Inadecvarea la popoarele bătrîne la cap

Mă uit la el cum se apropie. Bățos. Cu umerii drepți. Scund de statură. Pugnacious, cum se zice pe aici. Privirea în față, tăioasă, măturînd realitatea. Cel puțin șaizeci de ani. Haine conservatoare, dar nu ponosite. Riduri? Probabil. E cam departe să-mi dau seama. Se întoarce de la slujba de duminică? Probabil. Mai uite încă unul în spatele lui, două intersecții mai încolo.

Lume puțină pe stradă. Duminică dimineață, înainte de 10. Hmmm. Cam devreme să se întoarcă de la biserică. Sau poate doar la noi ține slujba atîta. Cine știe…Vreme mohorîtă, dar măcar nu plouă. Anglia, bloody Anglia, marvellous Anglia. Mai ales pe-aici, prin orășelele astea mici din Somerset. The real England. Real pe dracu. O fantasmă turistică all over the place. Îmi beau cafeaua în fața pensiunii, ca să pot fuma. Cana de cafea sprijinită instabil în vîrful gardului de metal. Humpty Dumpty, varianta espresso. Țigara sprijinită ceva mai stabil în colțul gurii. Hand rolled. Privesc lumea pe stradă, cum trece. Bloody marvellous pasttime, mai ales la țigară.

Lumea, adică el și încă vreo doi-trei. După cum spuneam, duminică dimineață. Mai e pînă să înceapă iureșul de turiști. Sînt toți așa ca mine, la micul dejun, filosofi pe bază de cofeină și nicotină. Se apropie. Știe că îl privesc. Încerc să nu mă holbez prea insistent. Trag din țigară. Expir. Fără filtru. Tutun cu gust de tutun. Aaaah. The feeling. Mai mă uit și la el, mai mă uit și în zare. Bloody tourist.

Se apropie. Mă uit la el. Se uită la mine. Mă salută, și din privire, și din vorbe: good morning. Dau din cap politicos și îl salut și eu: good morning, sir.

Trece mai departe. Cum trece timpul, cum trece vremea, așa trece și el. Se duce drept, bățos, totalmente inadecvat și mîndru. Surprinzător. Nu mă așteptam. Cine mai salută zilele astea străini pe stradă? Mai ales în orașul ăsta turistic?

Uite că el a făcut-o. Poate pentru că era lume puțină pe stradă. Poate pentru că-i amintea de vremurile cînd străzile erau mai puțin aglomerate, și de oameni, și de mașini. De vremea cînd toată lumea se știa mai cu toată lumea și toată lumea se saluta mai cu toată lumea. Pe cale de consecință. Ellementary, my dear Watson.

Dintr-o dată, s-a schimbat totul. Și dimineața, și percepția mea asupra realității. Și felul în care simt că-mi curge cafeaua prin mațe și sîngele prin vine. M-a stîrnit. Plăcut. Neașteptat. Bloody marvellous. Îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează spre intersecția din partea cealaltă de unde venise. În același timp, mă privesc cu ochii minții cum îl privesc cum se duce, cum se îndepărtează în spațiu, dar mai ales în timp. Trag din țigară, alt gest cît se poate de inadecvat în vremurile astea, și învîrt gînduri prin cap.

Gînduri de nostalgie. Gînduri de tristețe. Gînduri de inevitabilitate istorică.

Cum se îndepărtează, mai ales în timp.

Oamenii pe vremuri se salutau pe stradă. Chiar dacă nu se cunoșteau. Oamenii pe vremuri fumau țigări fără filtru. Și nu le era rușine că fumează. Oamenii pe vremuri nu purtau cercei în urechi, decît Corto Maltese prin benzile desenate. Oamenii pe vremuri purtau haine de-astea non-fancy, mai aspre, mai mohorîte, mai…

Oamenii pe vremuri erau altfel.

Într-o anumită măsură, nu în totalitate, căci și eu sînt ciudat în multe privințe, mă simt un om de pe vremuri. Nu vremuri foarte de pe vremuri, cinci șase sute de ani. Ci mai încoace, de-acum cincizeci – șaizeci de ani. Anumite valori. Anumite tipicuri. Anumite colțuri fixe în creier, și îndărătnicii, și limitări, și bîzdîcuri. Și cuvinte. Multe cuvinte vechi, care urmează să piară de pe fața pămîntului, odată ce vom pieri și noi, bicisnicii lor purtători de înțeles în mintea noastră vremelnică și supusă pieirii și ea.

Inadecvați.

