marți, 30 iulie 2013
luni, 29 iulie 2013
Direcția României: 2013 07
Direcția României
Se consolidează trendul de detensionare socială, identificat prin scăderea ponderii răspunsurilor “România merge într-o direcție greșită”.
Deși în continuare în jurul a două treimi (63%), de un an și jumătate avem un trend bine definit de scădere dinspre zona supra-saturației (85%-90%) spre un nivel mult mai sustenabil de 60%.
.
Citeste tot...
duminică, 28 iulie 2013
sâmbătă, 27 iulie 2013
vineri, 26 iulie 2013
[...] between mighty outbursts of pleasure and terror [...]
"Even in this form as a control organization, however, physical violence and the threat emanating from it have a determining influence on individuals in society, whether they know it or not. It is, however, not a perpetual insecurity that it brings into the life of the individual, but a peculiar form of security.
It no longer throws him, in the swaying fortunes of battle, as the physical victor or vanquished, between mighty outbursts of pleasure and terror; a continuous, uniform pressure is exerted on individual life by the physical violence stored behind the scenes of everyday life, a pressure totally familiar and hardly perceived, conduct and drive economy having been adjusted from earliest youth to this social structure. It is in fact the whole social mould, the code of conduct, which changes; and accordingly with it changes, as has been said before, not only this or that specific form of conduct but its whole pattern, the whole structure of the way individuals steer themselves.
The monopoly organization of physical violence does not usually constrain the individual by a direct threat. A strongly predictable compulsion or pressure mediated in a variety of ways in constantly exerted on the individual.
This operates to a considerable extent through the medium of his own reflection. It is normally only potentially present in society, as an agency of control; the actual compulsion is one that the individual exerts on himself either as a result of his knowledge of the possible consequences of his moves in the game in intertwining activities, or as a result of corresponding gestures of adults which have helped to pattern his own behaviour as a child.
The monopolization of physical violence, the concentration of arms and armed men under one authority, makes the use of violence more or less calculable, and forces unarmed men in the pacified social spaces to restrain their own violence through foresight or reflection; in other words it imposes on people a greater or lesser degree of self-control."
Norbert Elias, On Civilization, Power, and Knowledge: Selected Writings, Ch. “The Social Constraint towards Self-Constraint”, p. 57; The University of Chicago Press, Chicago, 1998
.
Citeste tot...
joi, 25 iulie 2013
În haită, ca lupii
Fuck. Aikido are frumusețea lui eficientă, necruțătoare, fie moale, fie mortală, depinde ce aromă preferi. Însă azi, după ceva timp, am fost la rugby din nou. Și mi-au ieșit una două trei patru cinci faze pe trei sferturi fabuloase. Cu Vali și cu Adi, țaca paca, tika taka, pase ca la Verdun, susținere și suport și găsit omul din instinct. În haită. În haită. În haită. Ca lupii.
Și senzația aia de adrenalină, de victorie, de cooperare de vînători tot necruțători, țaca paca, tika taka, na-ți-o ție dă-mi-o mie. Toți hormonii cei buni care ți se varsă în sînge după o asemenea fază, în momentul în care te întorci horcăind încet înapoi în terenul tău, să bați lovitura de începere, că le-ai dat-o. Ești varză, ești epuizat, îți tremură tot corpul. Dar le-ai dat-o.
Și pe urmă berea la botul calului, la capătul terenului, pe înserat, printre umbre și țînțari, tolăniți în iarbă, puțind a toate putorile și duhorile cele alergate, ghetele care îți întorc mațele de la 2 metri, jambierele, tricoul. Berea. Scurt, două beri linse, de control. Hormonii cei buni. Hăhăiala băiețească la comentarea fazelor și la rememorarea inevitabilă, a patrusutecinșpemia oară, a cum și-a sucit Tucă glezna la Koln sau cum s-au dat Vali și cu Nelu Avocatu cap în cap în 5 metri-ul nostru defensiv, încercînd să-l placheze pe același atacant. Unul și-a spart capul, altul și-a crăpat buza. Au ajuns amîndoi la cusut, i-a dus Salvarea la spital, se înghesuiau care să fie cusut primul.
Hormonii cei buni. În haită. În haită. În haită. Ca lupii.
.
Citeste tot...
