Un monstru care călărește pe muchie de cuțit prin deșertul lui Marte

Pe vremuri, Asimov vorbea despre diferența dintre literatura geam transparent și literatura vitraliu. Evident că nu era primul care să scoată în evidență asta. Evident că era de partea literaturii geam transparent, cu stilul minimal intrusiv. Evident că răutăcioșii spuneau despre el că oricum nu poate să scrie vitraliu.

Evident că nu ne pasă și că ținem la Asimov inclusiv pentru asta.

Același lucru se poate spune, bineînțeles, și despre filme. Sînt filme care urlă de cît vitraliu au în inima lor. Și logic că totul se trage de la regizor, echivalentul autorului din literatură. Tim Burton e primul nume care îmi vine în minte. Dar sînt mulți alții pentru care cuvîntul stil nu înseamnă niciodată prea puțin.

De partea cealaltă, ai și regizori care desenează filmul în tușe stilistice reținute. Don Siegel ar fi un nume în direcția asta, la prima strigare. Evident că nu se poate intervenție artistică fără stil. Dar, după cum spunea Asimov, sînt stiluri mai transparente și altele mai baroce.

În tradiția science fiction, de regulă filmele sînt puternic tributare viziunii de autor și, inevitabil, au o coloratură la suprafață, la prima vedere. Blade Runner e acolo, cu butoanele date la maxim. Odiseea Spațială e acolo, cu butoanele date la maxim, evident în altă manieră, dar clar inconfundabilă. Mad Max, nu mai spunem. Alien? O, da! Filmele science fiction prin excelență sînt vitralii prin care să ne închipuim lumi imposibile, prezentate în viziuni intense, uneori stridente.

În seara asta nu. În seara asta am văzut un film solar de transparent. Un film de la care nu te-ai fi așteptat să fie atît de reținut, îndeosebi ținînd cont cine este regizorul.

Ridley Scott, căci de el e vorba, a reușit performanța să realizeze un Alien și un Blade Runner pe dos. Dacă acestea erau, la vremea lor, cît se poate de in your face, The Martian este de o neașteptată reținere stilistică. Aproape că nu-l vezi pe Ridley Scott în el.

Vezi povestea. Vezi știința. Vezi suspansul. Vezi planeta Marte. Sînt cîteva momente unde regizorul își permite să fie poetic, îndeosebi în secvențele de exterior, grandioase, filosofice, outerworldy, sau în cele de pe nava mamă, unde umbrele spun mai mult decît simpla poveste ori gradientul de luminozitate din camera respectivă.

Dar altminteri este hard science fiction at its best, așa cum cartea este hard science fiction at its best. Sub sloganul deja devenit clasic pentru noi, ăștia care mîncă science fiction pe pîine, “I’m going to science the shit out of this”, regizorul are inspirația nemaipomenită să nu-și bage culoarea personală mai mult decît e cazul. Să nu cadă în predictibila capcană de a face încă un film vitraliu.

The Martian e un film care peste 10 ani va fi deja considerat clasic. Nu doar un clasic al genului SF, ci un clasic al acestei cinematografii contemporane din ce în ce mai săracă în filme cu adevărat deosebite. Un film unde personajul principal e știința. Unde actorul principal e Marte. Unde mîna nevăzută e Ridley Scott. Iar în rolul lui Ridley Scott joacă Matt Damon.

În mai puțin de un an, avem deja a doua surpriză plăcută de la regizorii de vîrsta a treia. După tumultul de culoare și de tăvălug de tare repede și iute al lui George Miller, un iureș ireproșabil de prea mult, prea repede, prea ca la țară, după apocalipsă, iată un alt regizor pe care lumea teoretic îl trimite la plimbat nepoți și la șters praful din cavou, cînd el de fapt este mult mai viu și mai pertinent decît hoarde întregi de cineaști mai tineri.

Ridley Scott, cel care acum 30 de ani făcea Alien și Blade Runner, definind standardele cinematografice pentru generații de atunci încolo. Și care acum reușește performanța să fie la același nivel, să nu dezamăgească, să țină ștacheta sus – un lucru de multe ori mai greu decît să dovedești prima dată.

Nu credeam că e posibil. M-am dus la film cu inima strînsă, temîndu-mă să nu fiu dezamăgit. Nu am fost. Slavă Domnului, nu am fost!

În seara asta am văzut The Martian împreună cu fetele mele. Știam cartea, fusesem plăcut surprins de ea. Good ol’ hard science fiction cum se scria pe vremuri, cînd SF-ul încă ne făcea să visăm la stele.

În seara asta fetele mele cred că e prima dată în viața lor cînd visează și ele la stele. Ceea ce e un lucru remarcabil.

Good job, Ridley. Îți mulțumim că încă știi să faci filme clasice. Iar eu, personal, îți mulțumesc că mi-ai făcut fetele să viseze la stele.





. Citeste tot...

O echipă cît o țară

Echipa de rugby a României este zilele astea, într-o bună măsură, ca echipa de cetățeni a României. Adică precum societatea românească. A country in a nutshell, with 15 nuts running hard after a crazy-shaped ball.

În meciul cu Franța de alaltăieri, românii noștri au demonstrat și cele bune, și cele rele din ceea ce se întîmplă și ce s-a întîmplat în România ultimilor decenii.

Nu știu dacă ați văzut meciul.

În prima repriză, românii au jucat decent, bine, surprinzător, excelent, nemaipomenit, nemaiașteptat, depinde de care parte a patimii jurnalistice ori microrugbilistice vă poziționați.

Au cam fost egalii francezilor. Au cam dat cu ei de pămînt în grămădă. Era cît pe-aci să și marcheze destul de repede un eseu pe înaintare, specialitatea echipei noastre. Au avut atitudine. Au avut tupeu. Au avut știința jocului. Nu au fost intimidați de renumele adversarului.

Mă rog, toate ingredientele să îți placă să te uiți la ei, să fii mîndru că ești român.

A fost bine pînă a început să fie rău. Un grămădar de-al nostru a luat un galben, să stea 10 minute pe tușă, că a dărîmat un mall rulant în buza terenului nostru de țintă. În perioada aia, la sfîrșitul primei reprize, francezii ne-au dat scurt două eseuri pe trei sferturi, pe mingicăreală, specialitatea lor și slăbiciunea noastră. Centrii noștri, varză. Aripile noastre, mămăruțe.

