Românii sînt proști (La moartea tatălui meu, ian 2020)

În ziua în care l-am înmormîntat pe taică-meu, acum un an și jumătate, la începutul lui 2020, am scris aceste rînduri. Tocmai mă întorsesem de la înmormîntare, îl băgasem în groapă. Le-am scris din suflet. Le-am scris cu obidă și cu lacrimi în ochi.

A fost cel mai bun articol pe care l-am scris vreodată.

Nu știu cum de am reușit contraperformanța să nu îl pun pe blog. A fost preluat de toți, doar pe blogul meu am uitat să-l pun.

Repar acum greșeala. Oricum, e un articol care e actual și azi, și mîine, și peste o sută de ani.

Dumnezeu să te odihnească, tată!

* * *

Zilele astea a murit tatăl meu. Azi l-am îngropat.

Drept pentru care n-o să mai am răbdare cu voi și nici n-o să vă menajez și o să spun lucrurilor pe nume, scurt și la obiect.

O să folosesc vocea tatălui meu de dincolo de mormînt și o să spun ce trebuie spus.

Sînteți niște proști.

Sîntem niște proști.

Românii sînt niște proști.

Românii nu sînt proști pentru că n-ar fi inteligenți. Nici pe departe. Sîntem la fel de deștepți ca toți ceilalți. Ci doar pentru că n-avem curaj și avem suflet de slugi.

Eu, de neam, sînt din Telega. Jumătate din Moldova, după mamă. Dar după tată și după viață din Telega. Născut, crescut și trăit în Telega, în miezul Munteniei.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, sînt în Telega, proaspăt epuizat după înmormîntare. E seară. E frig în casă, că am oprit focul. Mă pregătesc să pornesc spre București. Dar nu mă ridic de aici pînă nu vă spun ce am de zis.

Să vă spun că sînteți niște proști.

Mai deunăzi, săptămînile trecute, am trecut pe lîngă Salzburg. Puteam să ne oprim. Nu ne-am oprit. Nu contează. Am fost în alți ani. Știu orașul destul de bine.

Știți ce înseamnă Salzburg? Salz și Burg. Sare și oraș. Orașul sării.

Știți ce înseamnă Telega? O căruță mai mică. Căruța cu care se căra sarea.

Știți ce au în comun Telega și Salzburgul? Din ambele locuri s-a scos sare sute de ani de zile.

Știți prin ce diferă Telega de Salzburg? Prin toate celelalte, mă proștilor mă.

Telega, fundul pămîntului, o comună săracă, depopulată, plină de oameni bătrîni și lipsiți de speranță. Salzburg, unul din cele mai șic și mai scumpe și mai bogate orașe ale lumii.

Și din Telega, și din Salzburg, s-a scos sare sute de ani de zile. Mai abitir, din Telega s-a scos și petrol o sută de ani de zile.

Cu petrolul din Telega și Buștenari, satul său aparținător de peste deal, Germania a făcut al doilea război mondial, alimentîndu-și tancurile și urgia de armată pînă în coasta Stalingradului.

Telega a mustit de resurse. Sare. Petrol. Cele ce fac lumea să se învîrtă și să funcționeze.

În Telega, de cinci sute de ani, de cînd se exploatează măruntaiele acestui pămînt sărac, dar al dracului de bogat în adîncuri, un ban n-a rămas aici.

Nu cinci la sută.

Nu zero virgulă cinci la sută.

Nu zero virgulă zero cinci la sută.

Nimic n-a rămas aici.

Nimic, mă proștilor, nimic. Futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de proști: NIMIC!

Totul a luat drumul străinătății. Și Telega a rămas un loc prost și sărac și blestemat.

Sarea s-a scos sute de ani. A luat drumul Imperiului. Către sultan. Către Stambul.

Un drum din București chiar așa se numește: Drumul Sării. Locul pe unde căruțele pline cu sare din Telega și din Slănic Prahova treceau la vale, spre sud, spre Giurgiu și de acolo mai departe spre capitala Imperiului.

Căruțe cu sare. Adică teleguțe. Venite din Telega.

Nici un sfanț de plus valoare n-a rămas în Telega. Oameni proști și săraci și slugi au scos sarea, care s-a dus la sultan.

Apoi au dat de petrol, acum o sută și ceva de ani. Și au luat-o de la capăt.

Oameni proști și săraci și slugi au scos petrolul pentru multinaționalele acelei vremi. Pentru anglo-olandezii de la „Astra Română”. Pe urmă pentru nemții naziști. Pe urmă pentru ruși.

Auzi tu tupeu pe capul lor de ticăloși: stăpîni anglo-olandezi care își spuneau „Astra Română”.

Unii au crescut firav pe lîngă aceste multinaționale și au dat să facă cheag. Dar a venit al doilea război mondial și au luat germanii tot. Apoi au venit rușii și au luat rușii tot, după ce i-au învins pe nemți și i-au băgat pe chiaburi la Canal și la pușcărie și ne-au pus să plătim pagube de război. Trenuri întregi cu vagoane cu cereale cherestea uraniu petrol. Trenuri de petrol supte de la Telega.

Un leu n-a rămas aici. Nimic, mă proștilor. Nimic.

Nici o marcă germană.

Nici o rublă sovietică n-a rămas aici.

Nici un dolar american.

Nici o liră sterlină.

Nici un gulden de la ticăloșii de olandezi.

Nici un leu de la ticăloșii de comuniști, care au confiscat tot și au băgat oamenii în pușcărie.

Nimic. Nimic. Praful s-a ales.

Nimic n-a rămas de pe urma sării, decît niște găuri în pămînt cu apă sărată în jurul cărora țopăie niște turiști săraci și mediocri.

Nimic n-a rămas de pe urma păcurii, decît niște rezervoare ruginite și niște țevi ruginite care se tîrîie ca șerpii pe coastele Călinetului și niște turle ruginite de sonde părăsite.

Nimic n-a rămas. Un loc blestemat, populat de oameni proști și bătrîni și triști și fără de speranță.

Știți de ce mai toți banii de pe urma sării au rămas la Salzburg, să-l transforme într-unul din cele mai bogate și dezvoltate locuri de pe lumea asta?

Pentru că ăia au avut coaie, mă proștilor mă. Au avut curaj și cînd cineva a vrut să vină să le ia sarea

– căci au fost mulți și acolo care au vrut să pună mîna pe ce nu era al lor –

salzburghezii au pus mîna pe furci și pe topoare și pe săbii și pe arbalete și și-au folosit banii și mintea și priceperea să tocmească oșteni și mercenari care să lupte să-și lepede sîngele să apere sarea.

Au vărsat și ei, salzburghezii, sînge pentru sarea lor. Au năimit și pe alții să verse sînge, tot pentru sarea lor.

Știți de ce n-a rămas nimic la Telega? Pentru că noi, telegenii, sute de ani de zile am fost proști.