luni, 22 iulie 2013
luni, 15 iulie 2013
duminică, 14 iulie 2013
Jumate jumate, ca un copil neajutorat
Fîn știu că n-am mai făcut cum trebuie, cu subiect și predicat și cu furca grebla și țăpoiul în mînă de aproape 20 de ani. Dar zilele astea am făcut ordine în planta noastră specific telegenească, bambusul din curtea noastră de telectuali postmoderni și autoreferențiali, și l-am jumulit prin năprasnică tundere de vreo jumătate din massa sa vegetală. Și l-am trîntit pe urmă palancă în curte, că trebuia să plec la treabă. Și a trecut o săptămînă de atunci și acum, că ar trebui să-l bag în gard, să astup găurile făcute de sărăciile alea de javre care și-au făcut autostradă prin grădina noastră, că așa facem noi aici la Telega, astupăm gardul cu bambus, e o tradiție multimilenară, încă de dinainte să taie Burebista via și să ne oblige să ne reprofilăm pe prune și țuică și magiun,
și cînd l-am întors azi că îl plouase și mi-era să nu putrezească, ditamai maldărul de bambus făcut palancă pe coastă, în mijlocul ierbii cosite de vreo două săptămîni, dacă îl mai lăsam acolo stricam și iarba, se făcea pămînt împrejur, cum rămîne urma la copită, cînd stă fînul mult timp într-un loc, asta ar fi fain, să facem copită din bambus,
așa se zice la noi la Telega la căpița de fîn, copită, mai avem de-astea, regionalisme de cea mai foarte adevărata Muntenie, zarzăre, gherghin, mițorlan, copită,
și cînd l-am întors azi că îl plouase și tocmai dăduse un pic soarele, așa facem noi pe aici pe la Telega, încă de pe vremea lui Burebista, cînd dă soarele întoarcem fînul, sîntem într-o comuniune desăvîrșită cu natura, soarele fînul pruna magiunul dar mai ales țuica, ah, țuica, zău că îl înțeleg pe Burebista de ce a tăiat viile,
și cînd l-am întors uite acum 10 minute, ditamai maldărul de bambus uscat deasupra, verde și umed pe dedesubt, parcă ziceai că-i fîn, nu alta,
uite așa a țîșnit o aromă amestecată neașteptată, din el, cred că și Burebista s-ar fi oprit un pic din tăiat via dacă ar fi adulmecat așa ceva, jumate fîn uscat, cum știam eu din copilărie că miroase fînul cînd bagi furca în el și-l întorci, să nu putrezească, sau și mai simplu,
na că bate vîntul și-mi aduce miros de bambus uscat, că acuma scriu pe terasă, la umbră de frasini,
sau și mai simplu, cînd bagi brațele în el pe dedesubt, îl cuprinzi așa într-o îmbrățișare hulpavă, îl ridici și-l salți și-l scuturi să se afîneze, să se facă o grămadă despletită, un maldăr rar, să treacă vîntul prin el, să-l coacă, să-l usuce, să-l facă numa bun să-l mănînce la iarnă vaca, să-l dai joi pe gura podului și afară să fie frig, cerul mohorît, să sbîrîie vrăbiile în jurul crătiții cu mîncare pentru găini, să stea să ningă și fînul să foșnească uscat și înțepător, miros de floare de fîn și de aburi de vacă ce se ridică pe gura podului, cald și umed și atît, atît de
și cînd am băgat mîna în el, în bambus, nu în fînul copilăriei mele, a mirosit a fînul copilăriei mele și încă a ceva, tot din copilăria mea, de pe partea cealaltă a României, de la Țuțcani, de unde au venit cumanii să-mi babardească străstrăstrăstrăstrăbunica să-mi facă pomeții de tătari și ochii mijiți, de samurai de baltă
și cînd am băgat mîna în el, în bambus, să-l salt ca pe un copil neajutorat să-l răspundesc să-l bată soarele, a mirosit a fîn, fînul copilăriei mele, și a tutun, a tutun pus la uscat, înșirat pe sfoară între stîlpii prispei, tutunul copilăriei mele de la Ștefan și de la Ruxandra Băcuța, Dumnezeu să-i odihnească, că n-are de ce să-i ierte, n-au greșit cu nimica.
Și a mirosit a fîn și a tutun, jumate a fîn, jumate a tutun.
Și-mi bag picioarele în ea de viață, trebuie să beau ceva, prea miroase a fînul copilăriei mele și a tutun pus la uscat și a prea multe prea multe amintiri.
.
Citeste tot...
[...] şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean [...]
"Sedus de simplitatea formulelor pentru înmulţirea aurului, José Arcadio Buendía îi făcu curte Ursulei timp de câteva săptămâni pentru ca să-l lase să-i dezgroape monedele coloniale şi să le înmulţească de atâtea ori de câte ori se putea diviza mercurul. Ca întotdeauna, Ursula cedă în faţa încăpăţânării neclintite a bărbatului ei. José Arcadio Buendía aruncă atunci treizeci de dubloni într-o căldare şi-i topi la un loc cu pilitură de cupru, de orpiment, de sulf şi de plumb. Puse totul să clocotească la foc încins într-o căldare plină cu ulei de ricină, până ce obţinu un sirop gros cu miros pesti¬lenţial, care te făcea să te gândeşti mai degrabă la caramelul vulgar decât la aurul magnific. În urma distilărilor disperate şi până la urmă dezastruoase, topită la un loc cu cele şapte metale planetare, prelucrată cu mercurul ermetic şi cu vitriol de Cipru şi coaptă din nou în untură de porc în lipsă de ulei de hrean preţioasa moştenire a Ursulei fu redusă la câteva rămăşiţe carbonizate, care nu se puteau dezlipi de pe fundul căldării."
Citeste tot...
sâmbătă, 13 iulie 2013
vineri, 12 iulie 2013
joi, 11 iulie 2013
Datoria oilor de a fi oi și a balenelor de a fi balene și a oamenilor de a fi ce sînt: oameni
Remarc un articol recent al lui Cezar Paul Bădescu, “Datoria oamenilor de a face copii”.
Evident că încă din titlu ne dăm seama că e vorba de un pamflet, de o ditirambă critică la adresa discursului public statal privind scăderea natalității în România.
Evident că autorul se indignează la adresa felului în care behemotul cu apucături totalitare ne învață ce e bine și ce e rău, unde și cînd s-o băgăm și cu ce consecințe. Cum să ne trăim viața, ce trebuie să facă femeile, care sînt valorile pe care trebuie să le urmăm. Modele constrîngeri manipulări directive. Toate venite direct din vremea ceaușistă și încă și mai și, din vremea lui Big Brother și a lui 1984.
Doar că autorul ignoră un lucru: natura. Dincolo de stat, dincolo de poliție și miliție și thought control și de politicile reproducerii, avem un behemot mult mai aspru și mai nemilos care ne împinge de la spate, ne croiește viața și ne îndrumă pașii spre necesitate, spre trebuie, spre musai și neapărat.
E viața însăși. E natura, bre. E gena, cum ar zice Dawkins. Gena, acest mare tiran care ne joacă pe degetele ei băloase de-atîtea proteine și alte mitocondrii.
Pe lumea asta, dincolo de vălul iluziei și de păcălelile pe care ni le administrăm în vena creierului în fiecare zi, sînt doar două imperative: să supraviețuiești și să puiești. În rest e suprastructură, e dantelărie, accesoriu, detaliu inutil, parafernaliu.
Avem două succese de bifat, fie că sîntem oaie, balenă, om, elefant, musca țe-țe, prigorie, bacterie sau ornitorinc: să reușim să ne păstrăm echilibrul homeostatic, adică să viețuim, adică să supraviețuim. Și odată menținut acest echilibru homeostatic, păpică, somnic, lăptic, evitat dujmani, belit victime, pe urmă să facem puișori, să dăm gena mai departe, să replicăm structura și la generația n+1.