A urmat pauza. La pauză, mai apoi s-a văzut, că a circulat pe Internet, antrenorul francez a spălat pe jos cu pufoșii francezi, care oricum erau echipa de rezervă, echipa a doua, cum se spune. Mai avea puțin și-i bătea. Cum de le fac românii probleme? De ce joacă atît de prost? Mă rog, întrebarea putea la fel de bine să fie în oglindă, pentru că de fapt asta era implicit în ochii lor mirați: de ce joacă românii atît de bine? Neașteptat de bine...

Repriza a doua te-ai fi așteptat să continue dezechilibrul de la sfîrșitul primei reprize. Din contră, s-a reeditat începutul primei reprize. Au trecut vreo douăzeci de minute, o jumătate de repriză secundă, în care echipele s-au bătut parte în parte, fără să înscrie nici una nici măcar un amărît de punctuleț mic, acolo, vreo lovitură de pedeapsă măcar.

Românii s-au bătut exemplar cu francezii, ca la Verdunul lor, ca la Mărășeștiul nostru, exploatîndu-și fizicalitatea.

It was a grim affair, una din secvențele alea de mermeleală îmbîcsită pe centrimetru pătrat care pe unii îi enervează la culme și-i îndepărtează de rugby, în schimb altora le place la nebunie, o consideră chintesența acestui joc de oameni mohorîți, serioși, care nu știu harneală, ci doar trosneală și chin și muncă grea. It’s a game of inches, cum zice o reclamă genială pe care la vremea ei v-am arătat-o pe blog.

Și iar am făcut o surpriză plăcută. Și pe urmă iar ni s-au terminat bateriile și am luat scurt, în decurs de nici un sfert de oră, trei eseuri. Totul plecînd de la o fază controversată, în care multă lume – y compris moi – a acuzat faptul că eseul francez a fost acordat pe nedrept, mișcarea jucătorului la sol nefiind una continuă, ci segmentată clar în două părți, deci nu trebuia să dea eseu, ci înainte. Mă rog, detalii de-astea de-ale celor care mor cu rugby-ul de gît.

Drept pentru care băieților noștri, conduși deja cam cu trei eseuri, li s-a turnat plumb în picioare și au început să încaseze. Au mai luat unul, scurt, cînd au intrat niște jucători francezi proaspeți și din eșalonul de primă echipă. Tot pe centru, acolo unde sîntem slabi. Pe urmă noi am avut un zvîcnet de orgoliu, de zimbru rănit, cu sabia în ceafă, dar care încă mai e în stare să dea din coarne, și am dat un eseu – singurul nostru eseu – pe înaintare (cum altfel?). Pe urmă iar ne-am furat-o și cam ăsta a fost meciul.

Iar aici, după o pagină de povestit meciul, încep comentariile și începe sociologia.

Un pic de context istoric. Mai ales pentru cei care fie nu știu poveștile cu rugby-ul românesc “de pe vremuri”, fie le știu doar în varianta lor pompieristică, patriotardă, ce daci am fost și ce cîrpe am ajuns.

E adevărat. Rugby-ul românesc a avut înainte de 1989 o perioadă de vis. De aur. Eram aproape egalii principalelor echipe internaționale. Am avut meciuri în care i-am bătut pe francezi. Am avut meciuri pe care și acum ăi bătrîni le povestesc cu lacrimi în ochi în care era cît pe-aci să batem Țara Galilor – la ei acasă! – sau pe vestiții All Blacks.

Eram parte în parte cu ei și toată lumea ne respecta, ne știa de frică. Era chiar vorba la sfîrșitul anilor 80 să fim invitați să intrăm în prestigiosul club de echipe strălucitoare, în Five Nations, care pe vremea aia era compus doar din cinci echipe, nu din șase ca acum.

N-a fost să fie. Au intrat italienii în locul nostru, italieni pe care noi la vremea aceea îi băteam și beți, și cu mîinile legate la spate, și înainte de culcare, și cu echipa a treia, și cu jumătate de echipă în ghips și cealaltă bolnavă de dizinterie, cum au fost intoxicați All Blacks în 1995 în Africa de Sud, de a dat inexplicabil căcarea peste ei.

Au intrat italienii în Turneul celor Șase Națiuni, în loc să intrăm noi. Italienii, niște pufoși la vremea aceea, dar care erau din Occident, aveau terenuri mai bune, aveau vreme mai potrivită de rugby în anotimpurile reci, și care mai ales și mai ales aveau bani să susțină efortul organizatoric. Au intrat, au jucat, și-au furat-o mult timp, lingură de lemn după lingură de lemn, umilință după umilință. Dar între timp au căpătat experiență, au jucat cu echipe puternice și au crescut.

Acum italienii ne bat uneori și cu a doua echipă. La turneul Nations Cup, pe care noi îl găzduim de ceva ani buni, cu ajutorul IRB, cînd vine echipa a doua a Italiei ne batem parte în parte cu ea și sîntem bucuroși dacă o învingem.

Asta pentru că între timp, după Loviluția Tembelizată din 1989, rugby-ul românesc s-a dus direct în cap, ajungînd prin anii 90-2000 să fie într-o stare jalnică. Mîncam bătaie cu lingura, grupa mare, de la echipele astea mai titrate, pînă acestea au ajuns să nu mai joace cu România, că se făceau și ele de rîs, nu numai noi. Era prea mare discrepanța. Jucați și voi cu alții de teapa voastră, că cu noi nu meritați să jucați, nu (mai) sînteți de nasul nostru.

În acei ani de tristă amintire pentru rugby, baza de selecție a jucătorilor s-a restrîns considerabil, tinerii fiind atrași de mult mai lucrativul domeniu al fotbalului sau pur și simplu nemaifiind atrași deloc de sport. Sportivii deja existenți au dat de sărăcie, de incertitudine, au trebuit să pună pîine familiei pe masă și cei mai mulți au fost pierduți pentru joc.

Au fost multe. A fost o perioadă grea. Pe scurt: din considerente economice, rugby-ul românesc s-a dus în cap vreo douăzeci de ani și doar de ceva timp, de maxim 7-8 ani, sînt semne de reconstrucție și de reviriment.

