Dumnezeu și tehnologia

Zilele astea mi s-a propus să susțin o prelegere publică pe tema “Noua globalizare. Dumnezeu și tehnologia”. Estimând că restul vorbitorilor se vor focaliza pe zona de legătură dintre noile fundamentalisme și tehnologia informației, am preferat să vorbesc la modul general, sociologic și istoric. În rândurile care urmează, textul susținut.

* * *

Știu, tema zilei de azi este Dumnezeu și tehnologia. Permiteți-mi însă să mă uit la ea dinspre partea ailaltă, să schimbăm sensul sintagmei: de la tehnologie spre Dumnezeu. Întrebarea mea pentru Dvs, astăzi, este: ce-are tehnologia cu Dumnezeu?

În rândurile care urmează, vă propun patru teme de discuție privind relația dintre tehnologie și Dumnezeu:
- tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
- tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
- tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
- tehnologia este Dumnezeu.

Metodologice: limitare la sfera creștină occidentală
Din considerente de familiaritate, permiteți-mi să mă restrîng la aria creștinătății și lumii occidentale, cea în care trăim și ale cărei tribulații, sacre au profane, le cunoaștem cel mai bine.

E clar că și Allah, Buddha ori ceilalți mari zei ai umanității pot fi incluși în aceeași discuție. E clar că și ei trec prin aceeași relație complicată cu tehnologia.

În textul acesta, însă, atunci cînd vorbesc despre Dumnezeu, mă voi rezuma să mă refer la Dumnezeul tradiției iudeo-creștine.

Oricum, sînt mulți cei care consideră că Zeul e unul, fațetele sale dogmatice nefiind decît niște oglinzi locale.

Tehnologia îl gonește pe Dumnezeu
Să intrăm în pîinea discuției.

Cînd vorbim de relația dintre tehnologie și Dumnezeu, primul lucru care ne vine în minte este cel de excludere. În primul rînd, tehnologia îl gonește pe Dumnezeu.

Asta pentru că știința îl gonește pe Dumnezeu din realitate.

De la Tycho Brahe și de la ceilalți eretici inovatori ai secolului XVI, și mai înainte, dar mai ales de la ei încolo, cu cît s-a dezvoltat tehnologia, cu atît Dumnezeu a fost împins mai spre marginea existenței, a universului.

Mai întîi afară din sistemul solar, apoi din galaxie, apoi spre marginile creației, pînă i-a fost contestată chiar și această primă, esențială contribuție la realitate.

Dumnezeu, astfel, din marele bărbos omnipotent al gîndirii medievale, figura paternă mistică și de neînțeles, necuprins și de negîndit, a început încet încet să se transforme fie într-un leneș Deus otiosus, cel care doar a creat și pe urmă s-a tras la umbră, să lase realitatea să-și vadă de treabă, să se ducă pe toboganul inevitabilității legilor fizicii, fie și mai rău, într-un zeu mort.

Să nu uităm: clamarea morții lui Dumnezeu din partea lui Nietzsche a fost o consecință a răsăritului modernității, modernitate definită esențial prin prevalența științei și tehnologiei asupra omenirii.

* * *

Sîntem primate, deci preponderent animale vizuale. Ne luăm cea mai mare parte, aproximativ 80% din informația din și despre realitate prin intermediul ochilor, al văzului. Nu e de mirare atunci faptul că prima mare zăticnire dintre tehnologie și Dumnezeu a venit pe calea tehnologiei vizuale. A celor care apropie, respectiv a celor care îndepărtează.

Principalele două științe care de trei-patru secole încoace sapă la edificiul Dumnezeirii sînt fizica și biologia. Ambele o fac preponderent prin intermediul a două tehnologii vizuale: telescopul, respectiv microscopul.

Telescopul, de la Tycho Brahe și de la Galilei încoace, l-a gonit pe Dumnezeu din zona lui “foarte mare”, a Universului. L-a împins afară, la marginea galaxiilor.

Cu cît am avut parte de telescoape mai performante, ajungînd în secolul nostru la bijuteriile tehnologice care se uită la Univers de pe orbita Pămîntului, cu atît Dumnezeu a fost împins mai departe, la ani lumină, apoi la milioane de ani lumină, apoi la miliarde de ani lumină. În momentul de față, diametrul universului observabil e de aprox. 46,5 miliarde de ani lumină, și în toată sfera asta nu l-am găsit pe Dumnezeu.

Singurul loc unde nu putem să ne uităm după Dumnezeu cu mijloacele tehnologice actuale este altarul găurilor negre, unde lumina nu intră, privirea nu răzbate. Nimic nu iese de acolo. Doar acolo mai cred unii că ar fi Dumnezeu, dintre fizicieni.

În rest, cei mai mulți îmbrățișează gîndirea lui Laplace, acest mare matematician și fizician al secolului XIX, ce care, cînd a fost întrebat de Napoleon cu privire la sistemul său teoretic despre Univers “Dar unde este Dumnezeu în toate astea?”, i-a răspuns: “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Instrumentul paradigmatic al celeilalte mari științe care l-a alungat pe Dumnezeu din realitate, biologia, este tot un instrument de optimizare a percepției vizuale, doar că pe dos decît telescopul. Nu spre “foarte mare”, ci spre “foarte mic”.

E vorba de microscop. Darwin l-a alungat pe Dumnezeu din om cu teoria sa. Toți cercetătorii biologi care au pus lupa microscopului pe frunze, celule, oameni, vaci, rechini, bacterii și alte ființe vii l-au alungat pe Dumnezeu din misterul vieții cu străpungerea privirii microscopice.

Microscopul, de altminteri, mai ales la nivelul microscopului electronic, a ajutat și fizica să-l-alunge pe Dumnezeu la capătul celălalt al realității, înspre “foarte mic”, în zona cuantică, acolo unde nu au găsit nimic altceva decît întîmplare – creație spontană de bule primordiale. Întîmplarea, marele dușman ontologic al lui Dumnezeu. Și iată cum fizica pune realitatea, inclusiv creația sa, pe baza întîmplării, nu a unui mare scop ultim – teleologia zeului.

Pe lîngă spațiu, pe lîngă “foarte mare” și “foarte mic”, fizica l-a alungat pe Dumnezeu și din timp. De la începutul lumii. Teoria unificată a fizicii, cea care include și ipoteza Big Bangului, nu mai are nevoie de unitatea și perfecțiunea lui Dumnezeu. Cel mult doar în ideea primă, de singularitate. Restul este consecință, lege fizică, inevitabilitate și combinatorică întru complexitate.

Nu mai vorbim de teoriile ciclice ale universului, care consideră că Universul există dintotdeauna, deci nu mai e nevoie de creație. Altă manieră, și mai radicală, de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuație. “Maiestate, n-am avut nevoie de această ipoteză în teoria mea”.

Tehnologia îl schimbă pe Dumnezeu
Declinarea tare a relației dintre fizică și Dumnezeu este clamarea inexistenței acestuia, după cum am discutat pînă acum.

Dar există și o declinare moale a acestor consecințe teologice pe baza fizicii.

Este vorba despre cea de-a doua relație a tehnologiei cu Dumnezeu. Este vorba despre schimbarea substanței lui Dumnezeu. "Jana nu e moartă, Jana se transformă".

Dumnezeu, pentru unii, nu dispare atunci cînd tehnologia scurmă prin realitate. Doar se transformă.

Se transformă din bărbosul omnipotent și antropomorf al triburilor semitice și indo-europene din Epoca Fierului la neîntrupatul, esențializatul Dumnezeu al lui Spinoza. Din bărbos în arhitect. Din emoție în rațiune. Din trup și om în natură și realitate. Dumnezeu, de la Marele Bărbos la Marele Arhitect Al Universului și mai apoi la Univers Pur și Simplu.

Spinoza spunea: Deus, sive Natura. “Dumnezeu, sau Natura”. “Acea ființă eternă și infinită căruia noi îi spunem Dumnezeu, sau Natura, acționează din aceeași necesitate cu care există”.

Pentru Spinoza, Dumnezeu este substanța infinită, unică, în mod necesar existentă, deci fără de altă cauză, din Univers. Nu există decît o substanță în univers, și aceea e Dumnezeu, și toate celelalte care sînt, și alea tot Dumnezeu sînt. Deci totul e Dumnezeu. Deci Natura, Universul e Dumnezeu.

Gata. S-a schimbat. Nu mai e bărbosul care se preocupă de poporul cel ales, care stă sus pe norișor și vede tot știe tot simte tot, doar că are din cînd în cînd bîzdîcuri de emoție, de furie sau de iubire. Dumnezeu este tot. Tot și gata.

Nu e o coincidență faptul că această schimbare radicală de gîndire, la vremea aceea nepermis de eretică, a apărut chiar în perioada în care tehnologia telescoapelor cunoștea un avînt deosebit, chiar sub nasul lui Spinoza.

Ad literam sub nasul lui: Spinoza șlefuia lentile să-și cîștige existența. Spinoza mai mult, a trăit în Olanda, țara lui Tycho Brahe, cel cu telescoapele, la aproape un secol după acesta. Felul în care mintea lui Spinoza l-a schimbat pe Dumnezeu s-a datorat în bună măsură dezvoltărilor tehnologice ale acelor vremi.

Același lucru se întîmplă și în zilele noastre, cînd fizica, îndeosebi fizica cuantică, cu accentul său pe creația spontană la nivelul infinitesimal al realității, pe împletirea dintre probabilitate, adică întîmplare, și realitate, schimbă din nou percepția și definiția lui Dumnezeu.

Unde e cauza, dacă toate se nasc din întîmplare? Cum se face trecerea de la întîmplarea cuantică la legitatea necruțătoare a domeniului supra-cuantic? Cum putem să reconciliem ideea de Dumnezeu cu cea de întîmplare, la nivel ontologic?

Ce e dincolo de incertitudinea infinitesimală a lui Heisenberg, distanțele și timpii foarte mici? Ce facem cu relația dintre observație și realitate la nivel cuantic, dintre potențial și certitudine, cea care nu omoară pisica lui Schroedinger decît cînd deschidem cutia?

Iată tot soiul de întrebări dinspre fizica modernă care modifică ideea de Dumnezeu cu care sîntem obișnuiți din Biblie.

* * *

Un alt fel prin care s-a schimbat Dumnezeu în funcție de tehnologie vine nu dinspre știință, ci dinspre presă, dinspre tipar, una din primele mari invenții tehnologice ale modernității.

Să nu uităm că Dumnezeu cel protestant, adică un Dumnezeu creștin schimbat față de versiunile sale anterioare, a apărut doar atunci cînd tehnologia a permis asta, cînd s-au tipărit cărți ieftine și în număr mare, Biblia tradusă în limbile naționale ajungînd ușor la masse.

Gutenberg a dat naștere lui Calvin, lui Luther, celorlalți mari gînditori protestanți. Același lucru s-a întîmplat și cu valul de protest mai recent, cu neo-protestanții din secolele XIX și XX, cînd am avut de-a face cu o democratizare în stil concurențial a ideii de Dumnezeu și datorită dezvoltării tehnologiilor de comunicare.

Tehnologia îl ajută pe Dumnezeu
În al treilea rînd, tehnologia îl ajută pe Dumnezeu. Clar în mult mai mică măsură decît îl încurcă, așa cum am discutat la punctele precedente, dar totuși. Există o oareșce catalizare în acest sens.

Avem pe de o parte exemplele clasice deja menționate ale dezvoltării protestantismului pe baza răspîndirii tiparului. Dar și în zilele noastre se întîmplă același lucru. E vorba de felul în care Cuvîntul Domnului ajunge mai repede la masse prin intermediul cărții, al radioului, al televizorului, mai nou al Internetului.

De altfel, etimologia cuvîntului “religie” este edificatoare în acest sens. “Religie” vine de la “religare”, adică de la “a lega la un loc”. “A pune oamenii împreună”. Exact ceea ce fac mijloacele mass media din ziua de azi, cînd catalizează punerea laolaltă a feluritelor feluri de comunități cărora altminteri le venea mai greu să se găsească, să se recunoască, să fie împreună.