Sute de ani, telegenii și românii am fost proști și n-am avut curaj. Am lăsat toți ticăloșii acestei lumi ticăloase să vină și să ia fără să pățească nimic.

N-am pus mîna nici pe furci, nici pe topoare. Nici pe săbii, nici pe arbalete. Nici nu ne-am folosit banii și mintea să tocmim oșteni să ne apere.

Am plecat capul și n-am ținut cu ai noștri. N-am fost solidari unii cu alții, să zicem „mă proștilor mă, mă futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de haite și de tîlhari,

toate astea sînt ale noastre, nu ale sultanului sau ale neamțului sau olandezului sau rusului sau bruxellezului, și ar trebui să murim ca să ne apărăm ce e al nostru”.

Am fost lași și slugi și fricoși și am plecat grumazul. Și ne-am ferit prin păduri. Și ne-am ascuns prin munți și prin frunze, că așa e porecla unuia din neamurile din care mă trag: Frunzoii, că s-au ascuns în frunză. Și am cedat lupta fără să ridicăm un deget. Și n-am ținut cu ai noștri, ci cu stăpînii.

Și, mai rău de-atît, ne-a plăcut.

Adică am fost proști.

Dragii mei proști, sînteți niște proști. Și eu, și voi. Toți. Eu sînt prost că încă mai îmi răcesc gura de pomană să vă spun că sînteți proști. Lași. Fricoși. Ticăloși. Neam de slugi. Suflet de slugă.

Iară voi sînteți proști și o să muriți săraci și proști pentru că țineți cu oricine altcineva, nu cu țara voastră, nu cu neamul vostru, nu cu pămîntul vostru, nu cu sarea voastră, nu cu păcura voastră, nu cu morții voștri, morții mamilor voastre de proști.

Ci cu stăpînii voștri care vă iau sarea și păcura și viața și viitorul.

Morții mamilor voștri de proști, că proști mai sînteți.

Tatăl meu dragă. Dragul meu tată. Ești rece și în mormînt. Și toți în jurul tău sînt niște proști. Lași. Fricoși. Ticăloși. Slugi.

Aici trebuia să fie Texas, tăticul meu drag. Trebuia să fie Dallas. Trebuia să fie Salzburg. Însă e doar Telega: un loc sărac, cu oameni bătrîni și proști și fără de speranță.

Odihnește-te în pace, dragul meu tată rece și prost și mort și țeapăn. Ai fost un prost pentru că ți-ai ajutat semenii. Ai fost un prost pentru că ai crezut în ei. Ai fost un prost pentru că ai fost boier de Telega, acest loc prost și sărac și în paragină.

Dumnezeu să te aibă în pază. Căci pe români nu are cine.

Pentru că sînt proști. Dumnezeu are grijă doar de ăia care au ei grijă de ei.

Noapte bună, tatăl meu drag!





Citeste tot...

Momentul adevărului

Cristian Ronaldo, cînd dă gol, în ciuda faptului că hoarde de apărători se străduie să-l împiedice, reprezintă un moment al adevărului. Un moment care nu poate fi falsificat. Cu freza aia a lui absolut enervantă, el reușește să facă chestii pe care alții nu le fac.

Brîncuși, cu barba aia a lui enervantă, de tefeleu christic, a făcut chestii pe care la vremea lui prea puțini puteau să le atingă. Niveluri de spiritualitate, de eleganță și de semnificație cu mult înaintea vremii sale.

Tudor Gheorghe, atunci cînd cîntă, plîng salcîmii. Alt enervant. Ați văzut ce mustață enervantă poate să aibă? Unora poate le place cum cîntă Tudor Gheorghe. Pe alții îi lasă reci. Dar pe bune că atunci cînd începe să cînte lăutarul, salcîmii se scutură de nervi, de draci că nu pot să cînte și ei la fel de frumos din florile alea ale lor.

Toate aceste exemple expresive, chiar dacă pline de păr enervant, întrupează ideea de moment al adevărului.

Nu-l poți falsifica. Tragi la țintă și nimerești sau nu. Faci o mașină mai bună, sau mai ieftină, sau mai potrivită nevoilor clienților decît alții, sau n-o vinzi. Alergi și prinzi căprioara, sau mori de foame.

Lumea, natura, realitatea se așează în general după momentele ale adevărului. În ideologia modernității, aceste momentele ale adevărului sunt în strînsă legătură cu ideea de meritocrație. Cînți de plîng salcîmii. Dai gol de zgudui lumea. Sculptezi de-l faci invidios pe Dumnezeu.

Momentul adevărului și corolarul său, meritocrația, merg mînă în mînă cu cealaltă mare idee ce stă în spatele modernității: complexitatea. Ai nevoie de din ce în ce mai multă pricepere să poți gestiona complexitatea.

Viermele e alergat de cîrtiță, iar frunza e alergată de melc. Dar, de-a lungul sutelor de milioane de ani, pe măsură ce viermele s-a transformat în căprioară, iar frunza în gazelă, lupul a trebuit să alerge mult mai repede decît cîrtița, iar leul mult mai aprig decît melcul dacă voiau să nu moară de foame, să le rîză prînzul în nas de nepricepuți ce sînt.

La fel și cu Ronaldo, și cu Brîncuși, și cu Tudor Gheorghe. Vrei să joci în Divizia Județeană, la Liga a Patra? E suficient să știi să te legi la șireturi. Uneori nici de șireturi n-ai nevoie. Vrei în Liga Campionilor, la glorie și la bani, să-ți dai părul cu gel și să cîștigi milioane, poate chiar miliarde, ca strălucitorul de Ronaldo? Ehehe, puțini ajung, și mai puțini reușesc să se mențină. Competiția e atît de năprasnică, priceperea de care ai nevoie e atît de aproape de perfecțiune, încît e foarte foarte complicat să răzbești acolo.

Vrei să faci reactoare nucleare? Vrei să faci portavioane? Vrei să faci circuite integrate la nivel de nanometri, aproape de granița cu atomii? Vrei să stăpînești complexitatea procedurală a lumii de azi?

Ai nevoie de din ce în ce mai multă educație.

Educația e hrana creierului pentru complexitatea lumii din ziua de azi. Pînă și pentru a folosi banala telecomandă de la televizor ai nevoie de mult mai multă școală decît bunicii noștri, care ne exploatau pe noi drept telecomandă: ia du-te, măi ficior, și schimbă canalul, mută-l pe tevere doi, să vedem ce prostii mai spun ăia și acolo.

Problema e că educația se poate face pe bune, dar se și poate falsifica. Uneori, în țările astea mediocre ale noastre, educația reușește să ocolească momentul adevărului.

În științele exacte și în științele naturii mai greu. Mai ales în zona de STEM, acel domeniu care guvernează lumea: Science Technology Engineering Mathematics. Însă prin științele non-exacte, umaniste, merge și cu mermeleala.