Trag din țigară, o țigară foarte inadecvată, fără filtru. Mai sorb o gură din inadecvat de neîndulcita mea cafea care de fapt n-are gust de cafea, singura cafea adevărată știind cu toții noi ăștia inadecvați că e aia la ibric, inadecvată și vetustă și tare. Dar ăștia pe aici nu prea au cafea la ibric. Nu prea deloc, de fapt. Mă uit în zare, după inadecvatul bățoș și mîndru și scund și mai ales în vîrstă care m-a salutat, pe mine un necunoscut, un străin, un turist. Ridic inadecvat din umeri și mă bag înapoi în pensiune, unde Florentina mă așteaptă să-mi termin sărăcia aia de țigară, să ne putem începe ziua de turiști inadecvați.

Eleanor Rigby
Died in the church and was buried along with her name
Nobody came
Father McKenzie
Wiping the dirt from his hands as he walks from the grave
No one was saved
All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?



. Citeste tot...

Bloody England, marvellous England

Am fost recent în Marea Britanie, într-un loc fain, de Britanie adevărată, nu ca la nasoii ăia de londonezi. Tot într-un loc arogant, evident, căci toată Marea Britanie e un ocean de aroganță. Dar într-un loc de-ăla de vă povestea Tolkien cînd era tînăr.

Cîteva impresii la cald.

Nu se poartă mască aproape nicăieri. Cu excepția cîtorva magazine mici, ținute de persoane mai în vîrstă, care te roagă să-ți pui masca printr-un anunț la intrare, în rest nicăieri. Pe stradă vezi izolați cîțiva care o poartă în mod voluntar – cei mai mulți dintre ei asiatici.

Te uiți în jur și nu-ți vine să crezi: parcă nici n-ar fi Covid. Viață normală, nestînjenită de nimic. Am fost la meci de rugby. Tribunele înțesate. Nici o mască. Am fost la film, la Dune. Nici o mască. (Despre film v-am povestit deja – e de bine). Am fost prin malluri, prin magazine mari, în puburi. Nicăieri nimic. E o senzație de libertate și de normalitate de te înfiori.

Asta chiar dacă în momentul de față cazurile de Covid în Anglia sînt de vreo trei luni aproape de maximele istorice. Cazurile sînt sus, însă morții jos, căci mai toată țara s-a vaccinat.

Mai mult de-atît, nu poți intra în UK dacă nu ai dovadă de Covid. De fapt, poți intra, dar intri direct în carantină. În rest, arăți certificatul o singură dată, cînd îți faci înregistrarea online de localizare, la care trebuie să adaugi obligatoriu și acest certificat.

Mai mult de-atît. Nu doar că trebuie să arăți certificatul Covid, dar pe urmă mai trebuie să îți mai și faci un test Covid a doua zi după sosire, pe banii tăi, la care trebuie să te programezi înainte să sosești în țară.

Deci un filtru riguros. Dar pe cît de riguroasă e intrarea, pe atît de relaxată e viața mai apoi. Nu te mai verifică nimeni.

Pe lîngă Covid, pe lîngă toate celelalte idiosincrazii culturale de care englezii sînt vestiți: mersul mașinilor pe stînga, bateriile separate la apa caldă și apa rece la chiuvetă, lumina care se aprinde din tavan, felul absolut oribil pentru noi mediteraneenii în care bezmeticii de englezi umblă dezbrăcați pe frig – am făcut aproape o obsesie în a număra adolescentele în cracii goi pe frigul de octombrie, multe din ele și cu părul ud, proaspăt ieșite de la duș,

încă o chestie care m-a frapat puternic. Încă o chestie care să prefigureze viitorul, în cazul în care vă temeți cumva că sînteți controlați prea tare și că vi se bagă cipuri în vene și vi se periclitează sănătatea cu cinci ge-u’.

În multe locuri nu se mai primește plata decît cu cardul.

Cashul este atît de medieval, încît nu mai e primit. Din ce înțeleg de la persoane cu care am discutat pe această temă, în țările scandinave deja eliminarea cashului este aproape completă.

Deci așteptați-vă ca, în scurt timp, și la noi să fie la fel. Nu mai ai voie să mai aduni apă de ploaie. Nu mai ai voie să mai dai foc la frunze în grădină. Nu mai ai voie să mai folosești bani cash. Nu mai ai voie fără certificat de vaccinare. Nu mai ai voie fără mască. Probabil nu vom mai avea voie să creștem nici porci, nici găini. Nici să ne producem mîncarea. O să fie bine.

În rest, nu mă apuc acum să vă povestesc cum e Anglia. N-are rost. Oricum n-o să credeți, sau o să luați în derîdere, sau o să căutați nod în papură. Las’, că vă știu eu pe voi.

Doar atît vă spun: sus acolo, în vîrful dealului la Glastonbury, chiar există spirite. Bătea vîntul atît de tare încît căpătase materialitate. Era ca un demon vînos care se încolăcea în jurul nostru și voia să ne dea de-a dura, să ne zvîrle de acolo, din înaltul măgurii, să ne interzică să punem piciorul pe acel loc unde probabil doar celții au voie.