Restul, tot ce se agregă în jur, e doar un accesoriu la aceste doo succesuri, după cum ar spune prestigioasa noastră reprezentantă în Parlamentul European, puiul prestigiosului nostru supraviețuitor de la cîrma țării.
Accesorii, instrumentalizări ale atingerii celor două obiective esențiale: viață și reproducere. Religie stat armată agricultură transporturi Michael Jacskson Benone Sinulescu presă gaze de șist Greenpeace și bunica porno, toate se subsumează acestor două imperative. Cine nu știe să citească astfel textura vieții dispune de o pereche de ochelari tare aburiți, dragă Cezar Paul Bădescu.
Asta facem de milioane de ani. Noi de mai puține milioane de ani. Oile de mai multe milioane de ani. Balenele de și mai multe milioane de ani. Bacterii de și mai multe miliarde de ani.
Ăsta este singurul joc care se joacă, singurul joc care merită jucat, singurul joc care ne joacă, chiar dacă noi vrem să stăm pe margine – cum ar zice Phoenix în versurile lor, Arghezi în versurile lui (“Puii mei, bobocii mei, copiii mei! // Așa este jocul. // Îl joci în doi, în trei, // Îl joci în cîte cîți vrei // Arză-l-ar focul”), John Le Carre în scrierile lui cîinești, atît de lumești.
Știți cum zicea Lenin, nu? “You may not be interested in war, but war is interested in you”. Așijderea zice și gena, de milioane și miliarde de ani “You may not be interested in sex, but sex is interested in you, my dear intellectual concerned with the perpetration of power by means of reproductive strategies of control”.
Cine nu joacă jocul rămîne pe margine, nu-și perpetuează această strategie de succes biologic. Conform principiului înțelept al marelui înțelept Murphy, “Celibatul nu este ereditar”.
Drept pentru care, dacă voi nu vreți să supraviețuiți și să puiți, cu siguranță se vor găsi alții care să o facă în locul vostru, mai proști, mai mici, mai melteni, mai săraci, nu atît de eminamente telectuali ca voi, o strălucitorilor telectuali care esteți voi, dar cu siguranță cu mai multă poftă de viață decît voi. Nu se supără nimeni. Voi stați pe margine și frecați menta dezamăgirii și bîzdîcului estetico-critic, în timp ce ceilalți fac ce știu ei mai bine să facă: să supraviețuiască și să facă pui.
Și, să mă ierte doamnele care citește aceste rînduri: în acest caz să știți, dragă telectualilor, că oile e infinit mai deștepte la creerul ăla al lor de oaie care face beee și căcăreze și lînă decît voi. Indiferent cum simțiți voi furie și resentiment la adresa discursurilor îngălat-patriotice ale reprezentanților puterii că ar trebui să vă coțcăriți și să vă puiți, oaia o face fără nici un îndemn. Face bee face lapte face pui. Și pe urmă moare. Și gata.
Urmînd un imperativ și o înțelepciune de milioane și miliarde de ani, mult mai veche și mai înțeleaptă și mai perenă decît orice gînd de răutăcism autoritar de-al lui Big Brother, de-al lui Isaac și Abraham ori chiar de-al lui Traian Băsescu.
.
Citeste tot...
miercuri, 10 iulie 2013
Nici ea pe mine
“Nenea, nenea, îmi dai și mie niște bani?“
Tocmai parcam mașina, pe undeva pe lîngă Obor, să merg la birou. Mă uit la ea: țigăncușă, 7, 8, hai maxim 9 ani. Păr creț, lung. Mutră de copil inocent. O frumusețe de copil. Of Doamne. De ce?
Scutur din cap. “Nu-ți dau.”
“Dar îmi cumperi măcar o prăjitură și un suc?”.
“Da, îți cumpăr.”
“Cum? Ce-ați zis?” Nu mă auzise că tocmai mă dădeam jos din mașină. Era cam speriată. O parte a corpului spunea “Let’s do business”, restul țipa din toți porii “Mi-e frică, nu vreau aici”. Își rodea unghiile și se uita chiorîș, pe sub sprîncene.
“Da, mă. Îți cumpăr. Hai!” Chiar lîngă mașină era un chioșc de pîine unde știam că au prăjituri. Ea nu știa însă că eu știu și încerca să-mi arate unde trebuie să mergem. Îi fac semn să o ia înainte. Parcă n-ar fi vrut. Cred că îi era frică să nu o păcălesc, să nu-i dau cumva vreun șut în fund. Sau poate nu era obișnuită cu oameni care se purtau frumos cu ea. Urcă scările, sfioasă, încă speriată.
Intrăm în magazin. În fund, în partea din dreapta, vitrina cu prăjituri. Se înfige în fața ei și încep să-i curgă balele, ad literam să-i curgă balele la sărăciile alea de prăjituri comuniste. Le trece încet în revistă, cu ochi lacomi, de copil flămînd și sărac, neștiind pe care s-o aleagă. Era clar că le-ar fi luat pe toate. În cele din urmă se hotărăște asupra uneia dintre ele. Cu strîngere de inimă. Cu reticență. Ah, ar mai fi luat una...
“Mai vrei una?”
Scutură energic din cap. Evident că mai vrea una.
“Alege-ți-o pe care vrei”.
Iar se uită, iar bălește la toate prăjiturile.
“Uite, asta să știi că e bună”. Îi arăt cu degetul un profiterol. Aprobă repede din cap: “Da, da, arată bine.”
Îi fac semn vînzătoarei să le împacheteze. Mergem în partea cealaltă a magazinului, la frigiderul cu sucuri. De data asta căpătase deja un pic de curaj: se înfige fix într-o sticlă de jumătate de litru de Cola.