Cum? Facem niște mici coterii în care toată lumea se recunoaște cu toată lumea, se gratulează reciproc, se firitisește, scot cărți, își dau titluri și se prefac că sînt pricepuți. Și gata fandacsia, gata păcăleala instituționalizată, gata uzina de diplome calpe, de școală profesională pe bază de doctorat.

Sînt o grămadă de asemenea oaze de bălteală prin învățămîntul nostru superior. Pe unele le știu și eu. Pe altele le bănui, după ce producții de absolvenți puiesc. Iar pe altele le tot vedem expuse în toată splendoarea goliciunii și găunășeniei lor, cum ar fi bunăoară distinsele instituții de forță cu distinșii lor doctori făcuți la apelul de seară.

Aici au dreptate cei care se străduie să-i vîneze pe cei cu lucrări făcute pe genunchi, sau și mai rău, făcute de alții ori plagiate.

Educația românească s-a dus în ultimii douăzeci de ani în cap.

În primul rînd, pentru că rolul social al profesorului a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Îndeosebi prin nivelurile oribil de scăzute de salarizare, care au gonit pe mai toți posibilii noi candidați decenți ce puteau să înlocuiască generațiile vechi, ieșite la pensie. Dar și prin continua aruncare în derizoriu a acestei tagme profesorale. Statusul social al unui cadru didactic ajunsese să fie mai puțin prestigios decît al unui vînzător.

Însă un alt motiv la fel de important pentru care educația românească s-a dus în cap în ultimii douăzeci de ani este și faptul că momentul adevărului n-a mai contat.

Examenele au putut fi luate și cu mită, nu doar pe bune. Copiatul a devenit politică de stat în învățămîntul românesc. Nivelul de dificultate la subiectele examenelor a scăzut încontinuu – zilele astea am reușit trista performanță să fac toate subiectele de la bacalaureat la matematică în gînd, în maxim 10 minute.

Iar lucrările de concretizare a atingerii unui anumit nivel de complexitate educațional: lucrare de licență, proiect de stat, cum îi zicea pe vremuri, lucrare de master sau de doctorat au ajuns să fie realizate de alții, să fie plagiate, să ajungă un motiv de jenă intelectuală.

Educația a tot primit continue lovituri serioase în ultimii 30 de ani, dar mai ales în ultimii 20 de ani, de cînd au ajuns să predea cei deja educați după 1990, cînd ștacheta momentului adevărului a fost dramatic lăsată jos.

Acum culegem roadele acestei atitudini non-moderne, non-meritocratice pe care am dovedit-o față de educație.

Copiii noștri nu învață cu adevărat carte decît dacă fac meditații. Creierele cele mai bune preferă să urmeze învățămîntul universitar în străinătate, căci aici universitățile au cam ajuns să pută, mai ales în comparație cu rigoarea și calitatea educației din Occident.

Iar meritocrația a ajuns să fie evitată, vînată, nu numai în sistemul de educație, dar și în cel public – uneori chiar și în cel privat. Examenele sînt pregătite în așa fel încît să ia cine trebuie, nu cine se pricepe. Avansările se fac pe bază de fidelitate, nu de performanță.

Și astfel ne scufundăm din ce în ce mai mult în mediocritate. Ne-am scufundat deja. Iar azi, degeaba încercăm să întoarcem mortul de la groapă.

Azi, distinsul nostru președinte mediocru poate să se dea și cu fundul de pămînt, că nu rezolvi nimic bătînd din palme, din trei evenimente festive și din cinci conferințe sterpe, dar inutile. Se chinuie și el să încălzească o ciorbă mucegăită, că prea n-a făcut nimic în mandatele sale.

Educația în România? O glumă. O bătaie de joc. Felul în care România își pregătește românii să ocolească momentul adevărului, performanța, meritocrația.

Sau să le caute în altă parte.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Agency / Balls / Conspirație

Motto: “Nimeni nu și-a câștigat independența decât dacă i s-a îngăduit. Totul este controlat pas cu pas. A avut oculta un interes de a permis.” (Comentariu, social media)

Parcurgînd comentariile cititorilor mei, în seara asta am avut o revelație minoră, ajutat și de cel mai recent articol al lui Bogdan Duca.

Teoria conspirației merge mînă în mînă cu servilismul.

Totul pleacă de la un set clar de întrebări. De ce e teoria conspirației atît de răspîndită în România? Și de ce prezintă o stratificare socială atît de bine definită?

În seara asta m-a fulgerat. Ești predispus să crezi în teoria conspirației dacă ești predispus să nu ai încredere în forțele proprii .Să consideri că nu ai putere, că nu ai resurse, că nu poți face lucrurile să se întîmple, că nu poți mișca realitatea.

În științele sociale, din care sociologia face parte, termenul este unul inevitabil anglo-saxon. Îi zice agency. Vine, evident, din filosofie și permează gîndirea științelor sociale cum pătrunde cerneala creta (da, știu: nimeni nu-și mai aduce aminte de acea reclamă).

Conceptul face parte dintr-o dihonie și dihotonomie celebră în sociologie: agency vs structure, alături de alte cupluri de concepte care au făcut la fel de multă istorie în științele sociale: nature vs culture, necessity vs randomness.

În nemernicia mea, ca un cîine turbat, nici nu știu cum s-ar traduce agency în română într-un singur cuvînt fără să-i deformezi iremediabil sensul, fără să-i strivești corola de minuni a exactității sale semantice. Sintagma cea mai apropiată ar fi “capacitatea de acțiune”. Potențialul de a face chestii.

Virtutea de a face.

E o virtute, să poți face lucrurile. Aici e miezul filosofic, izvorît din ideea și mai generoasă de libertate, de la Lock și de la Rousseau și de la Nietzche încoace. E o virtute pe persoană fizică, însă iremediabil combinată cu mînjeala necesității sociale, cu mediul social și istoric. Cu dependența de cale, cum ar zice teoreticianul în limbajul său de lemn.

Te simți liber? Crezi că poți face chestii? Că-ți ai soarta în propriile mîini? Atunci ești mai puțin predispus să crezi în teoria conspirației. Tu faci. El face. Alții fac. Toți fac. Rezultanta e complexă și de cele mai multe ori imprevizibilă, deși colo sus, dincolo de persoane, se structurează frumos în predictibile felii de realitate. Da, există șerpilieni care vor să controleze lumea. Dar sînt atît de mulți încît vectorii de forță se încurcă, se aglomerează într-o întorlocare misterioasă, cu viața sa proprie.

Pe dos. Te simți neputincios? Strivit de istorie, de societate, de cei puternici? Simți că nu ai de nici unele? Că ești o muscă în fereastra realității, izbindu-te nevolnic de geamul realității, fără să-ți dai seama unde e piedica, unde e bariera, the glass ceiling? Atunci ești tentat să te lași în brațele teoriei conspirației, care îți mîngîie neputința, îți tămăduiește resentimentul și-ți alină gîfa din gît. Șerpilienii controlează tot, conduc tot, ei sînt atît de pricepuți și de perfecți încît pot să apese cele mai delicate și insignifiante butoane și să facă moțul de la curcan să se încline cu 37 de grade, dacă așa vor mușchii lor perfecți și atotputernici.