Iar simplul fapt că alaltăieri am jucat relativ parte în parte cu francezii și că aceștia nu ne-au dat cu terenul în cap, nu au spălat cu noi pe jos să ne dea un scor de rușine și de jenă, șaptezeci și ceva la nimic, cum se întîmpla prin anii 90-2000, este un semn îmbucurător.

N-am fost geniali, cum clamează unii. N-am învins, cum delirează alții. N-am fost miezul Universului, nici n-am inventat apa caldă. Dar am jucat onorabil.

Am fost normali. Am fost în rînd cu lumea. Și am dovedit că pe lîngă că vrem, începem să ne și pricepem, cît de cît.

Drept pentru care ajung, tîrziu, cum scriu eu, lung și chinuit, dar tot ajung, la teza principală a acestui articol.

Traseul echipei de rugby a României din ultimii douăzeci de ani, cît și meciul recent cu francezii, ambele oglindesc îndeaproape schimbările petrecute în societatea românească.

De la situația absolut varză și anomică și de prăbușire, dezastru, distrugere pe care mulți au trăit-o pe pielea proprie în anii 90,

de la senzația de sfîrșit de lume, de apocalipsă ce a zvîrlit o țară întreagă într-o depresie din care mulți nu și-au revenit nici acum, și probabil nici nu-și vor mai reveni, o generație întreagă de români zăticniți de brusca schimbare socială,

de la sărăcia care a zvîrlit milioane de români în bejenie, în migrație economică, așa cum se zice savant zilele astea, o pierdere de populație pe care nici măcar în al doilea război mondial nu am suferit-o,

acum încet-încet ne revenim.

Ne vindecăm. Sîntem cît de cît decenți.

De multe ori mediocri, dar nu de o mediocritate jenantă, jegoasă, zdrențuită și fără de șansă. Ci mediocri spălăciți, dar curăței. Nu mai sîntem chiar paria și stigma Europei, ăia care omorau copiii orfani în azile de tip lagăr nazist, care aveau hoarde de cîini vagabonzi care terorizau spațiul urban sau hoarde de etnici minoritari care haleau lebedele la pufoșii civilizați.

Sîntem iaca acolo un soi de cum erau italienii prin anii ’60. Cam sărăcuți, cam vraiște, dar totuși cam din aceeași poză cu francezii, nemții, englezii și ce țări prospere erau pe vremea aceea.

Cuvintele cheie sînt vindecare, normalitate, eficiență, sustenabilitate.

Sîntem o țară în curs de vindecare. Și la nivel de trai. Și la trup. Dar mai ales și mai ales la cap, la suflet, oameni ceva-ceva mai întregi la minte decît eram cînd ne lovise bomba disperării.

Da, cuvinte tari și neașteptate. Nu vă vine să credeți. Vă uitați prea mult la tembelizor și vi se pare că sîntem o țară varză, în curs de disoluție. Nu-i așa. Neam de neamul românilor n-au fost mai în regulă decît sîntem noi acum aici pe acest pămînt de secol XXI.

Sîntem o țară în care înfloresc din ce în ce mai multe oaze de normalitate, după două decenii obsedante. Locuri varză pînă mai recent care acum încet-încet recapătă un ștaif de decență. Nu sîntem noi eleganți ca Florența lui Medici, dar nici lumea a treia nu mai sîntem.

Sîntem o țară care recuperăm la greu eficiență și productivitate, sărind etape și apropiindu-ne încet, chinuitor de încet, dar totuși apropiindu-ne de strălucitorii ăia la care ne uităm ca la soarele de pe cer, în vestitul proces de limbă de lemn numit “convergență structurală”, mama lui de limbaj de lemn.

Sîntem o țară cu o economie și o viață ceva mai sustenabile. După iureșul de sărăcie din anii 90-2000 a venit iureșul de exaltare economică, atunci cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, că the sky is the limit, fără număr fără număr. După asta a venit iureșul de mare criză economică globală, una din cele mai mari din istoria contemporană, cel puțin la fel de puternică precum cea din anii 30.

Și iată că acum sîntem ceva mai precauți, mai muncitori, mai așezați cu picioarele pe pămînt. Asta în condițiile în care nivelul de viață și cel economic deja le-au depășit pe cele din anul de glorie isterică 2008, vîrful exuberanței de dinainte de criză.

La fel și cu rugby-ul. Ceva mai eficienți, mai sustenabili, mai normali, în curs de vindecare.

Nu sîntem chiar în rînd cu strălucitorii din eșalonul întîi valoric. Dar nici nu prea ne mai facem de rîs cînd jucăm cu ei. Le punem probleme, le facem față, măcar și parțial. Am crescut valoric, chiar dacă avem cohorte de bocitoare care deplîng constant calitatea rugby-ului românesc actual și îl văd deja mort și îngropat. Ce zei am fost, ce javre am ajuns.

Păi dragilor, eram zei - și aici intervine discuția despre sustenabilitate – pentru că pe vremurile acelea bune pentru rugby, sportul ăsta nu era doar sport. Mai era și altceva.

În primul și în primul rînd, era de un profesionalism mascat. În timp ce în alte țări jucătorii de rugby union erau amatori, nu primeau bani pentru joc, aveau meseria lor distinctă, munceau din greu și apoi veneau la antrenament și jucau, și care era bun era bun, trăgea de-i săreau capacele pe două fronturi, și ajungea și la națională și făcea performanță, la noi era ușor diferit.

În România acelor ani pe hîrtie rugbiștii erau și ei amatori, încadrați în cîmpul muncii, strungari, tehnicieni, perforatori prin perforație, mă rog, ce erau ei acolo. Dar la muncă nu treceau decît să-și ridice fluturașul de salariu și banii aferenți. În rest, la teren cu voi, că acolo e treaba voastră.

Iar banii pe care îi primeau nu erau puțini deloc. Aveau salarii babane pentru vremea aceea, plus prime de deplasare, de meci, de victorie. Exact sistem profesionist. Erau niște sportivi plătiți mascat, care toată ziua se antrenau, trăgeau evident și ei din greu, dar doar pentru rugby.

Mai mult de-atît, unii dintre ei, de regulă cei mai buni, erau puternic inserați în sistemul dual sportivo-militar dezvoltat și șlefuit de către sovietici.

Echipele de elită ale instituțiilor de forță, ale miliției, respectiv armatei, adunau fruntea sportivilor nu numai în URSS, dar și în celelalte țări satelit din lagărul comunist.