“Nu, e prea mare pentru tine. Uite, luăm una de-asta mai mică”. Îi aleg una de 330 de ml. O punem și pe aia la socoteală, cerem cît costă, așteptăm pachetul cu prăjituri. Cît timp tanti vînzătoarea moșmondea la prăjituri, asta mică își rodea unghiile nervoasă. Mă uit la degetele ei: unghii boante, chinuite. Era clar că e profesionistă la ronțăit unghii.
“Nu-ți mai roade unghiile”.
“Ce?” Întrebare tăcută, din ochi. Iar se vede că i se face frică.
“Nu-ți mai roade unghiile”, repet eu un pic mai tare, să audă. “Știi, am și eu două fetițe acasă și una din ele la fel face, își roade unghiile și îi spun și ei la fel: că fetele trebuie să aibă unghii frumoase, să le placă băieții”.
Se luminează un pic la față: aha, de fapt nu mă ceartă. Scoate degetul din gură, se uită la unghie. Vînzătoarea ne dă pachetul. I-l întind. Ieșim.
În capătul scărilor, o mașină janghinoasă second hand, un model de prin anii 80, curgeau tablele de pe ea. În fața ei, țiganca la vreo 25 de ani, cu fuste colorate și batic la fel de colorat în cap. Pe scaunul din față, cu ușa deschisă, țiganul. Discutau destul de aprins, cum fac țiganii de regulă în spațiul public. Fetița se oprește în dreptul lor. Îi fac semn din mînă, “la revedere” și mă îndepărtez încet spre clădirea biroului. Fac cîțiva pași, mă întorc, mă opresc și îi observ un timp. Țiganii – cel mai probabil părinții ei – discutau în continuare. Se uită la ea, țiganca îi evaluează cele din mînă, o întreabă ceva, îi spune ceva, continuă apoi să discute cu țiganul. În timpul ăsta, fetița începuse din nou să-și roadă unghiile. Se uită după mine, vede că m-am oprit, îmi flutură din mînuță: “Stai așa”.
Stau așa. O aștept. Vine în grabă, preț de vreo 20 de metri, cît mă îndepărtasem de ei.
“Nenea, nenea, îmi iei și un pachet de țigări?”
“Ce, tu fumezi la vîrsta ta?”
“Nu”. E clar că nu se aștepta la întrebare. E clar că se fîstîcește. E clar că are normă de cerșit. E clar că ai ei i-au dat temă de vînzări: “du-te după fraier, du-te după gagiu, și mai ia ceva de la el. Nu fii proastă. Să nu te întorci fără încă ceva”.
Nu o las să continue. Dar nici nu o cert. “Știu că ai tăi te-au trimis să-mi ceri să cumpăr și țigări. Nu îți cumpăr. Prăjiturile alea erau pentru tine”.
“Dar putem măcar să mergem la magazinul ăsta” – alt magazin, un pic mai încolo, un minisupermarket, “să-mi mai iei ceva, o ciocolată, o prăjitură?”.
“Nu, iubire. Ți-am luat destul.”. O mîngii pe cap, în timp ce urcam scările, îndreptîndu-mă spre birou. “Transmite-i salutări mămicii tale.”
N-am întrebat-o cîți ani are. N-am întrebat-o cum o cheamă.
Nici ea pe mine.
.
Citeste tot...
marți, 9 iulie 2013
Eroi au fost, erori sînt încă
Mare om, mare caracter. Mare telenovelă de amor și dragoste, pe măsura mărețului popor care o generează.
Doamnelor și domnilor, distinși intenși și părerologi: viața și moartea și viața și moartea și învierea și căderea și învierea din nou și în general telenovela egzistenței distins intensului Gigi Becali, mic la stat, mare la gură, degrabă vărsătoriu de enormități de duh generatoare de rating.
Hai, beți încet că-i rece... :)
.
Citeste tot...
luni, 8 iulie 2013
Emigranții din România care nu sînt surprinși în datele oficiale: 1998 - 2013
În contextul interesului redescoperit de opinia publică pentru temele demografice și consecințele lor electorale, redescoperire datorată publicării recente a datelor de Recensămînt 2011, cred că e util să vă prezint rezultatele cercetării pe care am realizat-o în ultimii ani pe tema asta care stă pe buzele multora preocupați de subiect: cîți români sînt cu adevărat în țară? Care sînt diferențele dintre datele oficiale și realitatea de la firul ierbii, din Mizil și de la Copșa Mică?
Textul de mai jos reprezintă o variantă restrînsă și simplificată (fără note de subsol și referințe bibliografice) a Capitolului 5 din lucrarea mea de doctorat susținută în primăvară “Votul la români: de la vorbă la faptă. Analiza diferenței dintre declarațiile de vot măsurate prin intermediul sondajelor de opinie și comportamentul de vot în contextul percepției de cîștigător în alegerile generale din România, 2008 – 2012”. E vorba de o selecție centrată îndeosebi pe început, adică pe justificarea sa, și mai ales pe sfîrșit, adică pe rezultatele și concluziile studiului.
Justificarea acestei analize metodologice e simplă. Avînd nevoie să cercetez comparativ rezultatele sondajelor de opinie pe o perioadă mai lungă de timp, de 4 ani de zile, m-am lovit inevitabil de nevoia unei baze comune de comparație. Aceasta m-a făcut să trebuiască să convertesc toate rezultatele în procente dintr-o bază comună: total populație cu drept de vot din România, pentru că acesta a fost universul cercetărilor cantitative realizate în toți acești ani. Doar că această bază comună de comparație s-a dovedit a fi, după cum știam deja, ca o fundație construită pe nisipuri mișcătoare, pentru că tot timpul se schimba.
Dincolo de schimbările formal înregistrate, adică de modificările de populație consemnate în statisticile oficiale, cele ce reprezintă baza analizei fluxurilor migratorii: nașterile, morțile, imigrările și emigrările, toate fenomene consemnate oficial, undeva într-o hîrțoagă de registru de stare civilă ori într-o bază de date de evidența populației, ne lovim de un curent subteran, invizibil ochiului documentului oficial, de o dimensiune mai mult decît semnificativă: cei care pleacă din România fără să declare aceasta, mai ales după ce s-au deschis larg granițele ca urmare a intrării României în Uniunea Europeană în 2007.