O să cad în păcatul generalității și al stereotipului. Dar e vremea și e subiectul. Sîntem un popor care, pe parcursul istoriei, n-am avut parte de autonomie de acțiune. Agency? Yok. Nicht. Nyet. Verboten. Nada. Mereu au decis alții pentru noi. Mereu n-am avut de nici unele. Mereu am fost slugi nevolnice, sugînd țuțuroiul la cei puternici, la turci, la habsburgi, la fanarioți, la sovietici, acum mai recent la bruxelezi și la licurici și la multinaționale, la cine a vrut să vină pe-aici să ne bage țuțuroiul în gură spre a fi supt.

Și asta ne permează existența, valorile, norul de gînduri care ne înfășoară viața. Ce e permis. Ce nu e permis. Cine face. Cine nu. Cine poate face. Cine nu are voie și n-o să aibă neam de neamul lui voie.

Mai mult. Asta ne permează insidios existența încă din primele experiențe de viață, din primii ani, de la țîță și de la scutec. Poporul român a reușit să inculce această supunere în valorile pe care le transmite pruncilor săi, din fragedă copilărie. Socializarea primară, procesul prin care ne internalizăm valorile și ne definim normalitatea pentru tot restul vieții.

Nu fă aia. Nu pune mîna acolo. Nu te juca cu aia. Nu băga în gură. Nu te du dincolo. Pune-ți căciula în cap. Nu deschide fereastra, că te trage curentul. Nu te urca acolo, că pici și n-am bani să cumpăr altul. Nu îndrăzni. Nu-ți băga nasul. Nu te semeți. Nu pleca. Nu ieși afară, că e frig și bîntuie dinozaurii. Nu căuta. Nu te arunca în necunoscut. Stai dracu’ acasă, la țîța lu’ mă-ta, sub poalele ei acoperitoare. Nu îndrăzni. Nu face.

Și așa pe urmă ne tot șoptește vocea în urechea internă toată viața. Nu face. Nu îndrăzni. Nu cuteza.

Și hop, fandacsia și îmbrățișarea teoriei conspirației. Ce înseamnă teoria conspirației? Că unii mari și nasoi și puternici, șerpilienii cei perfecți și puțini, adevărații adulți, nu ca noi niște copii nevolnici, doar ei dețin agency. Doar ei au îndrăzneala să cuteze că concocteze scenarii și să le pună în aplicare. Să tragă sforile. Să influențeze realitatea. Să stăpînească existența doar dintr-o mișcare de deget mic. Doar ei au voie. Doar lor li se cuvine dulcele și asprul fruct al virtuții de a face chestii.

De ce? Pentru că noi nu putem. Nu avem voie. Nu se cuvine să îndrăznim. Noi trebuie să stăm sub poalele protectoare ale fustei mamei noastre simbolice, dominatoare și cață și frecangioacă la cap și interzicătoare, care ne susură în ureche toată viața: nu face, nu te du, nu îndrăzni. Lasă-i pe alții să îndrăznească. Lasă-i pe alții să se semețească și să riște și să cuteze.

Agency. Autonomie. Libertate.

Toate concepte care sînt străine poporului nostru. Dragul nostru popor de slugi și de pămpălăi crescuți de mame sufocante. Mama fizică. Mama simbolică. Mama societate. Mama stat. Tătuca opresorul, dictatorul luminat, pe care-l adulăm și așteptăm de secole, Ștefan Mihai Cuza Antonescu Ceaușescu Iliescu Băsescu Iohannis. Pe care nu-l putem suferi, dar ni-l dorim să facă chestii, în locul nostru. Nevolnicii de noi. Să facă ei, șerpilienii puternici, pentru că noi nu sîntem în stare.

Mother, do you think they'll drop the bomb?
Mother, do you think they'll like the song?
Mother, do you think they'll try to break my balls?

Da, da, cum să nu, maică. Bea încet, că e rece și te trage corentu. Da, maică, they’ll certainly break your balls. Only those shards and pitiful remains that you still got in your innards after I broke them first, kindly emasculating you during your pitiful childhood.

Dă la mama să pupe, mînca-l-ar mama pe el de pămpălău fără coaie. Da, mamă, așa e: șerpilienii e de vină. Da, cum să nu. Poți să ieși la joacă, mămică. Dar doar în curte. Pune-ți căciula, tîmpitule, că e frig afară și te trage corentu! De cîte ori să-ți spun să nu ieși afară fără căciulă-n cap???

Ghinion.

PS: By the way, că tot văz că se dau unii de chinu’ morții de ce nu iese lumea în stradă acuma, cu toate nemerniciile făcute de ăștia în dictatura sanitară covidiană. De-aia nici nu prea știm să ieșim în stradă ori să facem revoluții, decît dacă sînt riguros instrumentate de șerpilieni, de Sergiu Nicolaescu, de Tőkés, de draga de Anaconda. N-avem pur și simplu coaie. Adică agency. Lasă, maică, să organizeze șerpilienii chestii de-astea, că noi nu ne pricepem.

Ghinion again.



. Citeste tot...

Uniunea Europeană are o problemă

Uniunea Europeană are o problemă.

Nu, nu alea la care vă gîndiți voi. Da, știu, UE are probleme multe. Însă, dincolo de acestea, începe să aibă din ce în ce mai mult și o problemă de legitimitate.

Cuvîntul cheie este “colonialism”.

Nu mă refer la acțiune. Mulți dintre noi știm, ne dăm seama sau bănuim că ce face acum centrul dezvoltat al țărilor occidentale bogate cu periferia țărilor est-europene e pur și simplu continuarea politicii de colonialism de pe vremuri. Îi zice neo-colonialism. Îi zice Wallerstein. Îi zice Imperiu. Îi zice hegemonie. Îi zice în multe feluri.

Nu asta e problema. E un secret à la Polichinelle că statele occidentale dezvoltate practică politici de extracție pe spinarea noastră.

Nuu. Problema Uniunii Europene e că slugile, între timp, au cam început să vocifereze, să protesteze la adresa acestor politici neo-coloniale.

Vedeți voi, cît timp furia la adresa extracției de tip colonialist este exprimată pe persoană fizică, de diverși cetățeni obișnuiți, așa ca mine, problema e ușor de gestionat. Imensului aparat de propagandă îi vine ușor să ne demonizeze, să ne baneze, să ne eticheteze și hărțuiască.

Ce te faci, însă, atunci cînd ditamai șefii de stat folosesc în mod constant această acuză la adresa partenerilor lor instituționali?

Să vă dau citate, de-alea cu ghilimele, să vedeți cum această familie de cuvinte, “colonie”, “colonial”, “colonialism” a ajuns să fie utilizată din ce în ce mai des în discursurile oficiale ale liderilor țărilor post-comuniste din estul Europei.