Celții. Niște celți, mama lor de celți...



. Citeste tot...

Poporul are întotdeauna dreptate

Oamenii iau mereu decizii. În fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare clipă. Și atunci cînd nu iei o decizie, tot decizie se cheamă că e.

Nu toate deciziile oamenilor sînt raționale. Ba din contră, de multe ori felul în care își hotărăsc soarta este considerat aiuritor, absolut irațional de către alții.

Să fumezi e o decizie irațională, consideră mulți. Ca și să mănînci aiurea. Mai ales zahăr, marele killer tăcut al vremurilor noastre.

Și totuși, o grămadă de oameni fumează, bagă în ei ca nesătuii, se îndoapă cu zahăr. Mare deranj, zahărul ăsta, pentru organism. Dar nu contează: să fie cît mai dulce viața. Nu contează diabetul, colesterolul, nu contează nimic. Carpe diem.

Și uite așa avem o majoritate care decide într-o anumită privință la adresa vieții lor. Îi afectează pe ceilalți? Oh, da... Și chiar dacă îi izolezi în țarcuri pe fumători, să nu-i afume pe virtuoși, chiar și așa stricăciunile pe care și le produc trupului, arterelor, ficatului, pancreasului de multe ori sînt ireparabile și-i afectează pe cei din jur.

Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii mor. Cei din jurul lor suferă. Bolnavii nu-și mai pot întreține familia, nu mai pot să fie alături de cei dragi. La fel și cu alcoolul. O groază de oameni beau de sting și-și distrug viața cariera familia norocul. Nu contează că decizia e irațională. Să curgă trăscăul.

By the way, ca să nu avem discuții: sînt fumător, chiar de țigări de-alea nasoale, fără filtru, beau, în general tărie și vin roșu, și încerc ca naiba să mă las de zahăr. De zahăr de cele mai multe ori pot. De țigări încă nu prea. Nici de alcool.

Nu numai în privința deciziilor privind sănătatea oamenii sînt iraționali. Și în privința politicilor publice deciziile lor sînt de cele mai multe ori dezastruoase.

Să luăm, bunăoară, exemplul cu Băsescu și cu Iohannis. Dezastruoase alegeri, consideră mulți, printre care și eu. Au dus țara în cap. Au subordonat-o intereselor străine. Au călcat în picioare democrația. Au pus țara pe tavă instituțiilor de forță. O, Doamne, cîte chestii critice se pot spune la adresa lor.

Și totuși.

Și totuși poporul are întotdeauna dreptate.

Poporul l-a ales pe Băsescu. Imediat s-a clamat dreptul majorității de a decide. La fel și în cazul lui Iohannis. Așa a vrut lumea? Așa a vrut. Ei bine, suportați consecințele, indiferent dacă le considerați raționale au ba. Doamne, de douăzeci de ani tot suportăm consecințele unor deciziii iraționale ale dragilor noștri de români.

Buuuun. Și acuma, după necesarul ocol, ajungem la castravete, după cum ar spune distinsul nostru pedagog de școală nouă Marius Chicoș Rostogan. Ia, silențium, prostovanilor! Să auzim vocea mulțimii în privința Covidului. Silenţium şi atenţiune, că-z intrăm în makerie.

Ce zice mulțimea? Ce zic 63% din românii din țară?? Ia?? Aud??? Știe careva, acolo în ultima bancă?

Vă spun eu, dacă nu știți.

Două treimi din români zic că nu vor să se vaccineze. Nu numai că zic, ci o demonstrează în fiecare zi, prin alegerea lor, prin decizia lor.

De ce două treimi? Să vă calculez, că văz că nici aritmetică nu știți, loaze mici, deontoloage, virtuoase și pufoase.

Doar 5,5 milioane de adulți s-au vaccinat în România pînă acum. În total sîntem rămași în țară 14,7 milioane adulți (am demonstrat în alt articol acest calcul, diferența dintre populația oficială, cea după domiciliu, și cea care e cu adevărat în țară, cea rezidentă).

Cît înseamnă 5,5 din 14,7? Vă spun eu: 37%. Doar atîția s-au vaccinat pînă acum.

Cît înseamnă 100% minus 37%? Vă spun eu: 63%. Care nu s-au vaccinat. Repet: care nu s-au vaccinat, indiferent cîte spume la gură virtuoase a făcut propaganda pînă acum, cheltuind jde milioane de euro în zadar.

Știți ce înseamnă 63%? Două treimi, băi iraționalilor băi. Două treimi din românii rezidenți, adică ăia de sînt în țară, au votat prin comportamentul lor să nu se vaccineze.