Chiar și cele mai conservatoare comunități religioase, cele care de multe ori disprețuiesc tehnologia și o consideră demonică, se folosesc totuși de aceasta. Uitați-vă la talibani sau la ISIS: cum comunică pe Internet, în numele lui Dumnezeu Allah. E o ironie în asta, dar e o ironie care produce consecințe cît se poate de reale.

Tehnologia e Dumnezeu
Nu în ultimul rînd, ar fi cazul să discutăm dacă tehnologia nu duce cumva la Dumnezeu. Nu în sensul cunoașterii Sale, ci în sensul cît se poate de concret al înlocuirii sale. Nu cumva tehnologia va ajunge Dumnezeu?

Întrebarea nu e prostească. Multă lume înțeleaptă discută serios zilele astea despre acest scenariu. Dacă o ducem tot așa exponențial cum am dus-o pînă acum în ultimele două secole, e foarte posibil sa ajungem la Singularitate, în acel punct al dezvoltării tehnologice cînd toate vor face vavavoum, cînd invenția superinteligenței artificiale, alta decît mintea omului, va schimba în mod radical jocul social, ducînd la schimbări impredictibile pentru umanitate.

În bine? În rău? Dumnezeu știe.

Nu știu ce va fi. Nimeni nu știe. Știu doar două butade care se potrivesc acestei situații în care e posibil ca tehnologia să ajungă un soi de mic Dumnezeu pentru omenire. Ambele vin dinspre înțelepciunea cît se poate de laică și de teologofobă a literaturii science fiction.

Una, cea scurtă, îi aparține lui Artur C Clarke. Ea spune că “Orice tehnologie suficient de avansată, nu poți să faci diferența între ea și magie”.

Cealaltă butadă e ceva mai lungă. E o povestioară. Una din cele mai scurte lucrări science fiction scrise vreodată. Nu mai știu cine a scris-o. N-o să reproduc lucrarea fidel. Doar o să o povestesc.

Zice că oamenii de știință inventează, după multe tribulații, cel mai inteligent calculator de pe pămînt. În ziua inaugurării sale, cînd să fie băgat în priză, se face coadă mare la terminalul acestuia, fiecare savant dorind să-i pună cele mai dificile întrebări, la care căutau răspuns de-o viață.

Se face coada. Se bagă calculatorul în priză. Uruie, bubuie, i se aprind beculețele. Primul om de știință, cel care avea privilegiul să pună prima întrebare, e scurt. Întreabă doar atît: “Există Dumnezeu?”

Moment în care un fulger se desprinde din nori, cade fix asupra heblului de alimentare al calculatorului, sudează iremediabil firele, iar o voce dinlăuntrul calculatorului tună “Acum există!”

Să ne ferească Dumnezeu de așa viitor...



PS: Intre timp, am aflat. Nuveleta SF este a lui Frederick Brown. Se numeste "The Answer". O gasiti aici. Multumesc prietenului anonim necunoscut care m-a ajutat sa o identific. That's why the friends are for. Spasiba, mate!

. Citeste tot...

Oase de pește, țăndări de nostalgie

Peștele nu el chiar epitomul inteligenței, dar totuși ceva creier are pe acolo prin capul lui plin de gînduri de pește. Drept pentru care înfigi frumos mîinile în ditamai căpățîna care băltește în castron, lași dracului la o parte orice farafastîc de pension, fonfleurile și tacîmurile se folosesc la restaurante simandicoase, nu aici, dai la o parte toate așchiile și țăndările de oase-scut, de fălci, de cum s-or numi ele, și ajungi la zona aia fragilă a craniului, a tărtăcuței sale, aproape os, dar nici chiar os, ceva între, ceva mai mult de cartilagiu. Dacă îți pui mintea cu el, îl poți zdrobi în măsele și înghiți cu totul, cum știu cu siguranță că făceau bunicii noștri – că doar i-am văzut de atîtea ori. Dar e de ajuns și doar să sugi oasele cele moi, să le ronțăi un pic să iasă zeama dulce din ele, apoi să le pui tacticos în farfuria special pregătită pentru ele. Ai dat la o parte tigva, craniul, tărtăcuța, bucată cu bucată, placă prost sudată după placă prost sudată. Teleosteenii ăștia, n-au reușit totuși să lipească oasele cum trebuie, oricît s-ar fi chinuit ei să se desprindă de ostracodermi, de placodermi ori de achantodieni. Doar înfigi deștele și oasele plesnesc, se desprind ca o sămînță coaptă de rodie. Creierul te așteaptă în toată splendoarea sa. O parte întunecată, alta gelatinoasă, un soi de piftie cu gust dumnezeiesc. O mănînci, o savurezi, lingi tot ce se poate linge prin acele cavități umede și albicioase – e ceva deja erotic în a mînca o căpățînă de pește, ai deștele umede și lipicioase, ai buzele umede și lipicioase, gustul e de animal, ce naiba facem noi aici, mîncăm sau ne futem? Tot aia, plăceri comparabile. Ai terminat creierul, îi plimbi ultimul gust pe cerul gurii, apoi ajungi la cealaltă sfîntă a sfintelor, la gușă și la buze, un amestec de oase și piele și gelatină. Dulci, moi, gustoase, se topesc în gură. Dar stați așa, nu s-a terminat! Ochiul! Mai ales ochiul de pește, un bulgăre de grăsime și de gelatină care în mijloc are acel mic bob alb și uscat, aproape os, dar totuși mîncabil, de consistența unui bob de mazăre nefiert. Îl ronțăi, îl pisezi încet între dinți, un gust de neconfundat, îți aduci aminte că n-ai mai făcut așa ceva din copilărie, îți aduci aminte de bunicele tale care făceau o asemenea ciorbă de pește, sorbi ultimele picături de zeamă din castron, a dracu’ copilărie, de ce a trecut așa repede, îți înmoi ultima dată deștele deja zbîrcite de la atîta ciorbă, mai lingi ultimele oase care mai au ceva urme de carne pe ele, mi-e dor de bunicele mele, ce face ciorba din om, madelenă, madelenă everywhere. Te uiți la castronul gol. Îți dai seama că încă mai e o speranță pentru țara asta, atîta timp cît se poate mînca așa ceva într-un loc absolut banal.

Nu vă spun unde e. O crîșmă obscură de cartier. Nici un restaurant cu ștaif nu face o asemenea ciorbă de pește cum se găsește acolo.

Nu vă spun. Secretul meu. Ciorba mea. Plăcerea mea. Țăndările mele de copilărie.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

În fiecare zi îl omorîm pe Enkidu

Privește-ți mîinile și bucură-te, căci ele sunt absurde,
Și picioarele privește-ți-le, seara, drept cum stai,
atîrnînd spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar și aceasta e altceva decît nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ți încap în ochi,
ori cuvînt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ți încap în gură.
Pipăie-ți urechea și rîzi și miră-te că poți pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea și ea a întîlnit un copac,
și el a fost!
Umerii privește-mi-i, și spune-ți că sînt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă și bivoli,
caci fără pricină sînt așa.
==== Nichita Stănescu, “Enghidu” ====

* * *

Omul, de la Ghilghameș încoace, se definește prin opoziție cu animalul.

Toată istoria civilizației umane este marcată de dorința omului de a se ridica deasupra animalului, de a ocupa locul central al existenței, buricul pămîntului, axis mundi. Structuri valorice și ideologice care proslăvesc dincolo-de-animalul. Four legs bad, two legs good, ca să-l parafrazăm pe Orwell.

Găsim peste tot această străduință a omului de a se civiliza, adică de a-și înfrîna pornirile sălbatice, “din pădure”, de a-și controla corporalitatea și poftele, străduință genial descrisă de exemplu de Norbert Elias în lucrarea sa The Civilizing Process – dar Elias nu este singurul care să fi făcut asta.

În toate civilizațiile apărute de cînd omul a început să cucerească natura, odată cu revoluția neolitică, peste tot avem același efort structurat la nivel de societate, de cultură, al omului de a se desprinde de natură. Nu contează că erau azteci, sumerieni, chinezi, vikingi, romani, indieni, hittiți, huriți, amoniți sau cine mai știu eu cine. Gîndirea e simplă: omul, bun; animalul, rău. Two legs good, four legs bad.

Departe de mine de a îmbrățișa ideea că omul e doar animal. Cu siguranță nu. Omul e și altceva decît animal, prin cunoaștere, prin spirit, prin morală, prin crearea de plus-valoare, îndeosebi de frumos, acest inutil necesar. “Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil…” E un adevăr atît de evident și de banal, încît nu are rostul să adăstăm asupra sa.

Însă nu la fel de banal și de evident este felul în care diferențierea aduce din păcate și negarea. În străduința sa altminteri de înțeles și de apreciat de a găsi diferența față de animal, omul face o mare greșeală uitînd de unde a plecat, uitînd că este și rămîne în continuare ȘI animal, cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie de inimă.

Omul, de secole bune, învață de mic copil că trebuie să-i fie scîrbă de el însuși. Cu fiecare lecție de bune moravuri primită, cu fiecare poveste despre lup, cu fiecare felie de friptură mîncată, cu fiecare gînd de superioritate față de animal, omul învață că tot ce-l definește, cu excepția gîndului și cuvîntului și inteligenței, e scîrbos.

Din păcate, renegînd și disprețuind animalul din sine, omul își face mult rău. Își face rău atît ontologic, dar mai ales operațional, la firul ierbii, în viața de zi cu zi.

Ontologic, omul se scufundă într-o baltă de iluzii de alteritate, de legătură cu zeul, nu cu natura, de descendență divină privilegiată. Asta, pe de o parte, îi conferă în mintea sa dreptul să stăpînească și călărească natura cum vrea mușchii lui de mic zeu capricios. Pe de altă parte, îl face să interacționeze cu lumea, cu realitatea, în vaste sisteme de cunoaștere întorlocate și neputincioase, tot soiul de sfere cerești ptolemeice, unele într-altele și multe și degeaba. Hybris de stăpîn crud și hybris de zeu fraier și prost.

În viața de zi cu zi, omul își face rău cu la fel de multă sîrguință respingînd animalul din el. Scîrba față de instincte, față de mațe, umori, sînge, ciclu, boală, bătrînețe și moarte. Neacceptarea faptului că viața se învîrte în jurul unor acte cît se poate de naturale și de necesare: respiratul, bătăile inimii, mîncatul, băutul apă, feritul de accidente și de suferință, făcutul copiilor, creșterea acestora, îngrijirea celor neputincioși.

Mai sînt și altele, evident, la fel de zăticnitoare. Torturarea sexualității cu tot soiul de sisteme valorice care de care mai victoriene și asupritoare, control patriarhal mascat al reproducerii și relațiilor sociale de putere. Credința bleagă că nu doctorul te face bine, ăla de-ți cunoaște mațele și oasele și sîngele și puroiul, ci cine știe ce miraculoase leacuri ce transced biologicul și se agață în spiritual, în “dincolo de carne”. Amăgirea celor preocupați de spirit, fie ei intelectuali, preoți, credincioși, că viața nu ar trebui să țină cont de cele ale naturii, de succesul de supraviețuire și de reproducere, că “viața e în altă parte”, că străduința vieții bune trebuie să disprețuiască natura, corpul, realitatea. Afară e soare și frumos și primăvară, eu stau să scriu chestii intelectuale și inutile, pe care le spulberă vîntul și nepăsarea.

Tot atîtea păcăleli și auto-chinuiri. Ne batem singuri cuie în talpă, ne torturăm inutil, căutînd viața bună și salvarea în altă parte, mereu în altă parte, și astfel nedîndu-ne seama că raiul e aici, acum, în jurul nostru, în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare respirație, în fiecare copil și frunză și floare și viperă și lup și balenă și șobolan și bacterie și brad și frasin și ulm și cerb și mac.

Și uite așa viața trece. Și uite așa, la ultima zbatere de biologic din noi, la ultima fluturare de bătaie de inimă, o să ajungem, de-om avea puterea, să gîndim ultimul gînd: “Și, doar atît a fost?”



. Citeste tot...

Abandon și contestare. Etapele mișcărilor de protest din România post-decembristă

Una din posibilele explicații ale creșterii mișcărilor de stradă din ultimii ani este una demografică.

În linii generale, istoria post-decembristă a României în materie de mișcări de stradă se împarte în trei mari perioade.