Viktor Orban, premierul Ungariei și președintele principalului partid maghiar, 2 iulie 2021. “E o abordare colonială. Pur şi simplu nu se gândesc la ce pot şi ce nu pot spune despre o altă naţiune și despre legile altor țări”. “Ungurii nu se vor supune niciodată dictatelor străine”. Se referea la maniera în care conducătorii Olandei găsiseră de cuvință să-l tragă de urechi pentru politicile sale anti-LGBT.

Janez Janša, premierul Sloveniei, 2 iulie 2021. “Slovenia nu este o colonie, nu este un stat de mâna a doua”. Tot ca reacție a unei urecheli superioare venite dinspre superiorii deontologi de la conducerea UE, de data aceasta Frans Timmermans, vicepreședintele Comisiei Europene. Declarația sa e cu atît mai semnificativă, cu cît e făcută în momentul în care Slovenia tocmai preluase președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Jarosław Kaczyński, vicepremierul Poloniei și președintele principalului partid polonez, 25 octombrie 2020: “Avem de-a face cu o încercare de a ne priva de suveranitate, chiar și în domeniul culturii. Polonia, cînd a decis să se alăture Uniunii Europene, nu a fost de acord să fie colonia nimănui”.

Hooopa. Deja trei lideri de țări est-europene post-comuniste fac aproximativ aceleași declarații. Uniunea Europeană ne tratează drept colonii, nu drept parteneri cu drepturi egale.

Aceste declarații sînt cu atît mai importante, cu cît ele vin dinspre niște țări care știu prea bine ce înseamnă să fii colonie, avînd o tristă istorie recentă în această privință. Nu numai că au fost pînă recent coloniile imperiului sovietic, controlate cu tancurile timp de aproape cincizeci de ani. Dar înainte de asta gustaseră secole la rînd și din deliciile colonialismului habsburgic.

Deci au experiență în acest domeniu. Știu ce înseamnă experiența colonială. Știu să recunoască semnele prin care unii puternici se poartă ca niște slugi cu cei slabi.

Orice imperiu stă frumos pe picioare cît timp supușii nu fac scandal prea tare. Cînd slugile încep să fie nemulțumite, apar problemele.

Doar în vremurile noastre recente, avem exemplul a trei imperii care ne-au afectat direct și care au fost din ce în ce mai slăbite de către mișcările de nemulțumire ale supușilor care n-au mai vrut să fie supuși. Imperiul otoman așa a pățit-o. Uriașul cu picioare de lut. Imediat după el, imperiul habsburgic. La aproape un secol după, imperiul sovietic.

Toate aceste trei imperii s-au confruntat cu nemulțumiri din ce în ce mai puternice din partea vasalilor, a țărilor de la periferie care nu mai acceptau relația asimetrică dintre centrul bogat și guberniile de extracție de plus-valoare. Toate aceste imperii s-au confruntat cu mișcări de autonomie, de independență. Care în cele din urmă au dus la destrămarea respectivelor imperii. Procese istorice de lungă durată, dar ireversibile.

Mai mult de-atît. Toate aceste mișcări de independență din partea vasalilor în ultimele două sute de ani s-au bucurat în mod constant în istoriografia oficială de un loc privilegiat. Sînt date drept exemple de onoare, de cutezanță și de forță. Nu doar în istoriografia lor națională, ci și în narativele oficiale ale țărilor mari.

Grecii. Bulgarii. Românii. Ungurii. Cehii. Polonezii. Toate țările din Europa Centrală și de Est s-au ridicat la un moment dat împotriva behemoților care le stăpîneau și le exploatau. Și pentru asta au primit ovații din partea restului lumii. Cutezanța lor le-a fost cîntată în versuri și dată drept exemplu generațiilor următoare.

N-am auzit pînă acum exemplu de lucrare ori de manual de istorie care să prezinte de manieră negativă mișcarea de independență a Greciei ori a României din secolul 19, răscoala din 1956 a ungurilor sau mișcarea de rezistență sindicală Solidarność a polonezilor din anii ‘80.

Ei bine, exact asta începe să se întîmple, încet-încet, din nou în această parte de lume. Coloniile sînt din ce în ce mai nemulțumite de hegemon. Și încep să se semețească. Și să pună la îndoială dreptul imperiului de a le hotărî soarta, de a le exploata resursele, de a-i conduce prin dictate arbitrare.

Nu spun că vor reuși din prima. Nu spun că va fi un proces simplu. Nici pentru greci n-a fost ușor, acum două sute de ani. Nici pentru români, acum o sută de ani. Nici pentru unguri, în 1956. Nici pentru polonezi, ori de cîte ori au fost tăvăliți de nemți sau de ruși.

Ce vreau să spun este că istoria este de partea acestui tip de atitudine. Pe termen lung, istoric națiunile au dreptate în fața imperiului.

Și imperiile întotdeauna, dar întotdeauna pier. Mai devreme sau mai tîrziu.

Doar România preferă în mod entuziast statutul de slugă. Și la nivel de popor. Și la nivel de administrație oficială. Ce să-i faci: asta e. Mai mult nu se poate. Capul plecat sabia nu-l taie.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

O idee excelentă

Recent, în spațiul public s-a înaintat o propunere excelentă privind relansarea economică a României. Și anume să transformăm Bucureștiul în capitala europeană a consumului de droguri și a prostituției.

Argumentul prezintă justificări beton. Vezi Doamne, Bucureștiul oricum e plin de curve. Bucureștiul oricum nu are ce să ofere față de alte capitale europene din punct de vedere al turismului.

Și atunci, în cea mai clasică linie de gîndire de marketing diferențiator, care pune accentul pe poziționarea în mintea consumatorului, ce le-a trecut deosebiților prin cap? Hai să facem din București un loc în care găsești chestii pe care nu le găsești nicăieri altundeva.

A, era să uit: pe lîngă curve și droguri, hai să dăm lumii și cît mai multe cazinouri. Multe cazinouri, să vină îmbuibații să-și lase lovelele aici.

Genială idee. De o etică deosebită. Dacă tot primit toate gunoaiele Europei, hai să facem o mică extindere de brand, de la gunoaie fizice la gunoaie morale. Am și slogan pentru acest proiect de țară: “București, loc de pierzanie, locul unde-ți pierzi mințile, virginitatea și banii”. Nu e cine știe ce din punct de vedere al rimei, dar măcar surprinde în mod expresiv esența afacerii.

Nu numai că e morală. Ideea e și puternic lucrativă. Dacă tot ne place să fim penetrați de toată Europa și să fumăm pătrunjel în mod instituțional, pînă la vîrfurile conducerii de partid și de stat, hai măcar să o facem pe bani. Concretizăm un potențial într-o realitate. Bani la buget. Mărim pensiile speciale. Excelentă idee.

