Partidul și Securitatea. Part 1. România

Una din marile probleme ale Securității, persistentă și insistentă și enervantă (problema, nu Securitatea), a fost ghimpele în coastă numit PSD.

De ce? Pentru că sfîntul, necesarul joc Partid vs Securitate.

Să vă explic.

De cînd s-a inventat modernitatea, cam în ultima sută de ani, în politica multor țări se tot desfășoară apriga luptă dintre Partid și Securitate. Ambele cu P mare, evident. Ca niște tipuri ideale.

Englezii au inventat jocul și toți ceilalți l-au adoptat. Rușii, marii jucători ai acestui joc. Evreii. Americanii. Francezii. Românii, printre alții. Nu am inventat noi nici roata, nici apa caldă, nici asfaltul. Nici măcar Securitatea. Am învățat de la stăpînii noștri.

Avem doi jucători. Ambii cu țeasta tare și cu pieptul umflat.

Într-un colț al ringului, să-i zicem colțul roșu, Partidul.

Partidul, reprezentarea intereselor civile și a compromisului mermelit. Partidul, populat de tot soiul de specimene fie rizibile, fie pur și simplu ticăloase. Mulți purtători de geantă. Multă selecție reziduală, oameni care nu știu nici o meserie și atunci eșuează în politică.

Partidul, cel care gestionează Puterea (cu P mare), deși e una din instituțiile mediocre ale societății. Partidul, care mulți consideră că n-ar trebui să aibă acces la Putere, că e populat și de ticăloși, și de nepricepuți.

În colțul celălalt al ringului, Securitatea.

Securitatea, exponentul expresiei armate în politică, a carierei și instituției și birocratizării.

(Pe tot parcursul acestui articol mă adap copios din teoria weberiană, chiar dacă voi nu vă dați seama de asta, că sînteți naivi și nu știți cine e Weber: tipuri ideale, birocratizare, modernitate, instituții).

Securitatea, teoretic instrument docil, căci asta e soarta militarilor, să slujească. Dar mereu ucenic vrăjitor care vrea să pună mîna pe Putere (P mare din nou, da?), slugă resentimentară la adresa stăpînului mediocru și bicisnic.

Funcționari publici de regulă bine pregătiți, securiștii dintotdeauna au ros frîul la adresa rolului lor secund în jocul de putere. Cum Dumnezeu să ne conducă ăștia, cum să luăm lumină și ordine de la ei, cînd noi sîntem mai geniali, mai perfecți, mai morali și mai superiori decît loazele astea de politicieni?

(Pentru cine nu s-a prins încă, expresiile “mai perfecți” și “mai superiori” sînt voit folosite în mod ironic, că așa îi place lu Palada să scrie, să se ecsprime postmodernist, chiar și cînd face analize îndrăznețe)

(Apropos, că tot vorbeam de Weber. Această tensiune dintre Partid și Securitate este atinsă implicit și de el, atunci cînd vorbește despre necesitatea profesionalizării politicii și a unui parcurs bine definit de carieră în articolul său “Politics as a vocation”)

Politica și Securitatea. Aceștia sînt cei doi mari jucători în jocul contemporan pentru putere. În alte vremi, alții erau ăia Mari cu M mare. Regele, nobilii, aristocrația. În fapt, forța Armată. Biserica, mare actor în jocul de Putere pînă în vremuri foarte recente.

De ceva timp, de cînd cu modernizarea, Politica și-a croit loc pe nesimțitelea în spațiile interstițiale dintre ceilalți jucători și le-a uzurpat rolul central.

Michael Mann, alt mare sociolog, tot weberian și el, a explicat strălucit acest proces istoric (Atenție, mai e un Michael Mann și regizor la Hollywood, mare regizor, ăla de-a făcut Heat. Doar o coincidență de nume).

Azi, Politica și Securitatea sînt cei doi mari jucători în jocul pentru Putere în societățile democratice. Acolo unde Armata și Biserica sînt cuminți, cu botul pe labe. În Iran e alt joc, de exemplu. Sau în Coreea de Nord.

Jocul e aprig. Jocul e aspru. Cînd unul e deasupra și celălalt înghite cuminte lichide. Cînd pe dos. Roata se tot învîrte, că așa e în istorie.

Cel mai bine definit astfel de Joc în perioada modernă între Partid și Securitate a fost în Uniunea Sovietică – cu continuare în Rusia contemporană. Dar nici cu America nu mi-e rușine, drept să vă spun.

În România, același joc. Partidul se luptă cu Securitatea. Armata mai cuminte. Nu ca pe vremea Mareșalului. Biserica și ea mai cuminte. Nu ca pe vremea Imperiului Bizantin. Clasa de business (celălalt mare actor în viziunea lui Mann), nu prea există, ce naiba să joace?

Din cauza dependenței de cale istorică, rolul Partidului este jucat de PSD, continuatorul Partidului din vremea comunistă. Toate celelalte partide se definesc prin relație cu PSD, cei mai mulți drept tabăra anti-PSD. Unii, minioni partide satelite ale PSD-ului.

Dat fiind tensiunea inevitabilă între Partid și Securitate, Securitatea nu are cum să fie decît anti-PSD.