Anii ‘90
Anii 90, ani de început ai democrației, au fost caracterizați prin mari mișcări de stradă, din partea multor categorii sociale, atât conservatoare / pro-pesediste, cât și reformatoare / anti-pesediste.

Pe rând, în stradă au fost, scoși prin metode specifice sau mai de capul lor, atât mineri, cât și sindicaliști, studenți, pensionari.

Începând cu de pe acum deja legendara Piață a Universității din 1990 până pe la începutul anilor 2000 am avut de-a face cu unele din cele mai mari mișcări de stradă din România, clar compatibile ca număr și vehemență cu cele văzute la începutul acestui an. Memoria colectivă este scurtă, puțini își mai amintesc cîtă lume ieșea atunci în stradă, cît de ușor, cît de des și cu cîtă patimă.

Anii 2000
Încet-încet, anii 2000 au dus la secarea acestui tip de protest, acestui izvor de furie publică. După ultima țîșnire a minerilor, cea din 1999, românii au început să-și exprime contestarea în alte feluri. Decît să iasă în stradă, au preferat să plece de tot din țară, cînd a început să se poată.

Anii 2010
Din 2010 încoace, dar mai ales din 2012, de la mișcările de stradă pro-Raed Arafat, românii au început să o ia de la capăt cu scandalul în stradă. Ca și în anii 90, temele cît și categoriile sociale au fost atît pro-pesediste, cît și anti-pesediste – principalele două tabere politice ce generează dezbateri publice și patimi vehemente.

Ce stă în spatele acestei evoluții sinusoidale? În spatele lor stă o teorie din științele sociale, aplicată respectivelor contexte politice și economice ale momentului.

Exit, Voice, and Loyalty
Unii dintre voi poate cunosc teoria lui Albert Hirschmann expusă de acesta în lucrarea clasică Exit, Voice, and Loyalty (1970). Cînd oamenii au de-a face cu situații cu care nu sînt de acord, care le provoacă nemulțumire, uneori aceștia au soluția abandonului (“exit”), alteori pe cea a contestării (“voice”).

Totul depinde de intensitatea loialității față de situația ori relația ce generează nemulțumire (organizație, țară, produs).

Hirschmann ne arată că în cazul în care loialitatea este scăzută, ne e mai simplu să adoptăm soluția abandonului, o soluție etichetată de el drept “specific economică”, atunci cînd ai de ales, cum ar fi de exemplu situația concurențială în care, fiind nemulțumit de un produs, îl poți abandona și începe să cumperi / consumi altul comparabil, de la concurență.

În schimb, în cazul în care loialitatea e mai ridicată și / sau cînd nu ai de ales, e mai la îndemînă soluția contestării, una etichetată de Hirschmann drept “specific politică”, în care preferi să stai pe loc, să nu abandonezi în căutarea unei alternative, ci să ceri îmbunătățiri, de regulă de manieră critică, în mod contestatar.

Contestare vs abandon
În anii 90, românii nu începuseră încă să plece afară. Asta nu că nu ar fi vrut, ci că nu puteau. Granițele erau închise, România era un soi de paria a Europei, românii nu erau primiți nicăieri.

În plus, erau ani de o sărăcie urîtă și tristă, de o nesiguranță și de o zvîrcolire socială dureroase. În consecință, românii, dacă nu puteau să plece, ieșeau în stradă și contestau situația, manifestîndu-și supărarea în proteste publice și cerînd o viață mai bună. Săracii, pensionarii, tabăra conservatoare ieșea și manifesta Tinerii, clasa de mijloc, anti-pesediștii ieșeau și ei și manifestau. Toată lumea ieșea în stradă.

Anul 2001 a fost un moment de cumpănă pentru istoria recentă a României. Incidentul geostrategic al celor două turnuri gemene distruse la 9 / 11 a smuls România din hinterlandul / no man’s land-ul cenușiu al benzii de siguranță dintre Occident și sfera de influență rusă, împingînd-o în sfera de influență a Occidentului: NATO mai întîi, apoi UE.

Pe măsură ce era din ce în ce mai clar că România este pe cale să facă parte din clubul nord-atlantic, măsurile de ținere a românilor în granițele lor au scăzut în intensitate, occidentalii scăzînd rigurozitatea controalelor și începînd să permită românilor să emigreze la ei.

Dintr-un biet pîrîiaș de cîteva mii sau zeci de mii de români care plecau din țară la începutul anilor 2000, fluxul migrator s-a transformat remarcabil în cîțiva ani, ajungînd la un exod de sute de mii în fiecare an. Per ansamblu, vreo 3 milioane de români au plecat în Occident în acel deceniu.

Aceștia aveau exact caracteristicile social-demografice ale contestatarilor anti-PSD. În loc să iasă în stradă să strige împotriva comuniștilor, au ieșit peste hotare și au cam rămas acolo.

În plus, climatul economic a început să devină ceva mai favorabil, sărăcia să se mai atenueze. În consecință, nici categoriile sociale pro-psd nu mai aveau atîtea motive să iasă în stradă: le mărea Tăriceanu salariile și punctul de pensie în mod periodic.

Viața începea să fie ceva mai bună, nu avea rost să mai ieșim în stradă, nici unii, nici alții. The roarin’ years before the crisis.

Și pe urmă a venit criza, aia pe care Băsescu a amînat-o cît a putut, să iasă din nou președinte. Și în loc să fie în 2008 – 2009, ca în tot restul lumii, la noi a venit mai tîrziu, în 2010. Și de atunci a început din nou supărarea și din nou a început lumea să iasă în stradă.

În primii ani, preponderent ieșeau cei anti-Băsescu și pro-PSD. 2010, 2011, 2012 au cunoscut mari mișcări de stradă împotriva măsurilor de austeritate, culminînd cu manifestațiile pro-Arafat și din perioada suspendării lui Băsescu.

Pe urmă, de prin 2013 încoace, după ce Ponta a venit la guvernare, au început să fie și manifestări anti-PSD. Roșia Montană. Apoi Colectiv. Apoi cele din acest an. Participanți tineri, furioși, dornici de contestare.

Un semn clar că, în ultima vreme, tinerii care pînă acum plecau una-două în străinătate au început să nu mai emigreze la fel de ușor.

Pe de o parte, criza economică și tensiunile sociale din țările dezvoltate au făcut Occidentul mai puțin atractiv pentru români decît era deceniul trecut. Pe de altă parte, o creștere economică bine definită în România a început să mai restrîngă diferențialul de percepție dintre Occident și ce e aici.

Pe de o parte românii percep Occidentul ca stagnînd și fiind mai neprietenos cu imigranții. Pe de altă parte, percep România ca fiind ceva mai în regulă decît în trecut. Ceva locuri de muncă se găsesc.

În consecință, tinerii încep să rămînă acasă și, în loc să adopte strategia abandonului, să fugă la concurență, preferă strategia contestării: să iasă în stradă și să ceară schimbări.

O situație total diferită de cea de care aveam parte acum 20 de ani, de exemplu, cînd românii ar fi plecat, dar nu puteau, sau de cea de acum 10 ani, cînd puteau să plece și plecau în draci, cu milioanele.

Acum sondajele deja încep să arate că volumul de emigranți e ceva mai scăzut. Dincolo de fluctuațiile de sezonalitate (iarna sînt mai mulți români acasă din categoria migranților circulari decît vara), începe să scadă stocul de migranți per ansamblu. Sau, măcar, să nu mai crească.

Nu neapărat că se întorc cei care au plecat acum ceva timp. Dar măcar nu mai pleacă din țară cei din cohortele tinere care fac pasul de la adolescență la maturitate.

Aceasta se coroborează și cu o situație diferită de potențial civic de exprimare, datorată îndeosebi emergenței noilor tehnologii, care pe de o parte permit contestatarilor să se organizeze mai ușor, pe de altă parte permit mesajelor, reale sau false, să ajungă mai ușor la aceștia.

Uite așa avem o posibilă explicație de ce acum avem mult mai mulți oameni în stradă decît acum 10 ani și la niveluri comparabile cu acum 20 de ani. În contexte diferite de situație economică, politică și tehnologică, aplicăm aceeași teorie explicativă și obținem o limpezire a înțelegerii.

. Citeste tot...

Eficiența și demonii săi

Eficiența și demonii săi
Relația tensionată dintre eficiență și teritorialitate
Stat vs corporație multinațională

Rezumat
Eficiența reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale modernității. Logica eficienței a îmbunătățit considerabil viața oamenilor în ultimul timp.

Însă eficiența prezintă și aspecte negative. Una din problemele eficienței o reprezintă externalizarea costurilor, generatoare de poluare în toate formele sale, îndeosebi în cea a încălzirii globale.

O altă problemă a accentului pus pe eficiență o reprezintă delocalizarea rezultatelor. E vorba despre tensiunea dintre eficiență și teritorialitate, o caracteristică biologică puternic înrădăcinată la nivel instinctual în viața oamenilor.

Pe de o parte, eficiența contestă regulile sociale bazate pe teritorialitate. Cazul clasic al acestei confruntări îl reprezintă confruntarea dintre statul național și companiile multinaționale.

Statul național este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat. Corporațiile multinaționale sînt în situația de a nu putea clama monopol asupra eficienței, pentru că există și alte tipuri de eficiență pe lîngă cea financiar-economică.

Dintre acestea, cea mai greu de neutralizat de către eficiența economică o reprezintă eficiența gestionării puterii, îndeosebi a violenței organizate.

Pe de altă parte, eficiența, contestând teritorialitatea, contestă de fapt și unul din marile principii ale economiei: proprietatea privată, extensie a acestui instinct teritorial.

Iată cum în inima economiei avem de-a face cu două principii aflate în tensiune primară: eficiența și proprietatea privată, chiar dacă teoria clasică economică postulează eficiența însăși pe baza proprietății private.

Este vorba despre tensiunea dintre individ și comunitate, dintre proprietatea privată personală și bunul public, proprietatea comunității.

* * *

Eficiența
Una din marile temele ale ultimelor cîteva sute de ani, mai ales a ultimei sute de ani, o reprezintă eficiența.

Concept aflat în miezul ideii mai generale de modernitate, eficiența este cea care guvernează din ce în ce mai puternic societățile și viețile oamenilor. Mai repede mai bine mai tare mai ieftin mai mult mai bun.

Optimizare
În matematică, se numește problema optimizării. Se fac cursuri la facultate. Se studiază în mod riguros care sînt situațiile în care este posibilă optimizarea și care nu, iar în cazul situațiilor posibile se demonstrează la fel de riguros, sub formă de teoreme, care sînt algoritmii de atingere a scopului propus în mod optim.

Eficiența și viața mai bună
Viața este dintotdeauna o problemă de optimizare. Optimizare a succesului de supraviețuire. Optimizare a succesului de reproducere. În ultima perioadă, optimizarea vieții a cunoscut o dezvoltare exponențială.

Toți alergăm după eficiență. Ca urmare a eforturilor de eficientizare, viața unui număr imens de oameni a devenit mai bună în ultima sută de ani. Mai sigură. Mai bine hrănită. Mai adăpostită. Mai bine îmbrăcată. Mai demnă. Nu neapărat mai fericită – altă discuție, altă logică. Dar cu siguranță mai prosperă.

Sunt sute, mii de cărți și de studii care arată că omenirea trăiește în probabil cea mai bună dintre lumile de până acum, grație creșterii priceperii cu care stoarcem realitatea de cele trebuincioase, adică grație eficienței.

Eficiența extragerii energiei
Dintre diversele feluri de creștere a eficienței, un loc esențial îl ocupă priceperea de extracție a energiei din combustibilii fosili. Tot o problemă de eficiență, de optimizare, de densitate.

De când oamenii au învățat cum să aibă acces la belșugul de densitate de energie din hidrocarburi, dezvoltarea omenirii a explodat în mod cu adevărat spectaculos, unic în istoria sa.

Demonii eficienței
Dar, cum ar zice necruțător de eficienții anglo-saxoni, pînă și în heaven there are troubles. Eficiența aduce și probleme. Unele din ele, mari de tot:
• Depersonalizarea cenușie a vremilor moderne
• Poluarea, îndeosebi cea termică
• Inegalități considerate de mulți imorale
• Tensiunea dintre eficiență și teritorialitate
• Consecințele geostrategice ale diferențialelor de eficiență

Nu vom putea vorbi aici despre toate aceste probleme. Toate sînt interesante.