Și mai ales și mai ales, ideea e puternic creativă. Cine s-ar fi gîndit oare să facă din București miezul pierzaniei, capitala curvăsărelii, a pariatului și jocurilor de noroc și a datului în venă? Auzi tu, bre, ce idee genială i-a putut trece prin cap…

Propunerea e venită dinspre tabăra progresistă, de la unul din principalii ideologi useristo-tefelei. Nu-i rostesc numele, că sînt superstițios și nu vreau să invoc energiile malefice mai mult decît e cazul. Însă îmi place la nebunie. Propunerea, nu personajul.

Și dacă îmi place, atunci îmi vin idei. Că așa sînt eu. Plin de idei. Adică idiot. Și dacă-mi vin idei, atunci le rostesc. Că așa sînt eu, un idiot curajos.

Hai să vă împărtășesc cum văd eu pus acest plan genial în aplicare.

Bunăoară, dacă tot facem loc de pierzanie și de preacurvăsărie, eu zic să dăm un exemplu lumii întregi. Să punem în aplicare lozinca aia de limbaj de lemn din îndemnurile corporatiste: lead by example.

Haide să ne punem liderii la bătaie. Hai să-i băgăm la produs.

Vă spun cum facem. Ei, indiferent dacă în buletin sînt femei sau bărbați, noi aplicăm generoasa ideologie progresistă și-i declarăm pe toți femei. Dăm o ordonanță de urgență, ceva un act să fie publicat în Monitorul Oficial, și-i trecem pe toți la categoria "care primește".

Ca în bancul ăla cu grupul de minoritari de pe cameră, de la facultatea cu bare la fereastră, cînd primește în rîndurile sale un nou membru: “Mă, tu ce vrei să fi azi: băiețel sau fetiță? Băiețel, luminăția ta! Bine, așa facem! Azi ești băiețel. Și atenție toată lumea, regulă nouă: azi toți băiețeii sînt fetițe...”

Deci așa facem și noi: indiferent dacă sînt bărbați sau femei, noi îi declarăm pe liderii noștri ca fiind femei, să fim progresiști, să respectăm regulile noii ordini mondiale. După aia, după redefinirea de gen, îi scoatem la produs. Pentru că oricum sînt de o lipsă oribilă de moralitate. Să facă și ei naibii ceva util în viața asta.

Inventăm stabiliment. Punem becuri roșii la intrare. Facem registru. Facem și condicuță. Îi trecem în condicuță cu numele lor de lucru, nom de plume, nom de scène, nom de cul, îi înregistrăm la fisc și îi punem la treabă.

Celui căruia i-a venit ideea ar trebui să-i oferim loc de cinste. Așa se cuvine. Cine propune, ăla să-și asume. El să facă inaugurarea, în fața hoardelor dezlănțuite de turiști sexuali entuziasmați. Cu stindardele ridicate de atîta poftă de experiențe noi, turiștii își vor arăta recunoștința față de eroul nostru căruia i-a venit o asemenea idee deosebită. După ce este consumat ideologul nostru și încasăm profitul, îi băgăm în producție și pe ceilalți. Liderii noștri neprețuiți. Toți băieței, deci toți fetițe. Toți pe cameră, toți în regim fiscalizat. Le punem și aparat de taxat, dacă se dovedește că depășesc productivitatea estimată inițial.

Este că e bun și progresismul la ceva? Este că toată chestia asta cu asumarea de sex poate produce și rezultate utile pentru societate? Este că putem face chestii deosebite cu ideile mele de marketing? Este că o să ne îmbogățim din această experiență de viață? Dacă nu cu bani, măcar spiritual o să ne îmbogățim.

Doar unii dintre noi, evident. Noi ăștia care o să tăiem bilete la spectacol.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)



. Citeste tot...

Vor vota moldovenii din diaspora la aceste alegeri?

În cîteva zile, duminica asta, vor avea loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Sondajele cît de cît credibile de acolo, căci în Republica Moldova e o problemă de multe ori cu seriozitatea acestora, nu ca în România, unde aveți de unde alege institute serioase, credibile, Pieleanu, Pieleanu everywhere,

Unde rămăsesem?

Sondajele din Republica Moldova arată că cele două mari partide de acolo, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) al lui Maia Sandu, și Blocul Electoral al Comuniștilor și Socialiștilor al lui Igor Dodon, sînt bară la bară, la o egalitate strînsă, în jur de 35%. Mai sînt încă vreo două partide ușor peste buza pragului de intrare în Parlament, de 5%, și încă două ușor sub buza acestui prag – printre care și surpriza plăcută a alegerilor de anul trecut din România, AUR.

Deci luptă strînsă. Deci o să fie care pe care. În urma unei campanii pătimașe, cele două tabere mari din Republica Moldova, pro-sovieticii din jurul lui Dodon și pro-occidentalii din jurul lui Maia Sandu își dispută întîiietatea pînă la ultimul buletin de vot, pînă la ultima strigătură electorală plină de patimă.

Ca de obicei, mobilizarea în ziua votului va conta cel puțin la fel de mult ca și efortul din campanie. Duminică vom fi martorii unei asemenea mobilizări puternice. Întrebarea este: va funcționa mobilizarea doar pe teritoriul Republicii Moldova, sau și în rîndul moldovenilor din străinătate?

De ce întreb asta? Republica Moldova, ca și România, are o diasporă semnificativă, care pune la fel de multă patimă în jocul politic. Mulți moldoveni locuiesc aici, în România. Unii sînt deja prin Occident, în țări mai bogate. Alții sînt prin Rusia.

Dat fiind că scorul intern al sondajelor electorale este cît se poate de strîns, și ținînd cont de faptul că acestea nu pot să cuprindă în măsurare și efectul votului din afara granițelor, rezultă că votul diasporei moldovene va conta puternic, pînă la ultimul vot.

Sînt curios în ce măsură cetățenii Republicii Moldova care locuiesc la noi în țară, și pe care eu, în ciuda ideologiei oficiale a statului nostru vecin și prieten, îi consider români, vor merge să voteze. Ținînd cont de profilul politic al acestora, e mult mai probabil să voteze cu Maia Sandu și cu PAS, partidul pro-occidental al acesteia, decît cu comuniștii. Întrebarea este: votează doar în gînd, sau se și vor mobiliza duminică la vot?



. Citeste tot...

Money money über alles

Follow the money. O expresie celebră din zona politicii, înfiptă în mintea oamenilor odată cu scandalul Watergate și cu filmul All The President’s Men.

Ce-mi veni să mă gîndesc la această expresie celebră?

Iaca, mă gîndesc la vecinii și prietenii noștri unguri. La Ungaria, bre, această țară deosebit de apropiată nouă. Și uite-așa, mi-a și venit Follow the money în cap.

Ungaria este țara din Uniunea Europeană pe care zilele astea toți se îngrămădesc s-o îngrămădească. Să-și demonstreze superioritatea morală, virtutea indignată la adresa faptelor sale considerate a fi reprobabile.

Vai, ce nemernici sînt nasoii ăștia de unguri, cum nu vor ei să asculte de înțeleptele precepte ale deontologilor de la Bruxelles. Vai, ce groaznic e Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii. Căci mai există un Orban cel Bun, aici la noi în gubernia noastră docilă, un mediocru deosebit care nu iese din cuvîntul stăpînului galactic.