Iar acele echipe ale instituțiilor de forță nu pregăteau sportivi. Pregăteau altceva. Pregăteau militari. Militari de elită. Militari de elită recrutați pe baza capacităților sportive și de cele mai multe ori mascați sub formă sportivă.

Nu vă spun mai mult, că ar trebui să vă împușc. E o poveste lungă. Citiți și voi Suvorov și veți vedea cum stăteau lucrurile. Dar sper că pricepeți voi de ce rugbiștii români din anii 80 aveau un avantaj de resurse (timp, bani, organizare) în fața celor din țările vestice. De aceea aproape că le făceau față, chiar și celor de la All Blacks.

Între timp, sistemul dual sportivo-militar a început să sughițe după Loviluție, prin anii 90-2000, iar rugbiștii noștri au trebuit să treacă pe persoană fizică. Fraza elegiacă și compătimitoare pe care o auziți de la mulți cei bătrîni din rugby-ul românesc: ce zei eram, ce javre am ajuns, trebuie astfel să fie tradusă după cum urmează: ce persoană instituțională eram, ce persoană fizică am ajuns.

Asta exact în momentul în care restul lumii făcea fix pe dos: treceau de la amatorism la profesionism, să poată primii jucătorii bani că aleargă după bășica ovală. Asta era în 1995, fix cînd România străbătea iadul de sărăcie și destructurare post-comunistă.

Acum, zilele astea, rugbiștii noștri sînt și ei cam ca restul. Trag din greu, joacă într-un sistem competițional asemănător cu cele din alte țări – e drept, pe mult mai puțini bani. Unii din ei, cei mai buni, pleacă la mai mulți bani în puternicele campionate francez și englez.

Acum e doar sport. Și simplul fapt că, deși sînt mult mai puțini bani decît la alții, am fost în stare să jucăm decent cu Franța, arată că e un sistem mai sustenabil decît era acum 10 sau 15 sau 20 de ani.

Hai, că am scris destul. Nu uitați! Vindecare. Normalitate. Eficiență. Sustenabilitate. Fix de ce are nevoie și echipa de rugby a României, și echipa de cetățeni a României.

Crouch!... Bind!... Set!!





. Citeste tot...

Haters gonna hate

In fiecare sport, in fiecare tara, e cite un sportiv that people love to hate. In Noua Zeelanda, zilele astea, la rugby - caci rugbyul e cam singurul sport care conteaza acolo jos - e rindul lui Sonny Bill Williams sa fie ticalosul de serviciu.

E vedeta, e polivalent, a schimbat codurile fara efort, a facut si box profesionist, urmeaza sa sara in barca rugbyului in 7 anul viitor, se baga in campanii de publicitate, e darlingul mass mediei.

Drept pentru care sint unii din rindul criticilor de arta ovala care il toaca marunt. Dar marunt. Ca face. Ca drege. Ca nu e bun. Ca Steve Hansen a facut rau ca l-a luat la Campionatul Mondial.

Stiti voi.

Drept pentru care SBW, in primul meci, bagat in a doua repriza in locul lui Ma'a Nonu, a intrat pe teren si i-a dat peste cap pe toti. A stralucit. A dat trei pase de eseu, in stilul lui inconfundabil, pe dupa mina, din offload.

Nu conteaza ca pufosii de la primire au scapat mingile - pasele au fost date stralucit. A treia chiar s-a concretizat in eseu. A placat. A strapuns. A alergat. A facut tot ce trebuie sa faca un centru All Blacks, si ceva in plus.

Evident ca nu conteaza. Evident ca cei care nu-l sufera nu-l vor suferi in continuare. Haters gonna hate. Iar SBW isi va face treaba.

Va suna cunoscut? Mie da... :)



. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

. Citeste tot...

Dincolo erau zei și demoni și stele

Seara asta eram pregătit să scriu o cronică obișnuită despre o etapă cît de cît obișnuită. Meciul care se prefigura a fi cît de cît mai echilibrat era cel dintre Georgia și Tonga, unde chiar te gîndeai că ambele echipe au șanse egale. Restul, hmmm. Business as usual.

Seara asta ar fi trebuit să scriu cîte un pic despre fiecare echipă în parte. Despre mediocritatea Angliei (patetici) și a Franței (nu e prima oară cînd pornesc șchiop).

Despre bravura fără de rezultat a Canadei în fața unei Irlande ceas, o Irlandă care a jucat ca la antrenament, metronom, așezat, molcom, ardelenesc, cu două obiective simple în minte: 1) să ia punctul bonus și 2) să nu se consume prea mult și mai ales și mai ales să nu se accidenteze, să nu se rupă vreun jucător important într-un meci totuși de miză secundă.

N-a fost să fie așa. În seara asta trebuie să scriu despre un singur lucru.

Despre istorie.

Vedeți voi, în rugby, spre deosebire de multe alte sporturi, surprizele sînt mult mai greu de realizat. Este unul din acele sporturi unde echipa mai puternică e mult mai puțin probabil să fie dată cu cracii în sus de cea mai slabă.

Nu e ca în tenis, ca la schi, ca la Formula 1, chiar ca și în fotbal. Ăia buni sînt buni, și gata. Sînt trei – patru paliere valorice bine definite și o echipă dintr-o “castă” valorică inferioară nu prea are șanse să miște în fața uneia dintr-una superioară.

Cînd joacă echipe din același palier, mai discutăm. În rest, însă, nu se pune problema. Ăia mici și fraieri rămîn mici și fraieri, să zică mersi că nu și-o fură la diferență de 100 de puncte.

Mulți consideră asta una din principalele limitări de spectacol ale rugby-ului, alături de regulamentul atît de complicat, încît îți trebuie cel puțin un MBA în mermelologie să știi ce se întîmplă în teren și de ce se bușesc oamenii ăia răi acolo jos pe teren și uneori se oprește jocul, alteori nu.

Ei bine, în seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți pufoși și restul jucători de rugby, totul s-a dat peste cap. Echipa challenger, cea care toată lumea se aștepta să fie strivită între cincisprezece plăci de beton și de oțel forjat, a răsturnat soarta și a dat cu strălucitorii de pămînt.

Și cum a dat! În ce stil!