Drept pentru care, pentru a putea compara mere cu mere și nu mere cu șuruburi, am fost nevoit ca înainte de a face analiza propriu-zisă pe care mi-am propus-o în titlul lucrării: diferența dintre declarațiile de vot și comportamentul de vot, să trebuiască mai întîi să mă înham la muncă de chinez bătrîn, de curățat aproximativitatea, un soi de Augias demografic. Cîți români sînt cu adevărat în țară? Care e baza de calcul comună pe care să-mi baze comparația dintre declarațiile de vot, identificate prin sondajele de opinie, și comportamentele de vot, identificate prin rezultatele oficiale de la diversele runde de alegeri generale din ultimii ani?
Ce a rezultat vă prezint pe scurt în paginile care urmează. “Pe scurt” e evident un eufemism, un oximoron, un răutăcism, căci deja doar prezentarea asta de dinainte de textul propriu-zis depășește o pagină de text A4. Dacă vreți să consultați varianta lungă, formală, vă recomand fie să consultați lucrarea mea de doctorat de la biblioteca SNSPA, fie să citiți o variantă a acestei cercetări apărută în formă de articol de sine-stătător în revista Perspective Politice, numărul din aprilie-mai 2013, cu titlul “Identificarea volumului de emigranți români care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale din România. Analiza comparativă longitudinală a datelor estimate prin sondaj și a surselor oficiale străine din Italia și Spania. 1999 – 2013”.
* * *
Preambul metodologic: efectul emigrației asupra validității cercetării comparative
Mirel Palada
1. Justificare: nevoia de baze de comparație comune în cazul analizei comparative a sondajelor de opinie electorale
Subiectul relevanței și validității rezultatelor sondajelor de opinie electorale este unul care preocupă evident atît opinia publică și formatorii de opinie, cît și comunitatea științifică, mai ales în perioadele de dinaintea alegerilor, cînd devine mai vizibil ca de obicei.
În acest articol voi propune o manieră de neutralizare a două dintre capcanele în care putem cădea atunci cînd facem analize longitudinale ale estimării intenției de vot pe baza unor serii de măsurători probabilistice, pe bază de eșantion: capcana folosirii unor baze diferite de comparație și capcana ignorării emigranților informali, cei care nu sînt cuprinși în statisticile oficiale românești.
Cu această ocazie voi face o analiză comparativă a acestui efect de migrație, pe baza a două surse independente: sondaje de opinie CCSB pe de o parte cît și datele oficiale puse la dispoziție de institutele statistice naționale din Italia și Spania, locul principalelor comunități de emigranți informali români. Voi demonstra cum aceste două serii de date independente se validează reciproc, identificînd volume și evoluții comune și voi confirma cu această ocazie cifra des vehiculată în dezbaterile publice de români necontabilizați în statisticile oficiale ale țării noastre: 3 milioane.
2. Despre limitările metodologice ale sondajelor de opinie electorale
Analiza sondajelor de opinie electorale, îndeosebi acele componente privind estimarea intenției de vot, este probabil aspectul cel mai vizibil cu care se confruntă opinia publică atunci cînd vine vorba despre sociologie și îndeosebi despre sociologia cantitativă, mult-pomenitele “sondaje de opinie”. Înseosebi în anii electorali acest subiect capătă vizibilitate semnificativă, căpătînd repede încărcătură emoțională, preponderent critică. Îmi propun să mă concentrez în acest articol pe două dintre capcanele în care se poate cădea în această analiză publică și maniera în care putem evita aceste capcane: necesitatea unei baze comune de analiză: populația oficială a României și îndeosebi efectul emigrației asupra acestei baze comune de analiză.
Autorul este conștient că nu poate epuiza subiectul limitărilor metodologice și de validitate ale sondajelor de opinie electorale. Pe lîngă cele două limitări discutate în acest articol, ce gravitează în jurul discuției privind populația oficială a României, autorul este conștient de celelalte tipuri de limitare a validității sondajelor de opinie electorale: limitarea statistică matematică dată de măsurarea incompletă, pe bază de eșantion; limitarea metodologică ce rezultă din construcția instrumentelor de culegere a datelor; limitarea de resursă umană ce rezultă din maniera în care operatorii de interviu aplică interviurile pe bază de chestionar; limitarea de conformism ori lipsă de cooperare, ce vine dinspre subiecții cercetării (răspunsurile false ori refuzurile de răspuns ale acestora), limitarea de competență profesională analitică (de ex. slaba pricepere de analiză statistică a datelor culese), limitarea deontologică (de ex. raportarea parțială ori eronată a rezultatelor cercetării), alte limitări ce vin din afara spațiului de cercetare (de ex. frauda electorală).
Îmi propun să îmi concentrez în acest articol discuția asupra analizei limitărilor ce survin din gestionarea inadecvată a bazei comune de analiză statistică, și anume populația oficială a României. Sînt două tipuri de capcane: să nu fim conștienți de nevoia unei asemenea baze comune de analiză longitudinală ori să nu stăpînim suficient de exact informația privind această bază comună de raportare, îndeosebi datorită ignorării efectului emigrației informale, necontabilizate în datele statistice oficiale.
[...]
4. “Căpșunarii”: capcana emigrației necuprinse în datele oficiale
Am arătat până acum cum putem și de ce trebuie să neutralizăm capcana bazei de comparație diferită, a sub-universurilor variabile din care se calculează structurile de comportament electoral, procentele. Mai este însă una mai insidioasă, care foarte ușor ne poate scăpa vederii.
Dacă în primul caz eram preocupați să avem pământul sub tălpi, o bază solidă comună de calcul, odată înfipți solid în stabilitatea sa reconfortantă, ce ne facem dacă încet-încet simțim cum până și pământul ne fuge de sub picioare? Ce se întâmplă dacă analizăm o bază comună care de fapt încet-încet se modifică?