Ce face Orban cel Rău, spre deosebire de Orban cel Bun? Păi simplu. Își apără interesul. “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Nu știu cum sună Eminescu în maghiară. Probabil cu foarte multe colțuri fonemice. Căci știm cu toții că maghiara nu e neapărat cea mai melodioasă limbă de pe lumea asta a noastră unde indo-europeana e baza, iar ugro-finica e bau-baul de servici.

Dar știu clar că Eminescu, un poet genial, însă un ideolog tare hulit în zilele noastre, se potrivește foarte bine cu gîndirea lui Viktor Orban. Follow the money. Protect your people. Be proud. Repeat. Nevoile. Neamul. Rîul. Ramul.

Bunăoară, de-un par egzamplu, să vedeți belea cum funcționează principiul Follow the money după mintea lui Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii.

Știți că recent a fost marea discuție cu banii de redresare Covid. Recovery funds, în limba imperială. La noi le zice PNRR. Vestiții bani de reziliență pe care Uniunea Europeană, în marea sa mărinimie, îi varsă peste gubernii să atenueze efectul Covid.

Știți voi, în cazul României ăia ditamai 80 de miliarde de euro care de fapt nu sînt ditamai 80 de miliarde, sînt doar 40.

Ba nu. De fapt nu sînt 40, doar 38.

Ba nu, că nu sînt 38. Sînt de fapt doar 29.

Ba nu. Ce să vezi, din ăștia 29 de miliarde de faptul faptului doar vreo 14 sînt cu adevărat bani. Restul de 15 sînt împrumuturi. Sanchi, oricine poate să ia împrumuturi, că trebuie să-i dai înapoi. Cîțu pur și simplu numai asta face, de cînd a început Covidul: se împrumută cu zeci de miliarde pe an, cît nu s-a împrumutat România în toată istoria ei post-decembristă. Pe cîrca generațiilor viitoare.

Nu mai spun că pentru aceste împrumuturi așa-zis generoase de la Coana Europa te mai și înhami la tot soiul de slugărnicii (le zice “condiționalități”, ca să le mascheze gustul de jujău pus la gîtul oii, să prostească proștii cu cuvinte complicate) pe care orice țară întreagă la cap nu le-ar face în vecii vecilor: mărirea vîrstei de pensionare, concedieri masive, vînzări de bunuri ale statului către străini (le zice “privatizări”, tot spre prostirea proștilor).

Deci nu sînt 80 de miliarde. Sînt doar 14. Adică doar 18% din glorioasa sumă inițial ce s-a vehiculat cu mare tam-tam de laudă, să prostească proștii. Și pentru asta mai și trebuie să muncim cu toții pînă la 70 de ani, adică pînă murim. Nicht pensie. From sparanghel directly țu mormîntăn.

Aha. Doar 18% din ce ni s-a promis inițial. Pe bune?! Ce cool e ursu’.

Ce a făcut Orban în tot acest timp? Orban cel Rău, Viktor cel Orban? Ce să facă? Ce știe mai bine. Și-a apărat interesul. Interesul său. Și interesul poporului său.

S-a așezat la masa negocierilor UE, s-a folosit de instrumentele de putere pe care tratatele UE le pun în mod legal și egal la dispoziție tuturor țărilor componente și, împreună cu Polonia, a făcut o presiune constantă, perseverentă, de neclintit, pînă i-a convins pe distinșii domni europeni să-i dea mai mulți bani decît cei alocați inițial. Și fără condiții oneroase, că încercau să-i bage mortul în casă cu tot soiul de viclenii procedurale și legislative de pus călușul în gură și lațul de gît.

Deci ce a făcut România? A primit mai puțini bani decît cei promiși inițial. Mult mai puțini. Ce a făcut Ungaria? S-a luptat. A folosit instrumentele de negociere pe care le avea la îndemînă. Și a primit mai mulți bani.

Aha.

Și Ungaria e în continuare bine mersi în Uniunea Europeană, n-a zvîrlit-o nimeni afară - și nici n-o s-o zvîrle, stați voi liniștiți, mai ales după Brexit. Și își vede frumos de viața ei și de interesele ei. Naționale. NAȚIONALE.

Repet: NAȚIONALE.

Ce ziceam? Follow the money.

Hai să vă mai zic încă una, tot cu Follow the money. Și tot cu Ungaria. Și tot cu interesul național.

Ați văzut zilele trecute ce frumos s-a jucat meciul Franța – Portugalia din Campionatul European de Fotbal? Cu stadionul nu plin, ci hiperplin. Înțesat. Pînă la ultimul locșor ocupat. 67 de mii de locuri are. Toate 67 de mii au fost ocupate. Ce Covid, frate? Ce precauție? Ce stare de alertă? Ce pandemie? Hai sictir. E meci de fotbal. Se joacă cu tribunele pline. Mamă, ce spectacol a fost. Și pe teren. Și în tribune.

Știți unde s-a jucat meciul? La Budapesta. Acasă la Orban cel Rău.

De ce? Pentru că sperietoarea Covid încetul cu încetul nu mai sperie atît de mult. A început lumea să-și dea seama că a fost puternic instrumentalizată întru scopuri de-alea nasoale, non-democratice, de control social.

Mai mult de-atît. Pentru că Viktor Orban, Orban cel Rău, e un om întreg la cap, care ține cu țara lui. Deoarece acest Campionat European este, dincolo de orice, mai întîi spectacol. Și spectacolul nu se face fără oameni. Oamenii vor în tribune, nu la coteț. Și mai ales pentru că dintr-un asemenea meci se fac bani. Bani frumoși.

Aha. Deci bani. Aha. Follow the money.

Să continuăm cu povestea. Tot despre Follow the money este. Și tot despre Ungaria.

Zice că finala Campionatului European de Fotbal e programată să se joace în Anglia, pe Wembley. Mare stadion. Celebru. Un adevărat templu al fotbalului. Și, pe deasupra, foarte încăpător. Așa e planificarea la acest Campionat European, rezultată în urma unor negocieri aspre, dar severe: finala în Anglia, pe Wembley, unul din kilometrele zero ale fotbalului global.

Zice că, însă, zilele astea în Anglia încă se folosește în continuare tema Covid pentru a speria lumea. Ținută la coteț. Restricții. Alertă. Chestii de-alea de tot am avut parte în ultimul timp. E pericol. E varianta Delta, aia din India. Deci buba. Deci Covid.

Zice că, pe cale de consecință de Covid și de Delta și de buba mare pericol gros, guvernul englez ar fi vrut ca finala să se joace totuși cu tribunele goale. Pandemie, da? Pericol, da? Deci nicht, verboten. Wembley gol. Țuruk țu cotețăn.