Japonia în seara asta a înfrînt Africa de Sud, dublă campioană mondială și continuă pretendentă la prima poziție în clasamentul internațional oficial. Japonia a înfrînt Africa de Sud într-un meci de infarct. A înfrînt Africa de Sud în ultima fază de joc, în ultima secundă. A înfrînt Africa de Sud renunțînd la alternativa unei lovituri de pedeapsă care i-ar fi adus un nesperat de onorabil meci egal. Au dat mingea în tușă, au făcut grămadă, au împins pînă le-a ieșit.

Japonia a înfrînt Africa de Sud în seara asta călcîndu-i în picioare, venind valuri valuri în ultimul sfert de oră, ca samuraii în fața armelor de foc, murind și înviind, ridicîndu-se și zvîrlind toată energia în joc, apoi mai găsind alte rezerve absolut incredibile de energie și zvîrlindu-le și pe acelea, ca niște demoni, ca niște monștri cu căști cu coarne și cu katanele pline de sînge.

În seara asta a fost prima dată în viața mea cînd am văzut samurai. Nu în filme. Nu în povești. Nu în cărțile de istorie. Nu în închipuiri, în ficțiuni neverosimile. Am văzut samurai în carne și oase care au luptat cu o sfidătoare lipsă de respect față de moarte, nepăsîndu-le de nimic, de suferință, de sînge, de consecințe, de zei.

Și totuși cumplit de disciplinați, ținîndu-și cumpătul pînă la capăt, perseverenți pînă în măduva oaselor, urmîndu-și adversarul cu acribie, punct cu punct. Se apropiau de el, la cîteva puncte. Și-o furau din nou, le mai dădea Africa de Sud cu terenul în cap cu cîte un eseu simplu, elegant, cu o tehnică dincolo de a lor. Se apropiau din nou. Exploatau orice greșeală a adversarului.

Iar în ultimul sfert de oră, cînd te așteptai să li se termine bateriile și atunci să vină africanii să-și spele în cele din urmă jena și rușinea și să se distanțeze de ei, au dat drumul la demoni din cușcă. Nu au fost oameni. Au fost demoni.

Demoni.

Demoni.

Și le-a ieșit.

Dincolo de orice speranță, statistică, probabilitate, pariu, dincolo de orice închipuire, le-a ieșit.

Japonia, acea echipă care în toate participările la campionatele mondiale, dintre zecile lor de jocuri, aveau o singură victorie, cu o amărîtă de echipă chiar și mai obscură decît ei. Japonia, acea mămăruță de tip “ciuca bătăilor” de vreo douăzeci de ani. Iar în seara asta, ca în basmele cu Cenușăreasa, cînd zîna cea bună dă din baghetă, Japonia acea echipă care s-a transformat într-o fiară și a înfrînt dubla campioană mondială.

Pe Africa de Sud.

In-cre-di-bil.

Is-to-ri-e.



De vreo patru ore, de cînd s-a terminat meciul, tot globul zbîrnie. Nu contează că e București sau Auckland sau Londra sau Tokyo sau Roma sau Sydney sau Pretoria, toți numai despre asta vorbesc. Și nimănui nu-i vine să creadă. Unii deja o consideră nu cea mai mare surpriză din rugby, ci din toate sporturile.

Nu intru în detalii. Nu discut despre mediocritatea antrenorului Africii de Sud, despre cît de obosiți și ofiliți au fost jucătorii acestei echipe, ori despre genialitatea antrenorului Japoniei, unul din marii antrenori de pe lumea asta, Eddie Jones, un australian, unul din artizanii victoriilor Australiei și - atenție - ale Africii de Sud, atît la nivel de club, cît și de națională (a cîștigat Campionatul Mondial cu Africa de Sud!!), o vulpe bătrînă care surîdea înțelept și imperturbabil și senin cînd toată lumea tremura de frică, în repriza a doua, și la fel de înțelept și de senin și de imperturbabil cînd toată lumea plîngea de emoție și de bucurie, după meci.



Nu vreau să zăbovesc prea mult nici pe consecințele acestui rezultat. Dintr-o dată, grupa B, unde sînt aceste două echipe, devine la fel de imprevizibilă și de sardonică precum grupa A, vestita „grupă a morții”. Dintr-o dată, în grupa B oricine poate să se califice, oricine poate să plece acasă. Scoția, SUA, Japonia, Samoa, Africa de Sud? Nu contează. Se reiau calculele de la zero.

Vreau să discut doar spiritul jocului. Nebunia de kamikaze, de vînt divin care i-a mînat pe japonezi în valuri continue, sălbatice, monstruoase, un amestec de instinct și de control care stă în miezul mijlocului esenței artelor marțiale. Mushin no shin. „Mintea cea fără de minte”.

În seara asta, nemernicii de bestii de semizei de rugbiști japonezi au fost în acea binecuvîntată stare de transă, de grație, unde nu e minte conștientă, e doar aici și acum. Săgeata în zbor. Placajul în aer. Calul în galop. Glonțul prin carne. Katana zvîcnind.

Mingea înșurubîndu-se fără de cusur, de la unul la altul, dintr-un capăt în altul al terenului, pînă în colț, pînă în eseu, pînă în istorie. N-o scapi. Nu greșești. Nu faci nici un gest inutil. Doar ceea ce trebuie, doar ceea ce umple spațiul și timpul.



Pentru că vîntul divin te mînă de la spate și ești mushin no shin și nu contează. Contează atît de mult încît nu mai contează. Marele mister. Poarta întreită, pe care o aleargă toți misticii lumii să treacă prin ea. Japonezii în seara asta au alergat-o, au găsit-o, au trecut prin ea și dincolo erau stele.

În seara asta, doamnelor și domnilor, cinstiți invitați și nuntași și restul pufoși, cei care ne-am uitat la meci am avut privilegiul să vedem istorie pe viu.

Am avut privilegiul să vedem samurai murind chiar și cînd nu mureau fizic, pentru că nu le păsa că mor. Și astfel străpungînd limitele și ajungînd dincolo, unde doar zeii, demonii, caii și săgețile ajung. Și astfel învingînd. Nu neapărat învingînd sud-africanii. Aia a fost doar o consecință secundară, un bonus. Un fleac. Ci mult mai mult: învingîndu-se pe sine și astfel devenind demoni și zei.

Pentru că cei care fac istorie sînt, pentru cîteva microsecunde cel puțin, niște pui de zei.

Mulțumesc! Domo arigato gozaimashita! Nu o să uit această seară toată viața mea...





. Citeste tot...