Cea a cenușizării prezentului este una ce ține îndeosebi de sociologie și de estetică. Cea a generării de inegalitate ține de zona filosofiei morale, a sociologiei, științelor politice și economiei, îndeosebi a criticii marxiste a capitalismului. Cea a consecințelor geostrategice ține de științele politice, îndeosebi de geostrategie și de științele războiului.

Mă rezum doar la două dintre problemele eficienței, cele care au de-a face cu domeniul biologiei și ecologiei.

Externalizarea costurilor. Poluarea
Una din marile probleme generate de obsesia pentru eficiență, cea cu care ne vom confrunta din ce în ce mai mult în anii și secolele care vin, o reprezintă externalizarea costurilor.

The tragedy of the commons, cum ar zice aceiași anglo-saxoni necruțător de eficienți.

Sistemul economic, principalul generator de eficiență din societate, scuipă în afara sa costurile, neajunsurile, neplăcerile. Ce e bun să fie al meu, ce e prost, afară cu el din sistem. În limbaj obișnuit, acest comportament este cunoscut sub numele de poluare.

Încălzirea globală
Pe lângă formele cele mai vizibile de pînă acum ale poluării: apă murdară, aer îmbîcsit, substanțe chimice toxice, PET-uri și alte sticle de plastic care formează imense insule în mijlocul oceanului și omoară prin sufocare săracele broaște țestoase, de fapt principala poluare o reprezintă cea termică.

Orice efort de atingere a scopului și de eficientizare necesită consum de energie. Nici un consum de energie nu este perfect. Al doilea principiu al termodinamicii ne asigură că orice efort nu poate fi făcut cu eficiență 100%. Că din zbaterea de atingere a scopului rezultă căldură reziduală, care se disipă în afara sistemului.

De-aia, dragii mei, avem încălzirea globală. Că așa ne asigură bestia necruțătoare de fizică. Orice am face, e cu pierderi. Dă un pic pe lîngă și scapă în afară. Orice dă un pic pe lîngă, are și un pic de căldură asociat.

Unul din principalele efecte ale năzuinței spre eficiență este că o să ne ia dracu pe toți, în cîteva sute de ani. Acuma mor doar urșii polari. Dar asta nu-i nimic, dă-i încolo de urși polari, Niște bestii, omoară bietele foci. Stați să vedeți cînd va crește nivelul Oceanului Planetar și vor începe să fie afectați oamenii din coridoarele litorale ale uscatului.

De sutele de milioane din Bangladesh evident că ne va durea la bască, pentru că sînt săraci și indieni și mici și negri și urîți. La fel și cu indonezienii. Dar să vedeți cînd o să fie inundat New Yorkul, cînd o să se ducă dracului Veneția, Copenhaga, Londra și alte mari așezări omenești indo-europene. De-ăia la piele la fel cu noi, albi și blonzi și nemți și frumoși și înalți și arieni și bogați, așa ca noi, miticii ăștia din Balcani. Atunci să vedeți jale și suspin.

Nu doar combustibilii fosili sînt problema
Binecuvîntarea este și blestem. Dependența societății din ce în ce mai mare de combustibilii fosili a dus la o explozie de eliberare de căldură reziduală în mediul înconjurător, sistemul proxim economiei globale.

Însă chiar și dacă omenirea va reuși să depășească dependența de combustibili fosili, cea care eliberează o cantitate mare de carbon în oxigen și generează efectul de seră, și va trece la consum de energie mai curată, regenerabilă și fără intermediari de carbon (soare, vânt, valuri, maree, geotermică), problema nu va fi de fapt rezolvată, ci doar ușor atenuată.

Atît timp cît avem un consum intens de energie, o amprentă energetică extensivă, o parte din acest consum se va scurge în mod inevitabil în mediul înconjurător și problema încălzirii globale va rămîne aceeași, chiar dacă nu la aceeași intensitate ca acum, cînd carbonul catalizează și agravează fenomenul. Asta pentru că nu există ciclu termic perfect.

Delocalizarea
Dar nu despre încălzirea globală vreau să vorbesc azi. Asta va fi peste cincizeci de ani sau peste o sută cincizeci de ani. Who cares? O să murim pînă atunci. O să sufere doar copii și nepoții noștri. Dar cine mai face în ziua de azi copii? Nu e cool. Cool e să apreciezi eficiența în toată splendoarea ei, fără să ții cont de efectele sale secundare detrimentale.

Însă pe lîngă externalizarea costurilor, eficiența mai generează încă o problemă. Delocalizează. Mută străduința economică și mai ales produsul acestei străduințe – adică resursele și profitul – într-o logică ce nu ține cont de teren, pămînt, teritoriu, împărțirile administrative actuale.

În rîndurile care urmează, voi demonstra cum delocalizarea specifică eficienței economice nu poate fi dusă pînă la capăt, oricît de mult și-ar dori proponenții acestui tip de logică, din considerente ce țin de nevoi care vin din istoria îndepărtată a speciei umane.

Teritorialitatea
Principalul motiv pentru care eficiența economică se lovește la un moment de un prag limitativ, peste care nu poate trece, este că vine în contradicție cu una din instinctele noastre bine definite, care ne-a ajutat să supraviețuim atîtea milioane de ani: teritorialitatea.

Vrem, nu vrem, ne convine sau ba, recunoaștem sau nu, avem anumite caracteristici biologice ce ne definesc iremediabil viața.

Sîntem animale, nu vegetale (deși unii dintre noi...). Sîntem vertebrate, nu echinoderme sau meduze (deși unii dintre noi...). Sîntem mamifere, nu găini (deși unii dintre noi...). Sîntem primate, nu feline sau pachiderme (deși unii dintre noi...).

Sîntem, vrem nu vrem, mai ales animale sociale, precum leii, gazelele, popîndăii, viespile și elefanții. Nu sîntem animale solitare, precum tigrii sau urșii sau koala sau elanii sau rechinii. Trăim în grupuri bine structurate, cu relații bine definite între membrii grupului și cu toate consecințele care decurg din asta, bune, rele.

Și mai ales, vrem nu vrem, sîntem animale teritoriale, cel puțin la nivel de grup. Ne definim un anumit teritoriu de pe care exploatăm resursele pentru a ne atinge obiectivele specifice oricărei ființe vii: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.

Pe acest teritoriu dorim să exploatăm resursele respective de manieră cît mai exclusivă cu putință, să nu vină alt grup să aibă acces la ele. Dacă vine, apărăm teritoriul, la fel cum și leii își apără teritoriul, la fel cum și popîndăii își apără teritoriul.

Așa e mersul firii, al naturii. Nu te pui cu natura. Sau, dacă te pui, te pui degeaba, cu consecințe de cele mai multe ori dezastruoase.

Teritorialitatea în istoria speciei umane
Aceste caracteristici biologice, socialitatea și teritorialitatea, ne definesc în mod inexorabil viața. De cînd lumea și pămîntul, de milioane de ani, de cînd ne-am dat jos din copac și am făcut primii pași în savană, printre hiene și lei, de cînd ne-am ridicat în două picioare și am pus mîna pe primul băț și pe prima piatră, de atunci trăim în grup și ne pasă de teritoriul pe care locuim.

De-aia oamenii se adună în triburi, clase, grupuri, găști, haite, cluburi, organizații. De-aia oamenii poartă războaie. Să invadeze teritorii, respectiv să-și apere teritoriile în mod organizat. De-aia avem granițe, garduri, pereți, sisteme de securitate, hoți, legi, pușcării, vameși, polițiști, militari. Pentru că ne pasă de teritoriul pe care îl locuim.

Pe parcursul istoriei, aceste teritorii au devenit din ce în ce mai bine definite, cu granițe mai exacte și mai înghețate în desenul lor. Dar și înainte de asta, înainte de stat și de granițe, tot teritoriali de fapt eram, doar că fără hărți desenate. Chiar și pe vremea cînd eram nomazi, înainte ca revoluția neolitică să ne lege de glie cu puterea agriculturii, chiar și atunci teritoriul conta.

Hălăduirile noastre nu erau langa-balanga, repede și iute, indiferent unde. Nu. Eram ardeleni încă de acum milioane de ani: încet și trist, așezat și temeinic, lent, ca melcul.

Mergeam într-un loc. Și mergeam nu să plecăm repede, ci să stăm. Și stăteam acolo ceva timp. Mîncam ce era de mîncat, fructe, viermișori, alune și alte rădăcini. Stăteam acolo o perioadă pînă se terminau fructele, viermișorii, alunele și rădăcinile. Iar dacă în perioada asta venea alt grup să vrea și el fructe viermișori, o puneam de-o trosneală, de o zbatere: pleacă de la viermișorul meu, du-te în altă parte, aici e la mine, chiar dacă peste două luni sau peste un an sau peste 10 ani plecam după viermișori în valea cealaltă, că se terminau.

Teritorialitatea este adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, din zorii speciei noastre. Nu din zorii civilizațiilor, de acum cinci mii de ani, ci din zorii speciei, de acum cel puțin 200 – 300 de mii de ani, în forma noastră actuală, de Homo sapiens sapiens, și chiar de acum cel puțin 2-3 milioane de ani, de la speciile strămoși, de la Homo habilis și chiar și mai înainte, de la austrolapitecinele de dinainte de coborîrea în savană.

În consecință, fiind atît de adînc înfiptă în oasele și în creierii noștri, nu poți ignora teritorialitatea în viața oamenilor. Tot ce trăim e dat de teritoriu. Că e ceva mic, o casă, o curte, că e ceva mediu, o localitate, un cîmp, că e ceva mai mare, un ducat, un voievodat, o țară, un stat, toate sînt în logica teritorialității.

Toată istoria omenirii este vorba despre teritorialitate, cu bunele și relele sale, cu morții și sîngele vărsat pentru teritoriu, cu binefacerile și recoltele și copiii bălai care rîd la soare pe același teritoriu.

Corporația multinațională.
Teritoriul nu contează, ba chiar încurcă
Doar că acum, de ceva timp, de o sută, două sute de ani, perioadă infimă în istoria umanității, dar imensă pentru viața unui om, eficiența începe încet-încet să împingă teritoriul afară din ecuația vieții oamenilor. Îndeosebi în zona de creație de plus-valoare, zona care ne guvernează constant viața, căci în fiecare zi trebuie să mîncăm, să bem, să respirăm, să ne îmbrăcăm, căutarea eficienței merge din ce în ce mai des înspre consecințe care nu mai au de-a face cu teritoriul.

Exemplul clasic: corporația multinațională. Are sediul într-o parte a lumii, puncte de lucru peste tot unde vrea ea, ia resursele dintr-un loc, unde sînt abundente, le duce în alt loc, unde forța de muncă e mai calificată și / sau mai ieftină, beneficiind de transportul ieftin, grație binecuvîntării carburanților fosili de care vorbeam mai sus.

Pe urmă ia plus valoarea, produse, bani, și o duce unde vrea ea. Produsele unde e cerere, căci transportul nu mai e o problemă. Banii unde vrea proprietarul, căci acum lumea e plină de sîrme și de sateliți și de bănci unde să se facă repede și discret transferul de fonduri prin respectivele sîrme și sateliți.

Granița este sărită. Proprietarului graniței, statul național, îi vine din ce în ce mai greu să controleze respectivele fluxuri de materie, informație și bani. E scos din ecuație.

Preponderent, asta este benefic pentru oameni. După cum spuneam, viața oamenilor este din ce în ce mai bună în ultima sută de ani datorită dezvoltării și șlefuirii pînă la cele mai mici detalii ale acestui proces.

Problema este că e benefic pînă începe să nu mai fie benefic. Companiile pot să plece în altă parte, producând șomaj și nesiguranță și suferință. Fluxurile financiare străine pot să se mute rapid, producând dezechilibre financiare. Profiturile pot fi mascate prin paradisurile fiscale, evadînd taxarea statelor unde se crează plus-valoarea.

