marți, 17 februarie 2015

Sweet nuthins

Aseară mi s-a întîmplat un lucru fain. Un prieten, uitîndu-se la un talk show la care participam, mi-a spus că semăn cu Toshiro Mifune. El a crezut că face mișto de mine. Eu am țopăit în sus de bucurie în sinea mea în capul meu în mintea mea. Toshiro Mifune, eroul meu de adolescent de 40 de ani. Samurai de carton, războinic de mucava, kagemushă histrionică, lepră celestă de om. Onegaeshimasu.

* * *

Acum descopăr că asta este prima postare pe anul 2015 pe acest blog, bătrîn prieten, deschis de pe vremea cînd se pupa mielul cu leul și udriștii cu băsiștii, încă din 2007. Ehe, ce vremuri.

Blogul, această specie pe cale de dispariție, acest dinozaur care încet-încet este împins la marginea irelevanței de către mamiferele mici și fîșnețe numite Facebook.

Interacțiune, timp real, pisici, ură, pierdere de timp. Deci adicție.

* * *

Că vorbeam de adicție. De cîteva zile, mai mult de-o săptămînă, m-am hotărît să iau pauză de Facebook. Mi-am suspendat contul, pentru că de șters e foarte greu, trebuie să faci lăcrămație la Înalta Poartă Online, să vii cu tac-tu tuns și cu unghiile tăiate, să explici de ce îndrăznești să ieși de sub ochiul scrutător al Marelui Prieten și Frate Benevolent.

Deci doar suspendare. Cum spunea Schwartzenegger: I’ll be back. Cînd? Nu știu încă. Atunci cînd voi simți că nu-mi mai mănîncă atît de mult sinapsele.

* * *

Tot despre Facebook. Aseară, înainte să intru în emisiune, dau nas în nas cu o altă moderatoare de talk show decît cea la care mă grăbeam să ajung, eu cel mereu în întîrziere, care intră în studio cînd toți ceilalți sînt așezați și uneori și prezentați. Doamna tocmai își terminase emisiunea și stătea la o țigară pe hol, lîngă lift, împreună cu regizoarea de platou.

“Domnu’ Palada! Am făcut pariu cu colegii mei. Ei spun că ne-ați banat pe toți de pe Facebook. Eu spun că ați plecat Dvs. Cum e?”. “M-am banat eu pe mine, doamnă. Spuneți-le colegilor ziariști că nu sînt suficient de pufoși încît să fie banați. Deocamdată”. “Aha. Deci Dvs sînteți pufos”. He. He he. Ce oameni. Ce jurnaliști. Ce concluzii :)

* * *

Imediat cum am părăsit Facebookul, au început să curgă apelurile disperate. “Nu, pe bune, spune-mi cu ce ți-ai greșit!”. În primele zile, hoarde de prieteni erau ferm convinși că am făcut un bîzdîc de supărare și că i-am curentat electric prin banare. Nu le venea să creadă că am părăsit Facebookul. “E pustiu fără tine”. E clar: chiar trebuia să iau o pauză. Totuși, este trist pe lume. FBloare-albastră, FBloare-albastră.

* * *

Tot despre Facebook. În primele zile, cel puțin, eram mai rău ca fumătorii. Scoteam din 5 în 5 minute tembelefonul să verific ce-au mai postat pufoșii pe FB. Pe urmă îmi aduceam aminte că nu mai sînt acolo, că scot tembelefonul degeaba. Și se făcea luni și pustiu în jurul meu. Adicție. Nici cînd m-am lăsat de fumat n-a fost așa de greu. FBloare-albastră. FBloare-albastră.

* * *

Mi-e dor de primăvară. Vreau soare. Vreau lumină. Vreau cafea.

* * *

PS: Chiar în aceste momente, cînd scriu, simt nevoia imperioasă (the urge) să deschid FB-ul și să promovez acest text de pe blog către o audiență mai mare. Îmi spun în sinea mea că nu mă întorc la FB, că doar îmi ajut blogul. Doar un pic. Doar o dată. Și pe urmă îl închid la loc. Nu-i așa că mă lași, creiere? Doar o dată.

V-am spus. Adicție. Must... control... the... freak. We... belong... dead.

Aici. Doar aici. Pufoșilor. Ne vedem pe blog. Doar aici. Care vrea. Care nu, rămîneți la pisicile și la ura voastră cea de toate zilele.





.

7 comentarii:

Gabriela Roman spunea...