Dar, ce să vezi? Degeaba zice guvernul englez că vrea meci de-ăla steril, fără oameni în tribune. Pentru că nu e doar după capul lui întotdeauna. Distinsul guvern englez uneori își mai găsește și nașul.

Zice că UEFA, organizatorul Campionatului European, și-a pus frumos costumul de naș, godfather cum îi zice în engleză și mai ales în italiană, mai ales prin Sicilia, s-a dus frumos doamna UEFA la domnii englezi și le-a pus problema pe masă. O problemă mare, groasă, penetrantă. Ca între gentlemeni: șantaj pe față.

Auzi, bre distinse guvern englez. Băi gentlemenilor băi. Ori permiteți să se joace finala cu tribunele pline, la capacitate maximă. Ca la o finală de Campionat European. Ori mutăm uite-așa, în doi timpi și trei mișcări, finala la Budapesta. Da, da. Ați auzit bine. Nicht Wembley. Jawohl Budapest. La Budapesta, în țara aia acolo unde Orban – Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii – e întreg la cap și dă voie la meciuri de fotbal jucate cum trebuie, cu spectatori în tribune.

Pe bune. Nu e glumă. Nu e poveste. Nu e cu “zice că”. Spun eu așa, ca să mă exprim plastic. De fapt toate s-au întîmplat cu adevărat săptămîna trecută. Cu tot cu șantaj de-ăla elegant, pe față. Le zice “negocieri”, ca să prostească proștii. De fapt îi zice “putere”. De ce i-au amenințat pe englezi că mută finala? Pentru că chiar puteau să o mute. UEFA chiar avea putere pe acest subiect. Putere cel puțin la fel de mare ca și puternicul guvern englez.

Aha. Șantaj. Aha. Putere. Aha. Negocieri.

Știți care e deznodămîntul la aceste negocieri de tip șantaj? Văzîndu-se în primejdie să piardă ditamai finala, ditamai halca de spectacol și de bani, încasările de la 70 de mii de spectatori, nu mai vorbim de pierderea de prestigiu, ce-au făcut vitejii noștri englezi deontologi, atît de dornici să respecte legea și să combată Covidul?

Ce să facă? Au pus banii mai presus de toate. Money money über alles. Au lăsat naibii baltă orice pretenție de precauție, și-au lăsat frumos chiloții deontologi jos și au acceptat presiunea UEFA. Șantaj, șantaj, dar să fie bine, totuși, să nu fie rău. Hai cu penetrarea. Hai cu egalarea.

Da, cum să nu. Sîntem precauți, combatem Covidul, dar nu de data asta. De data asta dați-ne banii, nu vă duceți cu ei la unguri, por favor. Gata. Piua. Am zis și noi, dar de fapt nu vorbeam serios. Haide, bre, că am glumit cu Covidul și cu varianta Delta. Pentru bani ne facem că nu există Covid. Hai cu egalarea. Hai cu penetrarea. Dar hai și cu banii.

Ce spuneam mai înainte? Follow the money.

Deci, dragii mei servili și umili și degrabă ascultători la Coana Europa, toată lumea e cu deontologia în gură și cu marile principii morale în dinți pînă se ajunge la momentul adevărului: la bani. Follow the money. Money money über alles.

Doar noi sîntem mai proști, mai fraieri, mai pămpăli și mai slugi, nu sîntem în stare să ne vedem interesul, să luptăm pentru el, stăm ca floricica, admirăm cu ochii larg beliți deosebitele așa-zis “favoruri” pe care Coana Europa se face că ni le face de dragul nostru, de fapt praf în ochi și prosteală pentru proști, și culegem ca slugile doar ce ni se oferă: firimituri, lături, umilință.

La noi nu e cu Follow the money. La noi e cu Follow the prost.

Ghinion.



(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

De adormit și de trezit

Pe lumea asta sînt filme de adormit și filme de trezit.

Filmele de adormit sînt cele făcute să te păcălească, să te vrăjească, să te încînte și să te prindă în mrejele lor de harneală fantasmatică. În astfel de filme el o iubește pe ea și ea pe el și totul e bine, să fie bine să nu fie rău, boy meets girl, boy gets girl, nu se poate altfel decît cu happy end și uneori chiar și cu finalizare, oamenii dansează aiuritor pe scînduri și pe pereți, make ‘em laugh, make ‘em laugh, caii gonesc cu toată puterea dată de vis, pălăriile albe sînt albe iar cele negre sînt iremediabil învinse pedepsite anihilate,

pute a fantasmă și a vis și a dorință și a inconștient și a eroi și a copilărie. Și pe urmă vin visele care să te trezească. În aceste vise oamenii sînt oameni, fantasma este aspru pedepsită prin Codul Oniric Procedural semnat la predare și la primire de către scenarist, regizorul primește 10% penalizare dacă nu ne face să plîngem și să suferim și să ne zvîrcolim în sudoare și în idei pînă la sfîrșitul filmului. În astfel de filme Sophia trebuie să aleagă, eroii nu reușesc să-și răzbune prietenii morți – cu excepția inegalabilului Unforgiven, care nu e nici cal, nici măgar, nici cămilă, ci doar decît pur și simplu perfect. În astfel de filme Gelsomina zîmbește trist înainte să. Și degeaba rupeți lanțul, domnilor, căci s-a rupt lanțul vieții. În astfel de filme Wagner este fundal pentru Claudia și apa sulfuroasă nu se bea decît cu halba și cu ochelari negri de soare la ochi. În astfel de filme ai armate monstruoase de maimuțe care năpădesc pluta și eroul degeaba le strînge amarnic în degete, să le iasă mațele, căci fata e deja moartă, iar ispita imperială deja înecată de apele Amazonului. În astfel de filme se cîntă la saxofon și se demontează metodic totul în jur, tapițerii, mobile, podele, în căutarea sîrmelor purtătoare de adevăr. În astfel de filme În astfel de filme el trece pe lîngă ea și ea cară sufertașul de tăiței. Și muzica e groaznic de obsedantă, și ploaia e groaznic de vie, și nostalgia e din primul cadru, din primul tăiș de cuvinte, înainte de prima imagine. Totul e roșu și totul e plin de rochii care se schimbă de la o scenă la alta, imposibile rochii înalte pe gît, imposibilă tînjire după mîntuirea prin înfrînare, “noi nu vom fi ca ei”.

Noi nu vom fi ca ei. Niciodată noi nu vom fi ca ei.

Și pe urmă scobești scorbură în lemn și în piatră, îți verși șoaptele și neputința, visele irosite și înfricoșatele patimi arse pe rugul creierului cel prost. Și o acoperi cu pămînt și cu iarbă. Și gata.

Muzica. Muzica. Guido, Guido, las-o pe Saraghina în pace. Uit-o, Guido. Uit-o. Domnule Chow, stinge țigara și uit-o. Doamnă Chan, cum poți fi atît de imposibil de perfectă în suferința ta lentă, înceată, vîlcedă și grea? Doamnă Chan, uită-l, doamnă.

Uită-l și trezește-te.

. Citeste tot...