Statul național. Teritoriul contează, e esențial
Toate acestea se întîmplă în ziua de azi, cu efecte din ce în ce mai puternice. Însă ironia acestei filosofii este că multinaționalele nu sînt totalmente ateritoriale, astatale. Au și ele părinții lor teritoriali, niște state naționale – repet, naționale – unde au sediul central și către care se îndreaptă plus-valoarea. Banii pot fi în paradisurile fiscale, dar de cele mai multe ori statele unde multinaționalele sînt incorporate beneficiază de pe urma acestora.

Statele mari și bogate beneficiază. Statele mici și sărace suferă. Se produc mișcări migratorii de persoane care urmează fluxurile migratorii de fonduri și de plus-valoare. Săracii visează să meargă spre țările bogate. Țările sărace rămîn și fără bani, și fără resurse, și fără populație.

România este un asemenea caz. E un exemplu clasic al felului în care globalizarea afectează statele naționale mici și medii.

Dincolo de statul național. Imperiul global
Ce-i de făcut în asemenea situație, în care logica eficienței economice se confruntă cu încorsetarea logicii mai vechi, cea teritoriale, cea a statului național?

Teoretic, răspunsul este simplu. Să desființăm statul național. Să fie o economie globală tot Pămîntul, du colo colo, otova, peste mări și țări și oceane și văzduh.

Argumentul nu este total aiurea. La fel cum, în vremurile istorice, agregările umane mai mici s-au tot unit în ceva mai mare, triburile în confederații, principatele și micile regate și ducatele în țări, țările în imperii, la fel preponenții acestui tip de gîndire consideră că ăsta este mersul inexorabil al viitorului.

Statele se vor topi într-un întreg global, într-o confederație mondială, care își va pune resursele laolaltă și va guverna omenirea, gestionînd creația de plus-valoare și reparînd problemele cauzate de eficiență: poluare, inegalitate, regularizând producția și redistribuind plus-valoarea.

Gata. Rai, frate! Pupat Piața Independenții, toți cu toți. Cum ar spune profetul, în cuvinte care și acum stîrnesc lacrimi de speranță:

“Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna”.

Sau, dacă vrem să fim laici și rebeli, John Lennon, Imagine: “Imagine there’s no countries...” Tot emoții, tot lacrimi de speranță.

Dispariția statului național, puțin probabilă.
Balanța de putere globală
Da, da. Cum să nu. Vise, maică, vise. Atîta timp cît ai state mari care beneficiază de pe urma globalizării, fiecare va încerca să tragă pe spuza sa acest proces de transformare a Terrei într-un mare imperiu, să-l conducă ei.

Americanii vor vrea ei. Rușii vor vrea ei. Chinezii vor vrea ei. Poate și israelienii vor vrea să aibă un cuvînt de spus. Poate și indenii. Poate chiar și indonezienii, cine știe. Francezii și englezii, cu siguranță vor vrea, că așa sînt ei, mîndri și aroganți și imperialiști, vor să fie mereu în capul mesei.

Fiecare națiune puternică – repet: națiune – va dori să fie așa, un imperiu frumos și mare și unic, total de acord, tot globul sub o singură simțire. Dar cu o singură condiție: să scrie pe el mare și frumos America Globală sau Rusia Cît O Lume Întreagă sau Marea Chină sau...

Pînă acum, așa s-a întîmplat. Fiecare imperiu în parte a vrut asta. Și de fiecare dată a fost un contra-imperiu, un alt stat mare și puternic care a zădărnicit aceste năzuințe și pofte și hybrisuri. Se numește balanța de putere și se studiază la orice curs de relații internaționale.

Așa e foarte probabil să se întîmple și de acum încolo. Cît timp vor exista cîteva state mari care nu vor accepta un rol secund într-o mare entitate globală, va exista competiție internațională și va exista logica statului național.

Opțiunile statelor mici
De aici decurg consecințele pentru celelalte state, cele mici, cele care nu sînt în stare să genereze suficientă plus-valoare și complexitate pe care să o exporte centrifugal în jur. Vorbim aici doar de opțiunile pe timp de pace, în mod voit, voluntar, nu prin cucerire și război.

Ori se predau de tot la ăia mai mari, se integrează total într-un imperiu, nu global, ceva mai mic, regional, așa cum încet-încet s-au integrat ducatele pe vremuri în statul feudal. Încă nu s-a întîmplat așa ceva în ultimul timp, sau nu am eu cunoștință de asta.

Ori acceptă o subordonare ceva mai moale, să facă parte dintr-o sferă de influență regională, în jurul unui centru de complexitate, în această relație inevitabilă centru – periferie. Ăsta este cazul, de exemplu, al Uniunii Europene și al statelor mici de primprejur, inclusiv al României.

Ori se izolează complet, autarhic și adiabatic, cum încearcă să facă de ceva timp Coreea de Nord.

Ori sînt mici, dar date dracului, gestionează suficient de multă resursă financiară, militară și de cunoaștere încît să stea pe picioarele lor, improbabili stîlpi de autonomie înconjurați de alții mai mari. Elveția, Israel, într-o anumită măsură Japonia, poate Iran. Nu chiar o forță globală, dar care e capabilă pe de o parte să-și gestioneze autonomia, pe de altă parte să-și proiecteze într-o anumită măsură și puterea în afară.

În mai toate cazurile, în afară de primul, cel al predării complete, toate aceste scenarii implică o gestionare a relației dintre statul mic și corporațiile multinaționale, cele mai multe dintre ele agenți ai statelor mari.

O vămuire a eficienței pe baza unor principii ce nu țin de eficiența economică, ci de alte scopuri, unele de eficiență suboptimală, dacă e măsurată financiar, dar scopuri cît se poate de necesare entității statale respective.

Există și alte eficiențe decît cea economică
Pe această linie de demonstrație, vedem cum inevitabil sînt situații în care logica eficienței, mult apreciată de către promotorii duri și puri ai gîndirii economice, își are limitele sale. Eficiența economică, proprie companiei multinaționale, se lovește de scopuri de un alt tip de eficiență, legate de statul național și de teritorialitate.

Atenție! Asta nu înseamnă că statul național nu se ghidează – cel puțin teoretic – tot după logica modernă a eficienței. Doar că sînt destule situații în care această eficiență nu este financiară, ci de altă natură.

Exemplul clasic al existenței unui scop și al unei străduințe de eficiență non-financiară este cel din științele războiului, unde de cele mai multe ori contează mai mult să cîștigi lupta cu cît mai puține pierderi omenești, nu cu un cost cît mai mic.

Sînt excepții, evident, și în această situație, bătălia de la Stalingrad este exemplul paradigmatic. Însă sînt doar excepții. Toată logica de dezvoltare tehnologică militară din ultimul timp este ghidată de această gîndire de eficientizare a vieților omenești, de folosit tehnică de război fără oameni, drone, rachete, care să-și atingă scopul militar fără să pună în pericol viețile militarilor. Costă mai scump, deci o lipsă de eficiență economică, dar salvează vieți, deci o logică de eficiență totuși, dar extra-economică.

La fel putem identifica și în alte domenii ale acțiunii statului nevoia de eficiență extra-financiară.

În sănătate ar trebui ca viața oamenilor să conteze mai mult decît costurile salvării acestora – lucru care, din păcate, în ultimul timp începe să fie contestat.

În educație ar trebui să conteze mai mult calitatea educației decît costul acesteia, măcar din meschinul scop economic că o educație de calitate, chiar dacă e scumpă acum, își întoarce cu vîrf și îndesat “investiția” pe parcursul vieții productive a agregatului uman.

Sînt multe domeniile vieții sociale unde voci pertinente spun că banii nu sînt principalul scop, ci ar trebui să fie doar un mijloc.

De aceea, de regulă, societatea valorizează relațiile de iubire sincere, nu pe bază de bani, iar oamenii preferă familia și căsătoria mersului la curve.

De aceea prietenia este de regulă valorizată pe baza a ceea ce unește oamenii, nu a banilor. De aceea sportul ar trebui jucat din pasiune, nu pentru bani.

Puterea, bastion pe care eficiența economică nu-l poate cuceri
Iată, avem de-a face cu tot soiul de domenii ale vieții unde logica eficienței economice ar trebui să fie pe un loc secund, pe primul loc să stea optimizarea altor scopuri decît cele bănești.

Nu se întîmplă așa. Modernitatea este din ce în ce mai mult un domeniu al competiției financiare, chiar și în acele domenii de care pomeneam mai sus. Trist, spun unii. Inevitabil și totuși și cu consecințe pozitive, spun alții. Cert este că eficiența economică primează din ce în ce mai mult în viața prezentă.

Dar, dacă în sănătate și în educație și în iubire și în prietenie și în sport banul contează din ce în ce mai mult și înlocuiește logica pasiunii, cel puțin din punct de vedere al gestionării puterii, banul încă are o putere limitată.

Deși există ecuația “bani mulți = putere multă”, de cele mai multe ori statul național își păstrează prerogativele chiar și cînd are bani mai puțini sau cînd este asediat de bani mai mulți. În zilele noastre, Iranul este exemplul clasic. Turcia, de asemenea, Grecia, un alt exemplu. Istoria e plină de asemenea tensiuni dintre logica financiară și logica violenței și teritorialității.

Statul național e puțin probabil să fie șters de tot de pe fața pămîntului. Chiar dacă cele mici vor fi îngenuncheate – puțin probabil, dar asum această ipoteză pentru completitudinea argumentului – cele mari e foarte puțin probabil să accepte submisia în fața Imperiului Global. Balanța de putere asigură supraviețuirea statului național.

Primatul statului național asupra corporațiilor multinaționale
În consecință, trebuie să îi acceptăm statului național dreptul de a fi. Drept atît ontologic, dat de desfășurarea evenimentelor, de realitate, de Realpolitik, cum ar veni. Cît și cel moral, cel care decurge, la capătul raționamentului, din nevoia de neevitat de teritorialitate a oamenilor.

Drept urmare, nevoia și eficiența financiară a multinaționalelor se termină și încă se va termina ceva timp de aici înainte acolo unde începe nevoia și eficiența extra-financiară a statului național.

Drept urmare, trebuie să acceptăm, chiar și cei mai puri și duri susținători ai logicii de eficiență economică, libertarieni precum Bogdan Glăvan, că statul național este aici to stay, cum ar zice americanul.

Proprietatea privată, tot o consecință a teritorialității
Un alt aspect al tensiunii dintre eficiență și teritorialitate este, pe cît de surprinzător, pe atît de ironic.

Știm cu toții argumentul privind superioritatea eficienței economiilor capitaliste față de cele socialiste / comuniste. Știm cu toții că acest argument se bazează pe faptul că atît timp cît proprietatea privată nu este ocrotită și garantată, orice acțiune economică este făcută suboptimal, în dorul lelii, pentru că nu te poți bucura de roadele efortului și muncii tale.

Total de acord. Istoria recentă a demonstrat cu prisosință asta. Generațiile noastre sînt mărturie vie a felului în care comunismul a gestionat plus-valoarea mai puțin eficient decît capitalismul. Toate țările post-comuniste sînt și ele mărturii vii ale acestei afirmații.

Susținătorii duri ai ideii de primat al eficienței economice, libertarienii de care vorbeam mai sus, cei care pun mai presus scopurile economice decît cele extra-economice, toți cei care dorm cu Hayek sub pernă, și-au făcut icoană vie din ideea de proprietate privată. Dacă proprietate privată nu e, nimic nu e.

Pe de altă parte, disprețuiesc statul național, toată cheltuiala de resurse, toată funcționărimea inutilă și lentă și disprețuitoare, toate hățișurile legislative și regulatorii, toate taxele și vămile și constrîngerile ce vin de la marea bestie, de la statul cel asupritor.

Partea haioasă și ironică este însă că ce iubesc și ce disprețuiesc vine fix din același loc. Din teritorialitate. Și proprietatea privată, și statul național provin, în negurile istoriei noastre de specie umană, fix din propensiunea noastră instinctivă de a deține de manieră exclusivă, monopolistă, un teritoriu căruia să-i exploatăm resursele.

La baza ambelor idei, și a ideii de proprietate privată, și a ideii de stat național, stă tot ideea de teritorialitate. Fără teritorialitate, nu avem pornirea, aplecarea să definim și să apărăm ce e “al meu”.

