Mersul si istoria

Mersul si istoria. Istoria mersului. Mersul istoriei. Doua chestii de azi, totalmente separate si totusi congruente in spiritul mintii memoriei creerului meu.

* * *

Ce ciudata este memoria omului. Ce persistenta. Ce fizica.

Stateam astazi in holul unei agentzii de publicitate fancy, de-aia aroganta si moderna, prea moderna pentru vecinatatea Pietii de Flori din Sectorul 5, a tiganiei si a mizeriei colcainde de acolo, mancand o cafea si band o conversatie, privind catre usa de sticla si catre toate aranjamentele de arta moderno-comerciale aranjate savant aleatoriu.

Si pe usa intra un tip maruntel, in blugi si camasa albastra, si se indreapta grabit spre usa din partea cealalta. Cand a intrat nu i-am zarit fata. Apoi s-a intors cu spatele si nici atat. Doar mersul. Un anumit tempo, o anumita nervozitate si fel de a pasi. Un doi un doi. Titirez si energic si Gonzales.

"Mai, eu il stiu pe tipul asta. Seamana la mers cu Alex".

Totul nu a durat mai mult de 10 secunde. La propriu 10 secunde, nu o estimare de-aia alegorica si inexacta a timpului. Pur si simplu: unu... doi... trei... etc, numaratzi si voi in gand pana la zece, rar, cu tic-tacul secundarului in cap. Tipul a disparut pe usa din partea cealalta, dincolo de aranjamentele de care florale din ciocolata de plastic kitscho-atomice de pe masa din mijloc, eu mi-am infipt privirea la loc in cafea si in conversatie si totul parea dat uitarii. Dar dupa nici doua minute, cine iese pe usa aceea si, vazandu-ma la masa, isi schimba traiectoria si vine spre mine? Alex. Alex Balasescu. Nu-l mai vazusem de vreo doi-trei ani. Nu mai avusesem ocazia sa il vad cu adevarat cum merge de probabil 10 ani de zile, de pe vremea cand faceam teren impreuna cu Vintila. Si totusi, i-am recunoscut mersul. In mai putin de zece secunde, dintr-o uitatura plictisita spre un necunoscut care a intrat pe usa si a facut cativa pasi de partea cealalta a holului larg. Bang! Bip bip bip! Beculete rosii de alarma. Il stiu pe tipul ala! E Alex.

Ce ciudata este memoria omului. Cat de fizica si de instinctiva si de animalica si de fara de gres. The gait as a distinctive marker. Maimutza din noi. Cea care poate sa vada tigrul printre frunze si furnica in amurg, si vechiul tovaras din grupul de primate tinere de pe vremea cand ne antropologizam printre sashi cu Vintila. In nici zece secunde, dupa mai mult de zece ani.

Maimutza din noi...

* * *

Stateam in seara asta la intrare la MeTzeRe (ca veni vorba de Vintila: da, era si el pe acolo, socializand de maniera sa genialo-barboaso-boiereasca), asteptand-o pe Flo sa intram la berea data de Institutul Cultural Ceh (am fost; nothing fancy; bere si Nightlosers si oameni pseudo-interesanti si snobi si tineri si tristi; berea in schimb a fost buna). Si, asteptand-o pe Flo, ma uitam de pe trotuarul MeTzeRe-ului de partea cealalta a bulevardului, la mataranga aceea metalica, la nava de otel si sticla ce s-a ridicat pe 1 Mai, la cladirea futurista si betonifera si zgarie-noroasa care vine sa-i tina de urat cladirii ceva mai vechi a BRD-ului. Doi zgarie-nori in nordul Bucurestiului, a portent of things to come, a song of capitalist victory and hubris and hegemony and arrogance and well-being.

Si ma gandeam: peste douazeci de ani criza va fi fost trecuta, un subiect prafuit al istoriei recente. Crize? Au fost, sunt, vor fi. Chestii periodice, boli virulente, dar tratabile, ale economiei. Romania va fi more or less iaca acolo o tara de-aia cu nivel de trai mai ridicat, mai spalat, mai modern. Un soi de Spanie mai lipsita de stil si de eleganta patimasa a flamenco-ului. O tara capitalist-lautareasca. Cladirile de felul acesta, inalte si arogante si moderne si zvacnitoare, vor fi mai dese. Frica si ura si dispretul fata de ele vor scadea.

Nu ni se vor mai parea o asemenea intruziune in corpul si textura acestui chinuit oras provincial care tine coada sus cu cladirile sale de doi lei kilul de la inceputul secolului XX. Vom fi fost trecuti peste bubele adolescentzei, vom avea ceva mai mult shtaif. Vom fi si noi iesiti din rahatul post-comunist, la fel precum si spaniolii au iesit incetul cu incetul din mazga pe care le-a pus-o Franco pe creier si pe boashe si pe matze si pe suflet.

Si atunci, dupa douazeci de ani, vorba lui Dumas tatal, apostolii catastrofei se vor dovedi a fi fost gresiti si goi si de un marxism catastrofico-inadecvat. Ce vor face atunci? Unde se vor ascunde cand vor vedea implacabilul tavalug al modernitatii? Unde isi vor plange jalea dupa fratele cel mare sovietic, care nici el nu mai e ce-a fost, oricat de multe robinete de gaz ar avea?

Cum isi vor inghiti amarul infrangerii? Vor iesi oare sa isi puna cenusa in cap si sa spuna: "Vai, am fost niste dobitoci! Ne-am dorit sa va rupeti cu totii gatul, sa fiti in continuare sclavii tzarului cel rosu, si iaca nu s-a realizat. In nemernicia noastra, ca niste caini turbati si kagebishti, am scuipat si denigrat si am facut totul tovarasi sa turnam sare la radacina vietii de zi cu zi. Si nu ne-a iesit. Noi suntem batrani si prosti si goi si tristi, si zgarie-norii cresc spre cer, precum tevile de tancuri in anii 50. Si nu ne-a iesit, mama noastra de prosti si de nepriceputzi...".

Tz tz tz. E nasol sa fii de partea proasta a istoriei. Nu'i asa, frati comunisti si tristi si catastrofisti si cozi de topor?

Mama voastra... :(