Nu poate să fie cu PSD. I-ar fi anihilată nevoia de acces la Putere. Nu poate accepta rolul de slugă credincioasă. Nu e suficient de militară pentru asta, cum e Armata. Acolo, ăia dacă-i ordin, cu plăcere. În cazul Securității, avem niște militari un pic mai civili. Mai îndrăzneți. Mai cu atitudine. Mai cu opinii și cu năzuință.

Securitatea vrea la butoane. Vrea să balanseze și să pună mîna pe Putere. Drept pentru care principalul său dușman trebuie îngenuncheat, dominat, înlănțuit, dacă se poate anihilat.

Și acest dușman este PSD.

Prin prisma asta vă propun să interpretați continua zbatere din politica românească din ultimii douăzeci de ani, de cînd Securitatea a ieșit din umbra anilor ’90, cînd se ascunsese speriată sub fustele lui Iliescu, căci știa că lumea e supărată pe ea.

Pe măsură ce furia populară la adresa Securității comuniste s-a potolit și a crescut o nouă generație de tefelei pufoși care au o opinie mai degrabă pozitivă despre serviciile secrete, (am sondaje, am grafice, știu ce spun), Securitatea a căpătat curaj. Aha. Stai așa, că poporul nu mai e supărat pe noi. A uitat. Păi atunci să îndrăznim.

Și s-a așezat din nou la masa de șah, în ringul de luptă. Cu cine? Cu singurul adversar pe măsură. Cu PSD.

Adrian Năstase? Bifă. Ponta? Bifă. Dragnea? Bifă. Cei trei principali lideri ai PSD care puteau să țină în șah Securitatea, toți demonizați frumos, ca la manual. Pentru că puteau să încline balanța în favoarea Partidului.

Da, da, știu: discuție complicată în ce măsură au fost și ei parte a jocului de infiltrare. Teoretic da, aveți dreptate. Niște civili necesari. Practic trecuseră însă dincolo de punctul de control, nu mai erau niște executanți docili. Prea începuseră să țină cu Partidul.

La fel ca și cu Băsescu. A fost docil și umil și supus pînă a pus mîna pe Putere și atunci n-a mai fost nici docil, nici umil, nici supus. Sluga devenită stăpîn. Și dă-i și călărește Securitatea.

Evident, pînă a intrat în al doilea mandat și a devenit lame duck și i l-au arestat pe frati-su și i-au tăvălit un pic fetele prin procese.

În această lumină vă propun să citiți cariera politică a lui Băsescu și lupta sa cu PSD. Dacă trebe, trebe.

În aceeași lumină vă invit să citiți și cariera politică a lui Dragnea. Inițial umil executant, la ordin. Apoi Lucifer de duzină, căruia i se urcase la cap.

Apoi Lucifer de succes, dar mediocru, fără curaj de lider istoric.Căci n-a îndrăznit să ducă pînă la capăt rebeliunea, să răstoarne sistemul și să facă la fel ca în Ungaria sau în Polonia, unde acolo Politicul a avut tupeul să pună Securitatea cu botul pe labe. Deocamdată.

Și dacă n-a îndrăznit să meargă pînă la capăt, pușcăria l-a mîncat.

Pentru că în Jocul ăsta nu există milă pentru învinși. E fix ca în Evul Mediu. Ca în Game Of Thrones. "When you play the game of thrones, you win or you die. There is no middle ground."

În aceeași lumină vă propun să interpretați obsesiva repetare behăită a lui Iohannis: Peee-Seeee-Deeee.

Nu e doar o o simplă nevoie retorică de mobilizare a electoratului anti-PSD. Nu e doar efort electoral lipsit de imaginație și comunicare politică împiedicată.

Nu. Este de fapt continua, neasemuita luptă dintre Partid și Securitate. Este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură.

Obsesia lui Iohannis de fapt e obsesia întregii tabere anti-PSD. Adică a Securității, care reprezintă tabăra anti-PSD. Care a înghițit de viu componenta civilă a taberei politice anti-PSD. Și PNȚ-CD. Și PD. Și PDL. Mai recent, și PNL.

Toate partidele anti-PSD sînt de fapt niște extensii bicisnice ale Securității. Niște Cîți și niște Boci. Ei nu fac politică. Ei nu reprezintă interese ale unor grupuri sociale și nu practică arta compromisului. Nu. Ei execută supuși. Unde o fi făcut armata Boc? Ghici ciupercă UM.

Tot Securitatea, de altminteri, e cea care a inventat și seria interminabilă de minioni anti-pesediști necesari din vestita “societate civilă”, de la toate acronimele “civile” care compuneau CDR pînă în ziua de azi. Cel mai recent exemplu, USR PLUS. Niște civili deosebiți. Niște anacondizați și niște întocmai și la timp.

De ce? Simplu. Repet. Dar merită să mă repet, să vă intre în cap. Tot ce se întîmplă este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură. PSD-ul.

Și a reușit.

După treizeci de ani, în sfîrșit a reușit.

Ghinion.

* * *

Partea a doua, în care prezint motivele pentru care există această luptă în societatea contemporană între Partid și Securitate, cu aplicare asupra situației din România, îl puteți citi aici. Puteți astfel afla de ce sînt tefeleii cum sînt și de ce stau ei toată ziua cu corupția în gură. Enjoy!

.