Uitați-vă la placiditatea cu care multe feluri de animale, de exemplu peștișorii, reacționează în situații de confruntare pentru resurse. Dacă avem un peștișor care a găsit o firimitură de pîine și vine un alt peștișor și încearcă să-i ia firimitura de la gură, primul peștișor nu se bate pentru firimitură. Pur și simplu se întoarce și caută impasibil altă firimitură, cu privirea aia a lui rece și inexpresivă de pește.

Nu apără, nu e al lui. Merge mai departe. Nu are instinctul de teritorialitate. Dar ia vezi dacă vine o caracatiță în apropiere de altă caracatiță – cefalopodele fiind, de regulă, teritoriale. Va fi total diferit. Caracatița va face tot posibilul să-și gonească rivala de pe teritoriul ei.

Același lucru se întîmplă și la alte specii de animale, de-a lungul întregului arbore al complexității, de la specii simple, cu organisme și comportament slab diferențiat, pînă la cele mai dezvoltate și mai complexe.

Același lucru se întîmplă și cu noi, fiind primate teritoriale. De cînd sîntem noi maimuțe și mari iubitoare de fructe, viermișori, alune și alte rădăcini care să ne asigure cele două succese, cel de supraviețuire și cel de reproducere, de atunci am inventat proprietatea privată.

Mai întîi a fost proprietate de grup, căci pomii și fructele și viermișorii erau controlați de tot grupul – vestita situație primordială din textele clasice ale teoriticienilor comunismului, Marx și Engels.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am sedentarizat și am pus ancoră stabilă pe un anumit teritoriu, să facem agricultură pe el, de acum 10 mii de ani încoace, de la revoluția neolitică, încet-încet ideea de proprietate s-a mutat dinspre grupul mai mare spre grupul mai mic.

Mai întîi familie și clan și, în cele din urmă, spre atomizarea ultimă a ideii de proprietate, proprietatea privată, fie pe persoană fizică, cea mai mare parte a istoriei, fie pe persoană juridică, de cînd au început să fie inventate firmele și corporațiile acum cîteva sute de ani în urmă.

Ficțiuni întrupate
Ironia felului în care libertarienii evaluează total opus idei născute din aceeași nevoie biologică este delicoasă și merită să-i gustăm parfumul.

Pe de o parte, libertarienii sînt total de acord cu proprietatea, cît timp e indiduală și economică. Atunci e sacră. Pe de altă parte, o disprețuiesc, cînd ea e a comunității. Atunci nu mai e sacră, atunci pute.

Tensiunea rezidă în diferența dintre proprietatea individuală și cea colectivă.

Statul național, în fond și la urma urmei, este o ficțiune legală care capătă realitate doar atîta timp cît toată colectivitatea este de acord cu ea, întrupînd-o în membri ai colectivității care să îl populeze.

Însă ironia și frumusețea situației constă în faptul că și proprietatea privată tot o ficțiune legală este, garantată de chiar obiectul disprețului, de către stat, prin elementele sale de menținere a ordinii publice.

Dacă n-ar fi statul național cu polițiștii săi și cu militarii săi și cu jandarmii săi și cu judecătorii săi și cu securiștii săi, să-ți apere dreptul de proprietate privată, aceasta nu ar rămîne decît și doar o ficțiune, spulberată de primul individ cu ceafa groasă și cu pumnul tare care vine să-ți dea una în cap, să ți-o ia.

Istoria e plină de asemenea exemple. Individul A vine și-i ia individului B pămîntul, casa, viața, banii, hainele de pe el, femeia, copii. Și individul B, dacă nu e în stare să se apere, și-o fură.

Proprietatea privată? Ei, aș... Voi n-aveți nevastă și asociați!
O altă ironie demnă de apreciat este că pînă și în cadrul conceptului cît se poate de individualist de proprietate privată legile țin cont tot de biologie și introduc un element comunalist, limitând-o și diluând ideea de “privat”.

Vorbesc despre felul în care proprietatea privată este afectată în mod legal de instituția familiei. Știți voi, familia, chestia aia care servește celui de-al doilea mare scop fundamental din viață: procrearea, lăsarea de urmași.

Și în acest caz, biologia îi încurcă pe libertarieni. Pentru că legea vine și zice: proprietatea e privată, dar e privată în grup, acolo toți cu toți, soțul cu soția, părinții cu copiii. Adică în familie. Unitatea de analiză a proprietății este familia, nu individul. Deci comunitate. Deci animale sociale. Deci biologie.

Dacă vrei să faci ce vrei tu cu averea ta, cu proprietatea ta, trebuie să te pui în contra acestui curent legal, să faci eforturi procedurale să rupi lanțul de legătură cu ceilalți membri ai familiei, să scrii testament, să-l legalizezi la notar.

Altminteri, regula implicită spune: ce-i al tău e și al familiei și ce e al familiei e și al tău. Dacă te rupi de familie că vrei tu, adică divorțezi sau îi abandonezi, rămîne o parte importantă la familie. Dacă te rupi de familie că așa vrea soarta, adică dacă mori, tot la familie rămîne: regulile de succesiune.

Deci, cum o dai, cum o cotești, tot la biologie nimerești. Iar proprietatea e privată pînă la neamuri, mai ales pînă la nevastă și copii.

Același lucru, în mod la fel de ironic, se întîmplă și în cazul corporațiilor multinaționale. Proprietatea privată e pe bucăți, pe acțiuni, ai doar o mică bucățică tu pe persoană fizică.

Evident, dacă nu faci cumva parte din cei 0.1% oameni puternici ai lumii, cei care dețin jumătate din averea lumii și care sînt de fapt adevărații tăi stăpîni, libertariene naiv care crezi că lucrurile funcționează în lume doar pe bază de eficiență și de competiție sinceră și de creare de plus-valoare.

* * *

Concluzie
Concluzia e simplă.

Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare fundamentul biologic din comportamentul uman și să ținem cont de consecințele acestuia în societate.

Ori de cîte ori ne amăgim că putem ignora animalul din noi, consecințele sînt neplăcute, de multe ori dureroase, uneori dezastruoase.

Vrem, nu vrem, sîntem ființe vii, două mîni, două picioare, stomac, creier, oase, păr, țîțe și degete, și nu putem trăi păcălindu-ne că asta nu contează.

Sîntem animale sociale și teritoriale. Asta își pune amprenta clar asupra vieții sociale din ziua de azi, chiar și la zeci de mii de ani după ce am început să ne ridicăm din rîndul celorlalte specii de animale, să scoatem capul în savană și, încet-încet, să devenim stăpînii acestei lumi.

Pe de altă parte, concluzia și recomandarea non-biologică este să evaluăm cu un ochi realist, neafectat de ideologiile la modă, tensiunea dintre stat și corporații, dintre diversele tipuri de eficiență existente în societate.

Spun asta mai ales pentru că, în zilele noastre, spațiul dezbaterii publice este aflat sub o presiune intensă din partea ideologiei neo-liberale. Discursul neo-liberalilor, al dragilor de libertarieni tinde să definească eficiența economică drept singura eficiență validă și legitimă, în detrimentul altor tipuri de străduințe umane, care au alte scopuri decît cele ale maximizării profitului și sînt guvernate de alte nevoi de eficientizare decît cea financiară.

Această fixație exclusiv pe eficiența economică este greșită și detrimentală.

Pe termen scurt, este greșită și detrimentală pentru soarta celor de lîngă noi, prin slăbirea statului național. În această logică de gîndire, în care contează doar banul și eficiența economică, România va fi slăbită, va fi un stat din ce în ce mai neputincios, asta ducînd în cele din urmă la disoluția poporului român, la topirea noastră într-un imperiu.

Că o fi un imperiu blînd, că o fi un imperiu aspru, contează mai puțin. Dacă o ținem tot așa, în una, două, trei sute de ani vom fi pa. Ne vom dilua în alte popoare. Iar cîteva sute de ani nici nu înseamnă prea mult pe scara istoriei. Poporul român are două ancore mari, pe lîngă multele sale alte ancore mici: e ancora limbii române și e ancora teritoriului românesc.

Nu, nu. Nu bat cîmpii. Nu vă rîdeți de Palada. Nu m-a luat de cap aerul naționalismului șerpilian și bolînd. Istoria e plină de cadavre. Sunt cazuri nenumărate de grupuri etnice strivite de eficiența statelor mari, a imperiilor bogate și puternice. Citiți istoria. Întrebați-i pe celți cum se simt.

În al doilea rînd, dincolo de patima națională, pe termen mediu și lung, logica exclusiv economică, de stoarcere a tot ce se poate stoarce din piatra seacă, este greșită și detrimentală pentru viitorul întregii umanității, prin punerea în primejdie a mediului înconjurător. Avem o singură planetă și, din păcate, e posibil să o facem praf în căutarea profitului. Dar asta e altă discuție, pentru altă dată.

La sfîrșit, o recomandare dragilor de libertarieni. Ea va fi sub formă de lozincă, pentru că tot știu că le place lor Marx. Libertarieni din toate țările, treziți-vă! Mai e și altceva pe lumea asta decît nevoia de optimizare financiară.

Citeste tot...

Formatori de opinie. Politicieni vs jurnalisti

Formatorii de opinie. Politicieni vs Jurnaliști
Comparație între cele două categorii profesionale

Sondaj de opinie. Martie 2017
Principalele concluzii

Preambul. Justificarea temei de cercetare
Societatea românească postdecembristă se confruntă cu o continuă competiție pentru mințile și inimile cetățenilor. În fiecare zi avem de-a face cu un intens efort de comunicare și de convingere. Aceste eforturi zilnice sunt depuse îndeosebi de două clase profesionale bine definite: cea a politicienilor și cea a jurnaliștilor. Politicienii, pentru voturi. Jurnaliștii, pentru rating. Ambii fac parte din categoria cunoscută de regulă sub denumirea de “formatori de opinie”.

Abilitățile celor două grupuri profesionale sunt asemănătoare și, în bună măsură, interschimbabile. Granița dintre ele este fluidă, schimbătoare. În consecință, nu de puține ori întâlnim situații în care avem de-a face cu politicieni care se transformă în vedete media ori invers, cu jurnaliști care sar gardul și se transformă în politicieni.

Indiferent însă de categoria din care fac parte, vedem în fiecare zi cele două tipuri de formatori de opinie, de “convingători” profesioniști, adunându-se în studiourile TV, unii pe post de moderatori, alții pe post de invitați politici. Aceasta se întâmplă preponderent în studiourile celor cinci televiziuni de știri din România: Antena 3, România TV, B1 TV, Digi 24 și Realitatea TV.

Plecând de la aceste situații pe care le trăim în fiecare, zi, întrebările sondajului nostru vin de la sine. Care sunt mai cunoscuți? Care sunt mai credibili, mai convingători? Pe care îi știu românii? În care din ei au încredere românii?

Consumăm cu ardoare ierarhii, clasamente. Sondajul realizat de Sociopol în luna martie 2017 vine să răspundă acestei nevoi și acestor întrebări și vă propune o analiză comparativă între cele două mari categorii de formatori de opinie. Pe lîngă identificarea ierarhiilor, putem face de asemenea o analiză comparativă între diversele subgrupuri aflate în concurență în cadrul fiecărei categorii profesionale în parte. În cazul politicienilor, putem face analiză în funcție de partidele din care fac parte. În cadrul moderatorilor TV, comparația se poate face între stațiile TV.

Ne-am focalizat în cercetarea noastră de opinie publică pe televiziunile de știri menționate mai sus, pentru că pe de o parte de acolo își iau românii cea mai mare parte a știrilor, dar mai ales pentru că în cadrul studiourilor lor se întâmplă interacțiunea zilnică dintre cele două mari tipuri de formatori de opinie: politicieni și jurnaliști, din care rezultă sfînta sfintelor, misterul misterelor: oamenii convinși că așa stau lucrurile și nu altfel.