Geometrie

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Dacă-i ordin, cu obiectivitate

De ceva timp, de aproape două secole, Hotnews, alături de alți colegi de unitate, are un obiectiv clar, precis, cuantificabil, căci așa sînt obiectivele, clare, precise, cuantificabile, să poată șeful să vadă dacă le-ai atins sau nu: să-l facă zdrențe pe Ponta.

Şi dă-i şi fă-l zdrenţe. În fiecare zi, cu acribie demnă de o cauză mai bună – dar oare care e o cauză mai bună decît să-l faci zdrenţe pe Ponta, dacă ai primit un asemenea ordin? – Ponta este descris în cele mai apocaliptice culori de către Hotnews. O campanie de presă împotriva lui Ponta fix cum scrie la manual.

Printre multele osîrdii de asociere pe bază de repetiţie, pe principiul “calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne”, ordinul pe unitate primit de Hotnews este ca Ponta să fie scos mincinos. Indiferent ce zice pufosul de premier, trebuie neapărat găsit ceva care să nu corespundă cu clima şi ambientul.

Se duce Ponta undeva? N-a fost acolo. Nu se duce Ponta undeva? Groaznic: tocmai am descoperit că a fost acolo. Spune Ponta ceva? Oribil: acum 350 de ani a spus fix invers. Se întîmplă ceva în România? Ponta e de vină, a minţit. Nu se întîmplă ceva în România? V-am spus noi! Ponta e de vină, a minţit.

Vă povesteam şi altădată despre puterea repetiţiei. Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămîne. Un adevăr cunoscut de veacuri. Nici măcar pe ăsta nu l-am inventat noi. Toate au fost deja descoperite de capitaliştii imperialişti decadenţi în putrefacţie. Noi doar le punem în aplicare.

Şi Hotnews le pune în aplicare. Doamne, ce le mai aplică!

Cea mai recentă aplicaţie – v-am spus: dacă-i ordin, cu plăcere! – este să-l scoată pe Ponta mincinos privind afirmaţia că nu mai avem datorie la FMI.

Vine Ponta şi zice: nu mai avem datorie la FMI. Henţ! Nu-i bun! Cum să spună Ponta ceva de bine? Aşa ceva nu e permis! Neapărat trebuie să intervenim. Cum putem să permitem românilor să citească ceva de bine de Ponta şi să riscăm cumva să înceapă să uite ce le zicem noi, şi anume că e un nemernic şi un mincinos?

Drept pentru care nici nu se uscă bine cerneala pe ecranul calculatoarelor, dragii moşului online, căci şi veni Hotnews şi începu să demonstreze ştiinţific, obiectiv şi impersonal că Ponta minte.

Nu-i adevărat! Ponta minte! Mai avem datorie la FMI. Români, sînteţi manipulaţi de un nemernic mincinos! Vom avea întotdeauna datorie la FMI. Pînă la capătul veacurilor! Ponta e un nemernic! Ponta e un mincinos! Nu se poate aşa ceva! Români, cum de mai înduraţi aşa ceva??

Dat însă că realitatea e de regulă complexă şi necesită explicaţii, iată că lucrurile se complică în dimineaţa asta pentru Hotnews. Vine Isărescu şi zice: nu mai avem datorie la FMI.

Ups. Ce ne facem, fetelor? Dragi colegi de unitate obiectivi din presă, e groasă. E vorba de Isărescu, nu de Oana Zăvoranu. Huston, avem o problemă. Dom’ general, ce linie de acţiune recomandaţi în acest sens?

Măi copii. Măi subalterni. Măi mototoilor. Tot eu să vi le rezolv pe toate?

Sînt două linii de acţiune.

Fie sîntem obiectivi şi logici şi dacă A zice X şi X e fals şi B zice şi el tot X, înseamnă că şi B e un mincinos, şi astfel demonstrăm ştiinţific că şi Isărescu minte la fel ca şi Ponta. Cu consecinţele de rigoare, evident.

Fie ignorăm şi mai impersonal şi mai obiectiv ce a zis Isărescu şi demonstrăm în continuare că România are datorie la FMI şi că Ponta minte. Ponta e un mincinos! Ponta e un nemernic! Uite ce zice Ponta! Click AICI pentru a afla de ce România are datorii la FMI!!

Acuma voi, dragii moşului atomic, care din aceste două linii de acţiune credeţi că va fi urmată de distinşii obiectivi impersonali de la Hotnews?

Oamenii înţelepţi vor răspunde imediat: conform ordinului şi dispoziţiilor de acţiune.

Restul oamenilor vor citi în continuare ştirile pe Hotnews şi vor afla acolo care e realitatea cea mai foarte reală.

LATER EDIT: Între timp, pe seară, au dat dezmințire, exact în corpul articolului unde inițial îl făceau varză pe Ponta. Niște pricepuți. Niște șmecheri de mare clasă. Pe de o parte pur și simplu au aneantizat articolul cu pricina. Pe de altă parte, au scufundat dezmințirea undeva la subsolul paginii lor online, pierdută printre multe alte știri vechi, pe care nu le citește nici dracu. De dimineață, cînd mîncau minciuni cu lingura, era SENZAȚIONAL! și prima știre pe pagină, cap de coloană. Să afle toată lumea cît de nemernic e Ponta. Acum dezmințirea e mică mică mică ascunsă printre alte știri vechi. N-o vede nici dracu. Dacă ar fi făcut Ponta așa ceva, bubuia toată presa deontoloagă de indignare. Așa, nu zice nici unul nici pîs. Niște deontologi. Niște obiectivi. Niște profesioniști.

Niște... :(

. E clar că nu vor avea bunul simț să pună dezmințirea pe prima pagină, între primele știri. Dar, totuși, să vedem partea plină a paharului. E prima dată cînd pufoșii obiectivi și totalmente deontologi bat în retragere. Au făcut-o prea de oaie, n-au mai putut-o da cotită. Trebuie să stăm călare pe ei mai ceva ca pe România Mare, căci sînt fix din același aluat și de aceeași teapă jurnalistică așa cum erau și ăia pe vremuri.

. Niște deontologi... :(

.

. Citeste tot...

Intensul vechi se retrage, făcînd loc noului vechi intens

Rînd pe rind, intenșii de serviciu (și de servicii) au dat colțul. Fie fizic, precum Vadim recent, fie metaforic, pentru că de la mititica e destul de greu să fii Crăișorul Neamului, indiferent dacă te cheamă Becali sau Dănuț.