Avem de-a face cu o evoluție lentă pe moment, ce pe termen scurt nu produce modificări semnificative de calcul, dacă ne mulțumim doar cu analize pe termen scurt. Este vorba despre plecările necontabilizate din țară, cele care, îndeosebi după 2002 dar mai ales după 2007, odată cu deschiderea granițelor către UE și cu relaxarea libertății de mișcare intracomunitară, nu mai sunt surpinse în calculele oficiale ce țin contabilitatea numărului oficial de români.
Acest subiect a fost inițial unul dificil de promovat pe agenda publică. Încă de acum aproape 10 ani de zile se discută în spatele ușilor comunității științifice, între demografi, sociologi, economiști, despre efectele migrației necontabilizate și despre discrepanțele dintre statisticile populaționale oficiale, propuse de diversele organisme ce se ocupă cu acestea: Institutul Național de Statistică (INSSE), diversele Birouri Electorale Centrale (BEC), Autoritatea Electorală Permanentă (AEP), și realitate, cât și despre efectele acestor discrepanțe în diverse domenii ale societății românești: politici publice, calcule electorale, măsurări de audiență, indicatori economici.
Din 2005 – 2006 încoace, odată cu semnalele trase dinspre Administrația Prezidențială, dar îndeosebi în ultimii doi ani, odată cu organizarea Recensământului 2011 și pe urmă cu apariția primelor rezultatelor sale preliminare, cît și cu alegerile din 2012 și îndeosebi cu organizarea referendumului pentru demiterea președintelui Băsescu și cu controversele privind baza de calcul oficială pentru pragul de 50% + 1 necesar pentru validarea rezultatelor referendumului, acest subiect a străpuns în cele din urmă “sticla”, a intrat în atenția reprezentanților mass media și, de acolo, pe agenda de discuție publică și în atenția publicului larg.
În privința analizei noastre, aceste discrepanțe dintre datele oficiale și cele din realitate ne pot afecta validitatea comparațiilor în două feluri.
În primul rând, pentru că demersul nostru este pe perioade mai lungi de timp. Din 2007, de la primele sondaje utilizate până la sfârșitul lui 2012 este suficient timp pentru ca efectul incremental al migrației să modifice puternic baza de calcul comună, după cum de altminteri vom și vedea asta în rândurile următoare. În acest caz riscăm să comparăm procente calculate dintr-un total cu procente calculate dintr-un total diferit, și iar putem trage concluzii greșite, precum în cazul primului tip de capcană prezentat mai sus. Trebuie să evităm asta.
În al doilea rând putem avea dificultăți atunci când comparăm datele de opinie cu datele de comportament. Pentru fiecare dintre cele trei alegeri analizate, pentru a identifica dacă au loc sau nu efectele de bandwagon, de underdog și de spirală a tăcerii, în mod inevitabil trebuie să ne raportăm la rezultatele oficiale, să ne comparăm cu ele. Doar că aceste rezultate oficiale nu țin cont de emigrația informală recentă, după cum bine știm din constanța cu care Birourile Electorale Centrale includ în corpul electoral toți cetățenii cu CNP, baza de calcul a BEC atunci când generează rezultatele oficiale fiind populația cu drept de vot, în mod constant situată în jurul a 18 milioane de cetățeni, indiferent dacă au domiciliul stabil sau nu în România. Contează doar dacă au cetățenie română.
În schimb, cei care realizează sondaje în mod inevitabil nici nu își propun, nici nu pot intervieva decât respondenții din România, din motive de limitări logistice ce împiedică extinderea efortului de măsurare cantitativă și în alte țări, cum ar fi bunăoară vorba de comunitățile de imigranți recenți din Italia și Spania. În consecință,baza de analiză atunci când se calculează și raportează acele procente din “total populație” este de fapt una incompletă, un “total populație” minus emigranții. Adică 18,ceva milioane minus...Minus cât? Aici e întrebarea.
Problema o reprezintă emigranții informali, cei care nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Emigrația formală, rezultată fie în urma schimbării rezidenței, a domiciliului permanent din țară cu unul din străinătate, fie în urma renunțării la cetățenia română, este riguros formalizată și contabilizată în cifrele oficiale ale statului român. Problema este că de după relaxarea controalelor de graniță, începând din 2002 și mai ales din 2007, cei mai mulți dintre cei care pleacă peste hotare pentru o perioadă mai mare de timp, stabilindu-se practic în alță țară, de regulă cu scop lucrativ, o fac fără a comunica autorităților acest lucru. În consecință nu sunt cuprinși în statisticile oficiale. Ei dispar pur și simplu de pe radarul statului român: din acte rezultă că domiciliază în Mizil sau în Pitești, însă ei sunt de mult timp plecați în Castillion sau în Umbria.
Această modificare de domiciliu evident că atrage și modificări de comportament, dintre care cel care ne interesează îndeosebi este comportamentul electoral. Știm că nu sunt în țară. Dar doar informal ori de manieră indirectă, nu și scriptic, oficial. Este foarte probabil ca aceștia să nu vină la vot, datorită experienței procentelor foarte scăzute de participare la vot în străinătate la ultimile alegeri. Cu siguranță nu-i găsim la domiciliu pentru a fi incluși în universul de analiză, în universul cercetării. Însă ei sunt încă formal cuprinși în statisticile oficiale, în consecință toate informațiile statistice oficiale socio-demografice pe baza cărora se construiesc mai întîi eșantioanele, apoi se validează în analiza statistică îi iau în calcul.
Cum facem să-i scoatem din calcul, dacă ei între timp nu mai sunt în baza de analiză, pentru a nu mai genera acel efect de eroare, de modificare a volumului total de votanți din care apoi să calculăm indicatorii de comportament electoral? Cum estimăm această emigrație informală, necontabilizată oficial la sursă, în documentele statului român?