In sfarsit...:)))

ADRIAN spunea...

Perfect! N-am inteles niciodata abandonul blogului pentru Facebook drept care nu m-am lasat posedat de Facebook. Doua unelte total diferite, una utila iar cealalta doar devenita "necesara" ... La fel ca in cazul fumatului, eu n-a trebuit "sa ma las" pentru ca, in ciuda eforturilor sustinute depuse in armata si-n studentie, n-am reusit "sa ma apuc" serios de fumat :)

Horia Pană spunea...

Sunt blogger din 2009 şi m-am înscris pe FB în februarie 2010, dar am început să bântui pe-acolo abia din decembrie 2011. Deşi activ, nu pot spune că am căpătat şi psihodependenţa băgării în seamă pe reţelele de socializare. Nici măcar cu puţinii prieteni dintre amicii de FB nu port dialoguri oricând şi despre orice. M-au interesat schimburile de informaţii, comentariile pe subiecte ce mă preocupă sau doar mă amuză, observarea unor tipare de comportament şi de raţionament (ori de absenţă a acestuia). Arareori depăşesc zorile de zi, când îndeobşte fac o revistă a subiectelor şi comentez, serios, în glumă sau de-a dreptul sarcastic, la unele dintre postări.
Un alt motiv pentru care activez pe FB îl reprezintă promovarea propriilor mele opinii – legătură cu articolele publicate pe blog – la care aştept, de cele mai multe ori zadarnic, comentarii care să conducă la dezbateri, fie ele pro sau contra. În general, marea majoritate a celor care bântuie FB îşi sunt sieşi suficienţi, buluc de „mafalde” unicat. Părerea celuilalt contând doar dacă le confirmă acestora omniscienţa, infailibilitatea, dacă le justifică tribal animozităţile şi resentimentele.

Am încasat extrem de puţine blocări. Poate pentru că nu sunt certăreţ din fire, poate pentru că sunt conştient că nu deţin Adevărul – maladia incurabilă a proştilor, dogmaticilor – poate pentru că sunt la rândul meu vulnerabil la eroare, la manipulare, la subiectivismul de dincolo de opinia clar formată.
Blocarea care m-a uluit la un moment dat a fost una care a urmat, la nici un minut, unui „like”. Contrarietăţii i-a urmat un oarecare amuzament. Analizând ce scrisesem în comentariul meu, mi-am dat seama că am căzut victimă unui partizanat instituţionalizat: cum să dai „like” unei critici, chiar politicos exprimată? O asemenea situaţie poate face pui. Şi dacă din puii ăştia nu ies găini, raţe, gâşte, ci ditamai ereţii? Deci, să-i omorâm de mici! :)

Chestia cu „pufoşii” a avut de asemenea darul de a mă amuza. Mai ales că nu descria pe nimeni anume, aidoma apelativului utilizat de Mircea Badea, cel de „jumbix”. Au fost însă destui cei care s-au recunoscut în aceste apelative. Cum să nu te amuzi de căţeii care muşcă aerul, ascunşi sub masă? Cum să nu te amuze cei care la Da sau Nu cu argumente îţi răspund: Aha, te dai cu ăia! Te-am bănuit eu, băsistule/ uslamistule!

Una peste alta, reţelele de socializare nu sunt un narcotic intelectual decât pentru cei labili dinainte. Cum este un ins ca structură de personalitate în real, aşa este şi în virtual. Chiar dacă se ascunde sub un oarecare „nom de guerre”, reacţiile sale anonimizate nu sunt decât suferinţele unei personalităţi contorsionate de neputinţe refulate zi de zi şi-acasă. Nu FB îl strică pe ipochimen, ci el strică FB. Din păcate, numele lui e Legiune, pentru că „e mulţi”.

Turambar spunea...

:) foarte fain comentariul. aproape ca merita sa-l punem pe Facebook :)

Anatol OPREA spunea...

Noroc ca nu am scos pana acum blogul din reader, deși ma gândeam sa fac un pic de curățenie zilele astea :)

Anonim spunea...

Cu întârziere am văzut că ai revenit. Dar cât mă bucur!

Ah, Turambare, Turambare, dacă eu nu pot vorbi, măcar să te pot citi.

P.S. Ce-i aia Facebook? :)

Pongo spunea...

Are dreptate, semeni cu Toshiro:-).
Daca am egsagerat te rog sa ma iertzi.
Pongo