionuț, care acum este în Anglia, și lîngǎ ei era unchiul Valericǎ, fratele geamǎn al Aglǎiței, și printre ei lume, soldați, cetǎțeni, oameni. Toți cumsecade și toți veseli și unii morți și alții vii.

Și am luat felicitarea în formǎ de caiet școlar și era și o urare pe ea, o poezie din acelea naive de care scriam prin oracole, ceva de bine evident, n-am reținut versurile, chiar mi-aduc aminte cǎ n-am reușit în vis sǎ citesc versurile, m-am strǎduit dar n-am înțeles decît frînturi, sînt dintre cei care țin minte figuri și emoții din vis, iarǎ nu cuvinte, știu însǎ clar cǎ era de bine, o urare pentru nepotul ei care de fapt i-a fost copil, pe care l-a crescut, și alǎturi celelalte douǎ mame, maicǎ-mea Nina și mǎtușǎ-nea Aglǎița, și era de bine, era o urare și un mesaj de continuitate, și morții și viii se bucurau împreunǎ.

Sǎ-ți fie bine, maicǎ, ține-o tot așa, sînt alǎturi de tine, din mormînt sînt alǎturi de tine, și cei morți și cei vii sînt alǎturi de tine și te iubim și te înțelegem și ești și tu alǎturi de noi, chiar dacǎ ești departe, pentru unii imposibil de departe. Dar avem unde ne întîlni, ne întîlnim în vis, și roagǎ-te sǎ-ți amintești visele cînd te trezești.


Și nu știu cum va fi mai încolo, dar acum știu cǎ e bine, sînt pe calea cea dreaptǎ. Și întorcîndu-mǎ de la școala unde am dus-o pe Andra, fata noastrǎ cea micǎ, intratǎ anul acesta în clasa întîi, mi-a țîșnit fǎrǎ efort în minte și fraza și imaginea și persoana și înțelesul: ikiru. Un film pe care nu l-am mai vǎzut de 20 de ani și care a țîșnit cu forța prezentului și a necesitǎții și a inevitabilitǎții. Domnul Watanabe în pragul morții, și totuși atît de împǎcat cu viața.

Ikiru. A trǎi, mǎi nuntași bre. A trǎi. Ikiru.
Și restul e tǎcere. Și chatarsis. Și valuri, fiori, fierbințeli.

Gata. Onegaeshimasu! Shitsureshimasu, cǎ trebuie sǎ plec la treabǎ, la întîlniri, la viațǎ.

Sǎ nu uitați: Ikkiru, bre nuntași bre.

V-am spus cǎ într-o altǎ viațǎ am fost japonez?
V-am spus cǎ mi-e dor de Mami, de bunicǎ-mea?






.

7 comentarii:

__Vali spunea...

Damn it! Inca o bucata care ar trebui sa mearga direct (asa cum e, fara revizuiri) in cartea de proza scurta nepromisa inca.

ipo spunea...

:( :)

impricinatul spunea...

mda. la telega, acolo... aha...
impacat cu moartea? hm!

Bujold spunea...

Sensei - stii foarte bine parerea mea despre IKIRU. Nu se ezista film mai bun pe lumea asta.

Anonim spunea...

Din nou reîntoarcerea la Mura? Mda.
Şi eu visez cu ochi deschişi clipa în care undeva pe o coastă stearpă la ora întoarcerii voi regăsi plăcerea abandonului în natura armoniei, în universul emoţiilor de copil unde drumul ritual între bucăţica de pământ şi vatra satului se transforma într-un expediţie spre Frontierele Universului, univers în echilibru cu liniştea dar şi sunetul frunzelor de prun, a aromelor de struguri şi nuci unde vocea calmă a bunicului şi a sapei ce mecanic încerca în zadar să civilizeze şi elibereze pojghiţa de sol de invazia buruienilor devenite pe moment duşman peren şi etern dar fără ura aia de distrugere definitivă pe care o practică chimicalele ci un gen de ură practică care le lăsa şi lor o şansă egală pe anul viitor să reocupe terenul furat. Îmi este dor de Coasta Păloii unde natura a lăsat un fortăreaţă, pentru joacă şi înţelepciune. Îmi este dor de răcoarea confortabilă a casei de cărămizi făcute din stropii de transpiraţie ai colectivităţii cu vena argilei locale, ca semn al continuităţii -adversităţii pământului. Răcoarea în faţa căreia senzaţia oferită de sistemele de climatizare moderne par kitschuri destinate a oferi plăcere azi dar durere, mâine, a îmbolnăvi şi selecta bacteriile rezistente.
Doar nu, ne tragem din oamenii pământului, pământul căruia îi datorăm totul, creaţia şi dispariţia, dar şi gena distrucţiei atunci când orgoliul îmbarcă.

Remus spunea...

Intoarcerea la radacini..subconstientul.... vezi,. totusi nu este o fabulatie

Maria spunea...

Sper sincer sa nu ai ceva neplaceri deoarece astfel de vise ne fac pe toti sa stam pe ganduri.
Spre exemplu eu am auzit ca in mod normal un ar trebui sa aibe in jur de 8 vise, deci visele nu ar trebui ingorate...