Avem două surse de estimare a emigrației necontabilizate din străinătate. Pe de o parte, date oficiale dinspre țările de destinație. Fie cifre oferite de către institutele statistice din principalele țări de destinație ale emigrației românești, țările unde știm că avem cele mai mari comunități de români plecați recent la muncă: Italia și Spania. Fie pe baza informațiilor disponibile public fie la instituțiile statistice internaționale care se ocupă cu fenomentul migrației. Fie din alte surse publice, academice ori mass media. Pe de altă parte, chiar din rezultatele sondajelor realizate de CCSB, institutul pe care îl coordonez, în cadrul cărora – nu în toate, dar în majoritatea [...] – am introdus și întrebările privind emigrația recentă, care după toate probabilitățile nu este contabilizată în datele oficiale ale instituțiilor române.
[...]
8. Concluzii
Tabelele și graficele de mai jos ne ajută pe de o parte să înțelegem amploarea fenomenului migrației informale, nesurprinse în datele oficiale ale instituțiilor românești, și să estimăm evoluția emigrației totale românești. Pe de altă parte ne ajută să surprindem puternica suprapunere, concordanța aproape perfectă dintre cele două surse de analiză utilizate. Putem vorbi despre o validare reciprocă a acestora, cvasi-suprapunerea lor surprinsă grafic în Figurile 1, 2 și 3 fiind remarcabilă.
Tabelul 1. Estimarea numărului de români emigrați, pe baza datelor de sondaj.
Trecerea de la % la N și înapoi la % pe baza datelor oficiale BEC, INS și a sondajelor CCSB
Figura 1. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial.
Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB, date CCSB decalate cu trei luni
Fig. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial.
Comparație date oficiale țări de destinație vs date de sondaj CCSB decalate cu trei luni, medie mobilă 2
Tab. 2. Evoluția emigranților recenți, inclusiv a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date oficiale țări de destinație vs date CCSB decalate cu 3 luni
Tab. 3. Identificarea procentului de români emigrați din populația oficială cu drept de vot
(*) Notă: extrapolări liniare pe baza datelor oficiale din anii electorali
Fig. 3. Evoluția estimărilor emigranților informali, incluzis a celor necontabilizați oficial, medii anuale de stoc de migrație. Comparație date Italia / Spania vs date CCSB decalate cu trei luni
Vedem astfel cum de la jumătatea anilor 1990 încoace numărul de români emigrați crește de la o valoare cvasi-reziduală de cîteva zeci de mii de persoane (27 de mii în 1996, 49 de mii în 1997, 53 de mii în 1998) la un volum de 3 – 3,5 milioane de persoane, comparabil cu al unor țări precum Lituania, Uruguay, Armenia, Mongolia sau Rep. Moldova. Din țara România identificăm o sub-țară emigrată! 3 milioane de suflete, preponderent de vîrstă activă (90% între 18 și 59 de ani, conform acelorași sondaje CCSB), care în ultimii 10 ani de zile au plecat în altă parte, din considerente preponderent economice (spre deosebire de valurile anterioare de migrație din perioada comunistă sau de la începutul anilor 90, cu motivații preponderent ideologice / politice).
Mai mult, elucidăm deopotrivă întrebările privind evoluția emigrării în trei momente recente semnificative: eliminarea vizelor Schengen în 2002, intrarea României în UE în 2007 și efectul crizei economice asupra comunității de români emigrați în țările occidentale.
În primul rînd, identificăm, după cum ne așteptam de altfel, saltul semnificativ de sold migratoriu din preajma momentului 1 ianuarie 2007, cînd România a intrat în Uniunea Europeană și astfel ganițele comunitare au devenit mult mai permeabile pentru români, iar locurile de muncă mult mai disponibile. Acest salt s-a petrecut atît după 2007, cum ar fi de așteptat, dar și înainte cu un an, pe durata anilor 2002 ... 206. Un semn că odată știut faptul că România s-a înscris pe drumul convergenței instituționale occidentale, prin intrarea în NATO în 2004 și în anticiparea intrării în UE în 2007, rigorile de control la graniță ale statelor europene au fost relaxate, permițînd românilor să treacă în număr din ce în ce mai mare încă dinainte de momentul formal 1 ianuarie 2007, cînd dintr-o dată se putea trece simplu, fără viză, doar cu buletinul.
Dar primul moment important identificat pe grafic îl reprezintă anul 2002. Începînd cu 2002, odată cu eliminarea vizelor Schengen, din ce în ce mai mulți români au trecut granițele spre a se stabili, măcar și temporar, în alte țări, depășind pragul de 100 de mii plecați în fiecare an, ajungîndu-se la aproape 600 de mii în 2005! În acest tăvălug al plecării, doar anul 2006 a reprezentat un hiatus, o scădere înapoi la aprox. 100 de mii români plecați în acel an. Însă per ansamblu, din 2002 cînd tendința de emigrare din România a căpătat cu adevărat pantă ascendentă, pînă la intrarea formală în 2007, un număr de 1,4 milioane de români au plecat peste granițe, adică grosso modo jumătate din toți cei identificați a fi emigrat după 1990.
În al treilea rînd, putem să răspundem preconcepției existente în spațiul public privind relația dintre criza economică globală din 2008 – 2011 și fenomenul migratoriu românesc. Ipoteza des întîlnită în discursul public este că criza i-a determinat pe emigranții români să se întoarcă acasă în țară.
Analiza cifrelor din Tabelul 3 vine însă să invalideze această ipoteză: pe tot parcursul crizei economice globale, fie că o socotim din 2008 încoace, cum și-a făcut ea efectul în țările occidentale, fie din 2009 sau 2010 încoace, cum a reverberat cu oareșce întîrziere această criză în România, fluxul migratoriu este în continuare negativ pentru România și pozitiv pentru țările de destinație.
Într-adevăr, nu ne mai confruntăm cu aceleași cifre ca și în perioada de boom economic din 2004 – 2008, care a coincis cu relaxarea procedurilor de primire a românilor în țările occidentale. Însă nici nu ne confruntăm cu un reflux migratoriu, cum multă lume s-ar fi așteptat. Rezultatul dintre cele două fluxuri contrare, românii care au plecat în continuare din România în perioada crizei și cei deja plecați care să se fi întors acasă între timp, a rămas defavorabil României.