Din zbuciumații ani 90, de cînd s-a inventat antisistemicul de sistem, care să umple o nișă acolo, să nu cumva să n-o umple cumva unul adevărat, am tot avut niște indescriptibili urmuzieni care au amețit resturile de minte ale votanților cu șucărul în glandă.

La început a fost PRM. Pe urmă acesta s-a transformat, pentru că Jeana nu e moartă, Jeana se transformă, în PNG. O perioadă au și coexistat, s-au europarlamentarizat unul pe altul de mai mare dragul / scîrba. Pe urmă a venit marea revoluție ideologico-stilistică, versiunea v2.0, și Crăișorul Electric a fost înlocuit de Crăișorul de la Miezul Nopții, the Midnight Caller, varianta cu Elodia cîrnați.

Și s-a mai făcut de-o premieră în România. După cele douăzeci și ceva de puncte procentuale electorale de furie și de fiere și de scîrbă și de mațe, bube, mucegaiuri și alte substanțe biologice cu puternică amprentă olfactivă, a venit rîndul celor aproape cincisprezece puncte procentuale electorale de bubulism și mai delirant. Românii, perseverenți în bubuliciunea lor, au votat un Crăișor și mai Electric.

Și a trecut și asta. Acum, după seria de tinichea Vadim / Becali / Dănuț, se chinuie un pufos la fel de anti-sistem sistem, pe principiul “dacă-i ordin, cu plăcere”, să călărească ungurofobia, național-intensitatea, trăirismologia și alte rețete culinar-electorale. Numele lui e Bogdan Diaconu și în afară de faptul că e pufos, altceva nu prea putem spune despre el. Se chinuie săracul mai ceva ca Jerry cînd încearcă să-l tragă pe Tom de coadă, cînd doarme motanul.

Însă iarna semne bune are. Am avut titani ai penibilității. Avem un pufos care nu încape în cizmele acestora. Însă nu e totul pierdut. Rezerva de cadre dă roade. Pe margine se încălzește un alt titan hîrșîit al cuvintelor de ocară și al vorbelor de fiere.

E proaspăt pensionat și dornic de supraviețuire. E plin de energie și e frustat că nu mai are blonda lîngă el. E dornic să se întoarcă la partidul de suflet și la marea tăvăleală, să rupă gura tîrgului, să dovedească, să influențeze, să scrie istorie, să dea din deget, să puie verdicte, să înfiereze, să bîzdîcească. Mă rog, la ce se pricepe el mai bine. De fapt, singurul lucru la care se pricepe.

Drept pentru care uitați-vă în gura mea de prăpăstios de servici, de Casandră de 97 de kile și restul grație probabilistică, dacă nu e coaptă situația ca distinsul fost prim-secretar peste Republica Isterică România să nu ocupe locul lăsat liber de tribunii trifazici, să nu se puie cloșcă pe nișa de bale și de fiere, să nu concocteze un trăirism politic anti-sistem care evident că este creat de sistem, condus de sistem, patronat de sistem.

Căci aici, la porțile Orientului, ou tout est pris a la legere, de la legionari încoace nu ne mai putem permite să lăsăm anti-sistemul de capul lui. Drept pentru care, pentru că e o nevoie persistentă nesatisfăcută și pentru că – vorba poetului – trebuia să poarte un nume, o să-i zică Trăiănuț, Crăiasa Furiei Electrice.

Să nu ziceți că nu v-am zis.



. Citeste tot...

Repetiția, mama emoției

Lucrurile stau după cum urmează.

Tinerii frumoşi şi sălbateci, diasporeni, vaporeni şi restul bucureşteni, hipstereni, anti-comunişti, anti-sovietici, anti-kaghebe, anti-corupţie, progresişti pînă în măduva oaselor, dar care nu acceptă solidaritatea socială, tot soiul de soldaţi, cetăţeni, oameni de bine, restul privitori şi băgători de seamă,

toată această jumătate de Românie şi restul diasporă au investit emoţional masiv în Crăişorul Nemţilor Care Ei De Fapt Sînt Români La Origine, în Klaus Iohannis.

Această investiţie emoţională a fost alimentată de focuri de paie mai puternice decît focurile de paie din tabăra cealaltă – adică demonii de noi, care vroiam să dăm ţara pe gratis la ruşi şi la chineji.

Focurile de paie au dus la un tăvălug electoral de manual. Iohannis şi-a luat ţara înapoi, cu un desant de sute de mii de diasporeni şi restul neamuri şi rude din ţară, convinse că, dacă nu votează cu Iohannis, nu îi mai sună copiii din străinătate de ciudă şi de supărare.

L-au votat. Au urît. Au sperat. L-au desenat pe cerul minţii lor pe Iohannis mai ceva ca pe Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Avram Iancu şi Amza Pellea la un loc. L-au votat. L-au făcut preşedinte.

Apoi, frumoşi şi sălbateci şi naivi şi plini de speranţă şi cu ochii plini de stele, au aşteptat să-şi ia ţara înapoi, să fie leul mai puternic decît dolarul, România mai tare în politică externă decît Germania, Sibiul mai faimos decît Manhattanul, să fie daţi afară din ţară toţi leproşii de pesedişti şi de pontişti şi de retrograzi care voiau să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji –

v-am spus că dacă repeţi de suficient de multe ori ceva, acesta devine din ce în ce mai adevărat? V-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi au aşteptat.

Şi au aşteptat.

Şi s-a făcut primăvară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi vine guvernul MEU, şi lupul se va pupa cu mielul pe trotuar în faţă la Inter şi va fi paradisul pe pămînt, mai puţin pentru jumătatea cealaltă de Românie, care v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Şi s-a făcut vară. Şi uite ACUM guvernul Ponta pică şi lupul se va pupa cu mielul şi....

Şi v-am spus că Ponta voia să dea ţara pe gratis la ruşi şi la chineji?

Şi au aşteptat. Aşteptarea deja căpăta proporţii fabuloase, mitice, nu mai eram în Baltagul, în Mioriţa, în Toma Alimoş, ne mutasem deja în Macondo, era ceva de saga islandeză, de mituri din Insula Paştelui în această speranţă temeinică, perseverentă, a tinerilor frumoşi şi sălbateci, o jumătate de Românie care spera în continuare că va fi bine nu va fi rău, că Crăişorul Nostru Care El De Fapt E Neamţ, Chiar Dacă E Acum Pe Malul Dîmboviţei, va face ca toate lucrurile să fie mai mult decît foarte perfecte.