Teme măsurate
• Notorietatea politicienilor. Notorietatea jurnaliștilor. Comparație intra- și inter-categorială
• Încrederea în politicieni. Încrederea în jurnaliști. Comparație intra- și inter-categorială
• Televiziunile de știri preferate. Evoluție


Notorietate. Politicieni


PSD
• PSD este partidul cu liderii cei mai cunoscuți
• Cinci dintre liderii săi: Ponta, Dragnea, Firea, Grindeanu, Olguța Vasilescu, depășesc nivelul de saturare de 85%
• Toți liderii săi principali sunt cel puțin la 60% notorietate

PNL
• PNL nu prezintă aceeași adâncime ca PSD în privința notorietății liderilor secundari, dar rămâne totuși al doilea partid din acest punct de vedere
• Trei dintre liderii săi: Iohannis, Cioloș, Ludovic Orban, depășesc nivelul de 85%
• Prezumptivul candidat la președinția PNL Bușoi prezintă o notorietate scăzută, în comparație cu ceilalți lideri principali: doar 40%

ALDE
• ALDE a ajuns să concureze PNL din punct de vedere al notorietății liderilor săi
• Doi dintre liderii săi: Tăriceanu și Meleșcanu, depășesc nivelul de saturare de 85%
• Copreședintele ALDE Daniel Constantin se confruntă cu o notorietate scăzută, față de ceilalți lideri principali: doar 50%

PMP
• Ambii lideri PMP, Băsescu și Turcescu, trec de nivelul de saturare de 85%
• Alți lideri de la PMP nu au fost măsurați

USR
• Nici unul din cei doi lideri USR măsurați, Nicușor Dan și Clotilde Armand, nu au ajuns încă la nivelul de notorietate de 85%
• Nicușor se apropie de acesta, este la 75%. Clotilde este doar la 50%
• Alți lideri de la USR nu au fost măsurați

Guvern
• Premierul Grindeanu și Lia Olguța Vasilescu sunt cei doi membri ai Guvernului care reușesc să treacă de nivelul notorietate de 85%
• Alte două persoane din Guvernul Grindeanu prezintă un nivel de notorietate semnificativ, în jur de 66%: vicepremierul Sevil Shaidehh și Rovana Plumb
• Restul miniștrilor măsurați (6 persoane) prezintă niveluri scăzute de notorietate. Doi dintre ei, Grațiela Gavrilescu și Ana Birchall, în jur de 33%, restul mai puțin de atât

Independenți
• Toți cei patru lideri independenți măsurați: Isărescu, Arafat, PF Daniel și Kovesi, trec nivelul notorietate de 85%


Notorietate. Jurnaliști


Antena 3
• Antena 3 este televiziunea de știri cu jurnaliștii cei mai cunoscuți
• Două dintre vedetele sale: Badea și Gîdea, prezintă notorietate peste nivelul de saturare de 85%
• Alessandra Stoicescu este la un nivel de notorietate de asemenea ridicat, în jur de 70%
• Radu Tudor și Răzvan Dumitrescu sunt ușor sub jumătate, la 40%
• Dintre toate vedetele TV Antena 3, doar Oana Stancu prezintă un nivel de notorietate scăzut: în jur de 20%

România TV
• România TV este a doua televiziune de știri din România din punct de vedere al notorietății vedetelor sale
• Nici una din vedetele sale nu trece de pragul de saturație de 85%
• Victor Ciutacu este cel mai cunoscut moderator de la RTV, cu o notorietate de 60%
• E urmat de Simona Gheorghe, cu o notorietate în jur de 50%
• Alte trei vedete RTV sunt cu notorietatea în jur de 35%: Drăgotescu, Crețulescu, Șincai
• Liliana Ruse încheie plutonul de notorietate, cu un nivel de 20%

B1 TV
• B1 TV începe plutonul televiziunilor de știri cu mai puțini jurnaliști cunoscuți
• Doar două persoane de la B1 prezintă niveluri de notorietate cât de cât semnificative: Banciu, cu 40%, și Mânăstire, cu 32
• Ceilalți doi jurnaliști măsurați: Barbu și Ciurlin, prezintă notorietăți de cel mult 10%

Digi 24
• Digi 24 are un singur jurnalist mai cunoscut, pe Pătraru, cu 30% notorietate
• Restul jurnaliștilor măsurați de la Digi 24 prezintă notorietăți scăzute, în jur de 15%: Mușat, Muraru, Prelipceanu
Realitatea TV
• Realitatea TV este televiziunea unde un singur jurnalist este cât de cât cunoscut: Rareș Bogdan, cu o notorietate ușor peste 50%
• Restul jurnaliștilor de la Realitatea TV prezintă niveluri de notorietate sub 10%: Rifai, Hoandră, Mititelu

Analiști politici
• Dintre analiștii politici măsurați se detașează clar doi ziariști foarte cunoscuți: CTP, cu 85%, și Cristoiu, cu aproape 80% notorietate. Aceștia sunt la fel de cunoscuți ca oricare altă vedetă TV sau om politic din România
• Bogdan Chireac se situează pe un palier de notorietate mediu, aproape 50%
• Ceilalți doi analiști măsurați, Stan și Pârvulescu, prezintă notorietăți în jur de 25%


Încredere. Politicieni




PSD
• Partidul cu liderii politici în care românii au cea mai mare încredere
• PSD are doi lideri cu încredere peste 30% și alți trei marginal sub 30%
• În momentul de față, PSD prezintă liderul politic cu cea mai mare încredere: Gabriela Firea. Mai populară decât ea este doar Raed Arafat, din grupul independenților
• Premierul Grindeanu își păstrează nivelul ridicat de încredere cu care a debutat în viața politică românească, la 35%. Lia Vasilescu își depășește superiorii din partid și este pe locul 3, cu 31%
• Un grup compact de trei lideri ai partidului, actualul președinte Dragnea, fostul președinte și premier Ponta și ministrul Plumb sunt grupați în jur valorii de 30% încredere
• Codrin Ștefănescu încheie plutonul liderilor principali ai PSD, cu o încedere de aproape 20%

PNL
• Doar președintele Iohannis prezintă un nivel de încredere de peste 30%: 35%
• PNL mai beneficiază de un alt lider cu încredere semnificativă, Cioloș, la 25% - dar de avut în vedere ezitările sale de intrare în partid (v. și mai sus, discuția metodologică despre Cioloș)
• Toți ceilalți lideri PNl sunt sub 20%. Ludovic Orban cu un bagaj cât de cât semnificativ de popularitate, 17% încredere. Raluca Turcan în marginea lui 10%. Bușoi, rezidual la 6%

ALDE
• ALDE începe să aibă lideri mai populari decât PNL. Un alt semn că este posibil ca ALDE să înceapă să reprezinte o alternativă la PNL atât ideologică, dar și din punct de vedere al resursei umane
• ALDE are doi lideri peste 30% încredere: Tăriceanu și Meleșcanu, la egalitate amândoi cu 32%
• Daniel Constantin este la nivelul mediu de încredere de 20%. Ministra Gavrilescu începe să scoată capul, la 15%

PMP
• PMP nu are nici un lider peste 30%. Nici măcar peste 20%
• Băsescu și-a revenit din erodarea suferită anii trecuți, când era în jur de 10%, urcând înapoi spre 20%. Turcescu este marginal peste 10%
USR 2 13 16 9 • Liderii USR nu reușesc să scoată capul și să depășească bariera de 20%. Nicușor Dan este la 16%, Clotilde Armand la 9%. O parte din limitare este dată și de lipsa notorietății

Guvern
• Grindeanu conduce în mod predictibil ierarhia de încredere a miniștrilor, cu un confortabil 35%
• Liderii politici principali Vasilescu și Plumb sunt în jur de 30%. Vicepremierul Shaidehh beneficiază de expunerea favorabilă de la sfârșitul anului trecut și urcă puternic, la 25%
• Birchal și Gavrilescu se mai remarcă în zona lui 15%. Carmen Dan și Ionuț Vulpescu încep să scoată capul la 10%. Tudose și Cuc sunt reziduali

Independenți
• Grupul oamenilor publici non-afiliați politic prezintă un nivel de încredere mai ridicat decât oricare grup de oameni politici. Toți patru liderii măsurați trec de 30%, iar unul din ei este la un improbabil 70%: Arafat
• Raed Arafat rămâne în continuare turnul de neatins al popularității în România. La 70%, nimeni nu îl atinge - și asta de ani buni de zile.
• Un grup compact de trei oameni publici non-afiliați politic, Isărescu, PF Daniel și Kövesi, stau constant în zona lui 30%


Încredere. Jurnaliști




Antena 3
• Antena 3 este televiziunea în ai căror jurnaliști românii au cea mai mare încredere
• Antena 3 are trei jurnaliști care trec de nivelul de încredere de 30%
• Pe primul loc se situează Alessandra Stoicescu, cu un nivel de încredere de 36%
• Ea este urmată îndeaproape de Mihai Gâdea, cu 35%. Pe locul 3, cu 31%, Mircea Badea
• Radu Tudor și Răzvan Dumitrescu se află la egalitate, în jur de 25%
• Plutonul jurnaliștilor de la A3 este încheiat de Oana Stancu, singura cu încredere sub 20%: 13%

România TV
• Ca și în cazul notorietății, România TV se află pe locul doi la încredere între televiziunile de știri
• Diferența însă față de locul 1 este mai scăzută în privința încrederii decât în privința notorietății. RTV are vedete TV ceva mai puțin cunoscute decât cele de la A3, dar aproape la fel de credibile
• România TV are un jurnalist care trece de 30% la încredere: Victor Ciutacu (31%)
• Urmează un pluton compact de patru jurnaliști cu nivel aproximativ egal de încredere, în jur de 20%: Simona Gheorghe, Corina Drăgotescu, Andreea Crețulescu, Cristina Șincai
• Plutonul jurnaliștilor de la RTV este încheiat de Liliana Ruse, singura cu încredere sub 20%: 13%

B1 TV
• Dintre cei patru jurnaliști măsurați de la B1 TV, doar doi trec pragul unui nivel semnificativ de încredere, amândoi în jur de 20%: Radu Banciu și Silviu Mânăstire
• Ceilalți doi jurnaliști măsurați, Nelu Barbu și Nadia Ciurlin, sunt în jur de doar 5%

Digi 24
• Singurul jurnalist de la Digi 24 care prezintă un nivel de încredere mai ridicat este Dragoș Pătraru: 16%
• Ceilalți trei măsurați: Muraru, Mușat, Prelipceanu, sunt sub 10%

Realitatea TV
• Realitatea TV este practic televiziunea unui singur jurnalist: Rareș Bogdan. Doar el prezintă un nivel cât de cât semnificativ de încredere, ușor peste 20%
• Ceilalți trei măsurați: Hoandră, Rifai, Mititelu, prezintă niveluri reziduale de încredere, sub 5%

Analiști politici
• Ca și în cazul politicienilor, unde independenții sunt mai credibili decât liderii afiliați politic, și în cazul jurnaliștilor analiștii politici neafiliați vreunui post TV sunt de regulă mai credibili
• Cristian Tudor Popescu este jurnalistul din România cu nivelul cel mai ridicat de încredere, singurul care trece de 40%: 43%
• Al doilea ca încredere din rândul jurnaliștilor independenți, la nivelul lui Sandra Stoicescu, a lui Gâdea, Badea sau Ciutacu, este Ion Cristoiu, cu 36% nivel de încredere
• Bogdan Chireac este pe un palier de încredere în jur de 25%
• Ceilalți doi, Stan și Pârvulescu, sunt în jur de 15%, oricum mult peste alți jurnaliști măsurați


Încredere. Jurnaliști. Reziliență


Având la dispoziție date de măsurare a opiniei publice din perioada 2012 ... 2013 (sondaje CCSB / SocioPol), putem compara evoluția unui număr de jurnaliști: Tudor Popescu, Cristoiu, Gâdea, Ciutacu, Badea, Tudor, Pârvulescu.

Concluzia este că percepția publică este deosebit de rezilientă la adresa acestora, mulți dintre ei neprezentând variații semnificative de încredere în acești cinci ani de zile (pt. Cristoiu, 4 ani, măsurare din 2013). Cristoiu a crescut semnificativ. Badea a scăzut. În rest, diferențele se încadrează în marjele de eroare. Semn că, pe o perioadă medie, de 4-5 ani de zile, perioadă care începe deja să conteze, mai ales în ritmul intens al ciclării știrilor din ziua de azi, jurnaliștii nu se erodează cu aceeași viteză cu a politicienilor, în rândul cărora identificăm mult mai des variații de încredere, de regulă în scădere.