O altă concluzie, pe care o putem trata drept beneficiu secundar, este că putem de asemenea să identificăm ponderea emigrației necontabilizate oficial din total emigrație (coloana 11 din Tabelul 1). Observăm astfel că pînă la intrarea României în Uniunea Europeană și, astfel, la deschiderea granițelor, ponderea celor necuprinși în statisticile oficiale era undeva în jur de 50%. Cam jumătate din cei plecați din țară nu intrau în scriptele oficiale. Cum s-au deschis granițele, ponderea “necontabilizaților”, a emigranților informali a crescut la aprox. 75%. Trei sferturi din cei plecați peste graniță nu sînt cuprinși în datele oficiale INS / BEC.
Dar de departe concluzia cea mai puternică pe care o putem trage este la adresa stocului total de români emigrați, pe de o parte, cît și la adresa ponderii acestora din total populație română cu drept de vot, rezultat care ne ajută să neutralizăm cea de-a doua potențială eroare de calcul în analiza noastră comparativă a comportamentului de vot: calculul din universuri totale diferite.
Figura 4. Numărul total de români emigrați, 1996 – 2012. Estimări medii
Figura 5. Procentul românilor emigrați din total populație oficială a României cu drept de vot, 1996 – 2012. Estimări medii
Observăm (Tabelul 1. pentru valorile fiecărui moment de măsurare cantitativă în parte și Tabelele 2 și 3 pentru mediile anuale, cât și reprezentările grafice din Fig. 4 și 5) că românii emigrați încep să capete o pondere mai însemnată după anul 2004, evoluția fiind din acel an încolo vertiginos crescătoare, ajungînd în 2009 la 15%, în 2010 la 16% și în 2012 la 18%. Aproape o cincime din populația României cu drept de vot este la momentul analizei plecată din țară. Aceasta are un efect semnificativ asupra rezultatului alegerilor din România, îndeosebi în privința participării la vot și a validării acelor rezultate electorale ce presupun praguri minime de participare la vot, cum a fost vorba în privința referendumurilor organizate în 2007, în 2009 și în 2012.
* * *
Dincolo de finalitatea operațională internă a acestei analize demografice, scop pentru care am și pornit de altminteri demersul de cunoaștere privind emigrația informală, sper că această ea să fie de asemenea de folos tuturor celor interesați de subiect: demografi, sociologi, reprezentanți ai instituțiilor publice care au de-a face cu fenomenul migrației: INSSE, BEC, AEP, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Administrației și Dezvoltării Regionale și să aducă mai multă informație, mai multă exactitate într-un subiect care pînă acum a suferit de lipsă de agregare a datelor cantitative actualizate, generînd confuzii, decizii instituționale greșite, repercursiuni bugetare, electorale și legislative și multe, multe discuții aproximative.
.
Citeste tot...
sâmbătă, 6 iulie 2013
vineri, 5 iulie 2013
Această iguană, entropiei dușmancă fiind
Ați auzit de Shannon?
De bețivul acela furios și palavragiu și trist care își urlă neputința noaptea la lună, legat de hamac de femeile cele rele, ca o iguană ce este? Cum dom’le, nu-l știți pe Shannon, acest popă ratat care umblă după fuste pînă dă de dracu și de doamna mă-sa? Acest nemernic de rit turistico-erotico-bahic jucat genial de un Richard Burton genial, condus de un alt bețivan genial, John Huston? Cum? Nu știți cine e Richard Burton, acest geniu alcoolic, acest galez care a scăpat de la mină, acest popă ratat din viața reală? A fost de fapt un explorator al secolului XIX, dacă nu știați.
Azi am cumpărat o carte, o ditamai nesimțirea de vreo 500 de pagini de cărămidă, aproape juma de copac, care îl are personaj central pe Shannon. Acest geniu care a pus ordine în gîndire, care a scărpinat Universul pe burtă și s-a ales cu mizerie între unghii fix esența sa: informația. Bitul. Coana cunoaștere și buna sa dujmancă în oglindă entropia.
Cartea se numește “Informația. O istorie, o teorie, o revărsare”, e scrisă de James Gleick, e scoasă la editura Publica, costă o gălăgie de nesimțire de bani, are o gălăgie de nesimțire de pagini și-și merită fiecare bănuț, fiecare colț de hîrtie, fiecare rămurică de copac sacrificat, fiecare sfert de paragraf.
Și evident că n-are nimic de-a face cu Shannon, bețivanul ordinar, ci cu Shannon, geniul de Bell Telephone Laboratories și cu esența miezului acestui ev aprins: informația, cea care alături de energie și de materie țese textura realității. Unii ar spune că doar informația, și că restul, energie, materie, e doar joc secund.
Hai că puteți. Puneți mîna pe portofel, pe paharul cu beutură, pe telecomandă, pe Wikipedia, și aflați de ce e bine să știți despre ce e vorba în Noaptea Iguanei și de ce e bine să știți cine a fost Shannon și chiar și Richard Burton. Sir Richard Burton. Un bețiv, mama lui de matematician galez... :)
. Citeste tot...
miercuri, 3 iulie 2013
marți, 2 iulie 2013
+02.jpg)
Ocupații
ACTOR
AUDITOR DE CALITATE
DRUJBIST
INFIRMIERA LA BRUTARIE
ISTORIC DE ARTA
LECTOR FORMATOR
MACELAR, TRANSATOR
MANAGER DE MEDIU
MUNCITOR NECALIFICAT FABRICA DE PORTELAN
OFITER RADIO
OPERATOR RECICLARE MASE PLASTICE
PERSONAL NAVIGANT
PRELUCRATOR PRIN ASCHIERE
REGIZOR
REGLOR
SEF UNITATE
SOCIOLOG
SOFER DE AUTOBUZ
SPALATOREASA
STIVUITOR
TEHNICIAN GOSPODARIREA APELOR
VICEPRIMAR
.
Citeste tot...