Şi au aşteptat.

Şi aşteaptă şi acum, săracii.

Timp în care Crăişorul i-a dezamăgit în mod constant. Nu spun că n-a făcut nimic, că a mai făcut şi el cîte ceva. S-a plimbat prin lumea largă. Şi-a luat concediu. Şi-a urmat destoinic nevoile politice. A citit de pe hîrtie, cu o naturaleţe zdrobitor de naturală, Ein Zwei Drei, puncte puncte, pauză de respiraţie, unde rămăsesem cu rîndul, să urmărim cu degetul pe hîrtie, să nu pierdem fraza.

Şi atunci aşteptarea şi speranţa şi lumina de stele din ochii tinerilor frumoşi şi sălbateci au început să iasă din termenul de garanţie, să prindă mucegai pe la colţuri, cum ai lăsa o scoică în soare mai mult decît e cazul. Ştiţi ce repede se strică scoicile cînd le laşi în soare? Ştiţi că Ponta voia să dea gratis ţara la ruşi şi la chineji?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă, castanele cad, Vadim moare, stereotipurile se rostogolesc pe hîrtie, non-indo-europenii invadează cum ştiu ei să invadeze de mii de ani acest Bizanţ lărgit, acest portavion de piatră care este Europa, mînca-o-ar mama de cetate asediată, uite la ea ce frumos crapă pe la colţuri, zici că-i făcută din istorie.

Şi s-a făcut toamnă, şi ne-am dus copiii la şcoală de mînuţă, că s-a terminat vacanţa şi s-au întors oamenii muncii din concediu, inclusiv Preşedintele Nostru Iohannis, care încă de anul trecut ne spunea că Ponta vrea să vîndă pe gratis ţara la ruşi şi la chineji, ce noroc că l-am votat, că a ieşit preşedinte,

ce ne-am fi făcut fetelor dacă ieşea nemernicul de Ponta? Vă daţi seama că acum vorbeam în rusă şi în chineză? Ce ne-am fi făcut? Unde am mai fi emigrat noi din Amsterdam şi din Hamburg şi din Castellon dacă începeam să vorbim în rusă?

Şi uite aşa s-a făcut toamnă şi diasporenii au descoperit şi ei în cele din urmă efectele soarelui asupra scoicii în putrefacţie şi au început să hîrîie şi să mîrîie şi să li se tocească lumina de stele din ochi. Voci răzleţe, ici colo prin punctele esenţiale, au început să se întrebe dacă nu cumva regele e gol şi dacă nu cumva neamţul e mitic. Mitic, nu ca în “coborîtor din mituri”, ci ca în “Mitică, de ce dai muştele afară din Cişimigiu? De mîner, monşer”.

Te uiţi cu ochii minţii pe harta diasporenilor şi tinerofrumososălbăticenilor din străinătate şi vezi cum apar puncte de îndoială, la fel cum biologul vede la microscop cum apar focarele de celule moarte în cultura de bacterii atacate de penicilină.

Penicilina îndoielii şi dezamăgirii. Nasol. Foarte nasol. Primul semn de cangrenă. Gruaznic pentru cei care iau temperatura Regelui Preşedinte şi trebuie să-i dea aspirină în fiecare zi, să poată să citească de pe hîrtie fără să-i tremure vocea.

Drept pentru care zilele astea veţi vedea cum diasporenii vor primi o doză sănătoasă, puternică, de cal, de elefant, de injecţie de ură proaspătă la adresa lui Ponta care nu numai că voia să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji, dar acum a băgat şi în Codul Fiscal o prevedere prin care toţi diasporenii, dar absolut toţi, vor trebui să dea bani la fonciire.

Voi vă daţi seama dezastru? Cum se poate aşa ceva? Imediat diasporenii şi tinerofrumososălbătecenii vor uita de dezamăgire şi de îndoială şi se vor repezi cu furii noi, cu scîrbe proaspete, în ditirambe chiar mai lungi decît acest articol întorlocat, să mi ţi-l mototolească şi terfelească şi feisbucească pe nemernicul de Ponta,

care vrea să ne ia banii, îşi bate joc de noi, cum adică, noi am plecat din ţară că să ne fie bine, să nu ne fie rău, să putem vota cînd şi unde vrem noi şi pe cine vrem noi, am plecat din dictatura aia mai ceva ca la Novosibiirsk şi acuma mai vrea şi bani de la noi?

Ce tupeu! Ce nesimţire! Să facem ceva să ne luăm ţara înapoi!!! De ce nu face nimeni nimic să ne dea ţara înapoi pe gratis nouă, şi nu ruşilor şi chinejilor?

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ia banii de la toţi, să-i nenorocească pe toţi, cum e posibil aşa ceva, simt că mă sufoc de indignare, să facă cineva ceva, presa de ce tace, de ce sînteţi toţi complici la jaf şi la dezmăţ?

Săptămînile următoare, după ce Vadim va fi încetat să tot moară, după ce ne tot vom fi săturat să înjurăm sirieni, iranieni, şerpilieni, musulmanieni, să vezi bunătate de foc de paie care să abată gîndurile negre ale tinerilor frumoşi şi sălbateci, să le neutralizeze dezamăgirea la adresa lui Iohannis şi să le dea păpică nouă, proaspătă, de ură şi de furie şi de iureş online.

V-am spus că Ponta vrea să vîndă ţara pe gratis la ruşi şi la chineji? V-am spus că Ponta vrea să ne ia banii la toţi?

Cîtă nesimţire! Să facă cineva ceva, să-l oprească. Domnu Iohannis! Steaua speranţei noastre! Fă dom’le ceva...





. Citeste tot...

You cannot change fate, however, you can rise to meet it

Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.

Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.

Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(

Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.

În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.

Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.

Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).

Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.

În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.

A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.

A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.

A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.

A fost. Domo arigato gozaimshita, Miyazaki shihan! Domo arigato gozaimashita, Mononoke sama!

Domo arigato gozaimashita, An’dara cha... Watashi no ai, watashi no taiyō :(

:bow:



. Citeste tot...

Vin alegerile!

.

Citeste tot...