Încredere. Politicieni vs Jurnaliști. Comparație





Dacă punem laolaltă cele două grafice de încredere, observăm următoarele:
• Cele două curbe prezintă pante aproximativ egale de scădere, semn al unei distribuții asemănătoare în rândul celor două categorii de formatori de opinie
• Cu excepția cazului Arafat, un outlier evident în toată această poză de opinie publică, jurnaliștii și analiștii politici stau aproximativ la fel ca și politicienii în ochii publicului român
• Singura excepție o reprezintă categoria a doua de popularitate, zona palierului de 30%, unde avem politicieni ceva mai populari decât jurnaliștii. În rest, două categorii profesionale cu același profil de încredere


Televiziunile de știri. Top Of Mind



Precizare metodologică: Răspunsul la întrebarea "Care este televiziunea de ştiri de la care vă informaţi cel mai des cu privire scena politică din România?" din graficul de mai sus ne oferă mai degrabă o ierarhie a felului în care diversele televizuni aflate în concurență sunt poziționate în mințile oamenilor (“Top Of Mind”), decât o măsură a intensității de consum a acestora.

Dacă vrem să știm ratingurile, acestea le aflăm cu mult mai mare exactitate din studiile de audiență TV. De acolo știm deja că ierarhia este diferită de cea din pagina anterioară. Bunăoară, din punct de vedere al ratingului România TV a prins din urmă deja Antena 3, iar Realitatea TV a ajuns la ratinguri reziduale, fiind de departe ultima în clasament, B1 TV fiind clar peste aceasta.

Însă graficul anterior nu ne prezintă performanța de rating a televiziunilor, ci performanța de diferențiere. Cât de percutant este brandul respectivelor televiziuni, încât să se înfigă în mintea oamenilor și să genereze imagini, percepții și răspunsuri rapide?

Această întrebare ne prezintă puterea inerției de percepție, cea care ierarhizează în mințile oamenilor televiziunile în televiziuni mai ușor de adus aminte și televiziuni mai greu de amintit și de reprodus cînd sînt întrebați.

Concluzie generală: Antena 3 domină în continuare ierarhia de tip Top Of Mind, urmată de România TV și de Digi TV, aflată în creștere semnificativă (probabil datorată mișcărilor de stradă din această iarnă).

Antena 3: lider de ierarhie mentală / Top Of Mind, în ciuda erodării de rating. Deși România TV a prins Antena 3 din urmă, A3 rămâne în continuare liderul bine definit al acestei întrebări de percepție

România TV: consolidare lentă spre locul 2 în ierarhia de percepție / Top Of Mind. Din 2015 a început să ia locul Realității TV în mințile oamenilor, dar nu și pe cel al Antenei 3. În momentul de față în competiție strânsă de percepție / Top Of Mind cu Digi 24

Digi 24: creștere bine definită, ajungând pe locul doi în ierarhia de percepție, la strânsă concurență cu România TV. Ocupă o poziție mai bună în acest tip de măsurare decât în audiențe. Semn de strategie bine gestionată de poziționare în mintea oamenilor, dar și de resurse semnificative alocate acestei strategii de marketing. Creștere de poziționare datorată și puternicii asocieri a acestei televiziuni cu mișcările de stradă de la începutul acestui an.

Realitatea TV: erodare bine definită de pe locul 1, pe vremuri, când era la concurență strânsă cu A3 prin 2013, până pe locul 4, clar sub România TV și Digi 24 și deja în concurență cu B1 TV

B1 TV: erodare lentă, a ajuns pe ultimul loc, depășită chiar și de Digi 24, deși în audiențe stă mai bine decât aceasta. Semn al unei strategii proaste de poziționare în mintea oamenilor.


Precizări metodologice de construcție a chestionarului
Cine a fost introdus pe listă? Criteriul de selecție
Era clar că nu puteam face un chestionar în care să includem chiar toți formatorii de opinie. Ar fi fost prea mare și nu l-am fi putut aplica. Drept pentru care a trebuit să realizăm o selecție apriorică a celor care să fie incluși în lista de întrebări.

Principalul criteriu de selecție în analiza noastră comparativă a reprezintat-o vocea. Vizibilitatea, prezența în spațiul public. Am ales acei oameni politici și jurnaliști care sunt prezenți în mod constant în discursul public, au o prestație consecventă de formatori de opinie.

Din considerente de mărime a chestionarului, principala limitare într-o asemenea întreprindere de măsurare a opiniei publice, nu am putut include chiar toate persoanele vizibile de la partidele mari și de la televiziunile de știri principale. În aceste cazuri am operat o selecție, pentru a asigura un anumit echilibru între diversele partide și televiziuni.

Am selectat acei formatori de opinie pe care i-am considerat cei mai reprezentativi pentru fiecare categorie în parte. Evident că și partidele, cât și televiziunile, au mult mai multe voci semnificative decât cele măsurate în acest sondaj, Doar că nu au putut fi incluse pe lista sondajului nostru. Aceasta este una din limitările metodologice ale cercetării noastre pe care ne-am asumat-o de la bun început.

De la ce partide? De ce nu și UDMR?
Din considerente de mărime a chestionarului , am ales să ne focalizăm pe partidele parlamentare. Din același considerente de mărime a chestionarului, am ales să nu includem în măsurare liderii etnici de la UDMR, care prezintă interes îndeosebi pentru grupul etnic maghiar, nu și pentru restul populației.

Drept pentru care liderii politici măsurați în cercetarea noastră de opinie sunt de la următoarele partide: PSD, PNL, ALDE, PMP, USR.

Alte două tipuri de oameni politici au fost avute în vedere: membrii guvernului și lideri publici independenți, neafiliați, dar care contează în spațiul public: Arafat, Isărescu, Patriarhul Daniel, Kövesi.


De la ce televiziuni? De ce doar jurnaliști de la televiziunile de știri?
Din considerente de mărime a chestionarului, ne-am focalizat doar pe jurnaliștii de la televiziunile de știri, principalul tip de mass media când vine vorba despre prezentarea și analiza vieții politice din România. Antena 3, România TV, B1 TV, Digi 24 și Realitatea TV.

După cum am menționat și în paginile anterioare, am considerat că principala arenă de interacțiune publică dintre diverșii formatorii de opinie este în cadrul emisiunilor de tip talk-show de la aceste televiziuni de știri. Mai mult, televiziunea rămâne în continuare principalul tip de media de unde își iau românii informația, mai ales cea politică. Iar televiziunile de știri au partea leului în total consum de știri TV. De unde și această focalizare pe ele.

Nu am inclus în măsurare jurnaliști de la televiziunile generaliste (TVR 1, TVR 2, Antena 1, Pro TV, Kanal D, Național TV), nici din alte tipuri de mass media (presă exclusiv scrisă, radio, online). Aceasta face parte din limitările asumate ale cercetării noastre. Pe de altă parte, aceste limitări sunt întrucîtva atenuate de faptul că unii din formatorii de opinie semnificativi din alte tipuri de media (radio, online) apar și la aceste televiziuni de știri.

De ce această structură de nume de jurnaliști?
Am încercat să păstrez un număr echilibrat de jurnaliști TV pe care să-i măsurăm. Inițial, am intenționat să introducem un număr egal de nume de la fiecare televiziune în parte. Problema este că televiziunile mici nu au același volum de fețe cunoscute ca și cele mari de știri.

Ținând cont de asta, lucru reflectat de altminteri și în diferențele de ratinguri, am ales câte șase nume de la principalele două televiziuni de știri: Antena 3 și de la România TV. Am fost nevoiți să renunțăm la anumite nume, care ar fi dus la o structură prea dezechilibrată. De la celelalte trei televiziuni de știri: B1 TV, Digi 24 și Realitatea TV, am ales câte patru nume de moderatori. Ca mai mulți nu prea aveau..

În plus față de jurnaliștii afiliați la respectivele televiziuni de știri, și în mod analog cu structura formatorilor de opinie din viața politică, unde am inclus șî categoria "independenți", am avut în vedere și o listă de analiști "călători", neafiliați formal nici unuia din posturile de știri analizate. Selecția s-a făcut pe același criteriu de prezență consecventă în studiourile de știri.

De ce această selecție de miniștri? De ce nu toți miniștrii? De ce nu și alți politicieni / jurnaliști?
Din aceleași considerente de limitare dată de mărimea chestionarului. Inițial am dorit să includem în măsurare tot cabinetul Grindeanu. Lista totală de nume ar fi devenit însă prea lungă și ar fi creat dificultăți în aplicarea chestionarului. Ținând cont de asta, am ales compromisul de a include doar numele mai vizibile, cu prezență publică și anterioară numirii în Guvern.

Aceasta dă evident o imagine generală mai bună la adresa guvernului, atât la nivel de notorietate, cât și de încredere. Pe de altă parte, am aplicat exact aceeași logică folosită și la construirea listelor de la celelalte instituții măsurate (partide, televiziuni): am selectat vârfurile care definesc imaginea respectivelor instituții.

De ce unii politicieni apar de două ori?
Dată fiind dubla lor apartenență, unii politicieni i-am analizat și din punct de vedere al partidului din care fac parte, cât și ca membri ai Guvernului. E vorba despre Sorin Grindeanu, Lia Olguța Vasilescu, Rovana Plumb (PSD) și Grațiela Gavrilescu (ALDE).

Această dublă prezentare nu afectează validitatea calculelor medii de notorietate / încredere. Toate calculele medii, per total categorie de formatori de opinie în parte (politicieni, respectiv jurnaliști), au fost făcute cu aceste persoane luate în considerare o singură dată.

De ce respectivul în acea categorie, și nu în alta? Precizări punctuale
De ce Iohannis la PNL? Klaus Iohannis, deși formal independent, l-am considerat la PNL, căci din acel partid provine și cu ajutorul acestui partid a ajuns președintele României. Nu există noțiunea de președinte independent al României. E o ipocrizie. Iliescu era de la PSD. Băsescu era de la PDL. Iohannis, acum, este de la PNL în mintea oamenilor.

De ce Cioloș la PNL? Dacian Cioloș, deși formal tehnocrat, l-am considerat la PNL, partidul cel mai apropiat din punct de vedere al activității și al asocierilor politice publice recente: guvern, susținere parlamentară, relație cu Johannis, participare în campania electorală. La vremea construirii chestionarului încă nu apăruse recentul subiect privind posibila sa venire sa la USR și tensiunile interne generate de asta.

De ce Turcescu la PMP? Deși cariera publică și-a construit-o pe baza prestației sale jurnalistice, Robert Turcescu, de ceva timp, de când și-a dat ruscacul jos din spinare, este activ și asociat preponderent cu zona politică, fiind unul din liderii PMP.

De ce Barbu la B1 TV? Nelu Barbu, la vremea construirii chestionarului / începerii culegerii datelor, încă nu-și făcuse publică mutarea la echipa de comunicare a ministrului pentru mediul de afaceri. În consecință, l-am păstrat în analiză ca fiind jurnalist din partea B1 TV, mutarea sa fiind foarte recentă, iar imaginea sa la momentul culegerii datelor bazându-se preponderent pe prestația sa de pe micul ecran.


Precizări metodologice de construcție a eșantionului
• Universul cercetării: Populația adultă neinstituționalizată a României
• Perioada culegerii datelor: 6 – 14 martie 2017
• Metoda de culegere: Interviuri telefonice (CATI)
• Volumul eșantionului: 1,007 cazuri
• Marja de eroare: +/- 3.2% (la un nivel de certitudine de 95%)
• Ponderarea datelor: Iterativ (ranking / rim); Criterii: sex, vârstă, educație, etnie, ocupație, regiune, mărimea localității
• Suma procentelor: Poate diferi de 100% cu +/- 1% datorită rotunjirii virgulelor. În cazul răspunsurilor multiple, suma răspunsurilor poate diferi semnicativ de 100% datorită prezentării cumulative a datelor
• Alte tipuri de erori: Pe lîngă erorile de eșantionare, alte aspecte metodologice (modul de formulare a întrebărilor, dificultățile practice de culegere a datelor, mecanismele de apărare psihologică ale respondenților în cazul întrebărilor sensibile sau care predispun la conformism social) pot induce erori suplimentare care nu pot fi contorizate în marja statistică de eșantionare Citeste tot...