Știți ce înseamnă două treimi? Majoritate calificată, dragele mele loaze deontoloage. Majoritate de-aia de e bună să schimbi pînă și Constituția.

E irațională decizia lor? Probabil da, dacă e să mă iau după mintea mea de modern care s-a vaccinat și care crede în biologie și în puterea cinică a premiilor Darwin.

E justificată decizia lor? Probabil da, dacă e să mă iau după decizia mea de iresponsabil care continuă să bea, să fumeze, să simtă monstruos și să-și trăiască viața în general, în ciuda chirăielilor indignate ale tuturor virtuoșilor din jurul meu.

Măi deontologilor, măi democraților, măi ăștia cu Constituția în gură. Știți ce înseamnă 63% din popor? Înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate, indiferent ce alege.

L-a ales pe Băsescu, sta-v-ar Băsescu să vă stea în gît? L-a ales. Ați clamat dreptul majorității de a decide? Ați clamat. Am avut ce face în fața argumentului majorității pe care ni l-ați îndesat pe gît? N-am avut.

L-a ales mai apoi pe Iohannis? L-a ales, sta-v-ar în gît și ăsta să vă stea. Ați clamat că e drept și just ca două treimi din votanți să-l aleagă în turul doi, împotriva demonizatei de Veorica? Ați clamat.

Atunci tăceți în paștele mamilor voastre și nu mai înjurați că două treimi din români nu vor să se vaccineze. Așa vrea lumea.

E o decizie irațională? Da.

E dreptul lor să trăiască irațional, cum vor mușchii lor de oameni liberi, care preferă să moară de Covid decît să moară cu zile în spitale? Da, e dreptul lor.

Știu că vă stă în gît cînd lumea gîndește altfel decît voi. Cum și mie îmi stă în gît că l-ați votat pe Băsescu și pe Iohannis.

Asta e democrația. Asta e viața. Asta e majoritatea. Să vă stea în gît.

Ghinion.



. Citeste tot...

Movie Review: Dune (Denis Villeneuve, 2021)

Cel mai bun lucru care se poate spune despre Dune, un film făcut după o carte atît de solicitantă și de dificil de ecranizat, este că s-a ținut neașteptat de bine de buchea cărții.

Principala emoție și teamă a celor ca mine, care am crescut pe Dune și jurăm pe Dune, era ca nu cumva să o ia pe arătură. Să-și permită libertăți de aiureală. Licences, cum ar zice anglo-saxonul. Ca și în cazul lui The Lord Of The Rings sau al lui Game Of Thrones, fandomul acestei cărți este cît se poate de articulat și de pretențios.

Din fericire, n-a fost cazul. O singură modificare semnificativă a fost făcută: Liet Kynes, care dintr-un bărbat alb (alegerea lui Max von Sydow a fost unul din puținele lucruri bine făcute în varianta realizată în 1984) a ajuns femeie neagră. Mă rog. Se putea și fără această concesie făcută corectitudinii politice, noua pelagră a creierului deontologilor contemporani. Dar nici n-a stricat mare lucru. Personajul, în afară că din bărbat alb a devenit femeie neagră, s-a ținut și el la fel de riguros de buchea cărții. Sînt curios dacă în al doilea film rezultă că Chani e copilul lui Liet femeia cea neagră – deocamdată nu s-a zis nimic în această privință.

În afară de acest mic patinaj, filmul este neașteptat de bine disciplinat în jurul firului narativ, dar și al manierei de alegere a personajelor. Castingul e bine făcut, toate personajele principale întrupează fără deranj personajele din carte, unele din ele cu brio – Stilgar, de exemplu, Bardem făcînd din nou un rol mare.

Și cu asta am trecut hopul cu adevărat important. Fandomul poate răsufla ușurat. Regizorul chiar s-a ținut de carte cum trebuie, cu mici excepții. Care sînt acestea? Cît se poate de minore.

Începutul nu e chiar cel din carte, deși incorporează elemente tot din carte, e doar un mic reshuffle, două trei scene puse înaintea adevăratei scene de început, cea cu gom jabbarul. Liet Kynes nu moare chiar așa precum scrie în carte, ci un pic simplificat. Baronul Harkonen nu scapă de otrava din respirația ducelui Atreides datorită unei uși mascate, ci e otrăvit și el destul de grav – dar se păstrează motivația principală: scapă căci și-a activat scutul. Busculada din ornitopter, cînd scapă Paul și Jessica, e și ea ușor simplificată.

Dar astea sînt deja hiperdetalii, pe care doar un asiduu cititor și fin cunoscător al cărții le poate decela (da, fac parte din acea hiperminoritate care știe cartea aproape pe de rost și o recitește cel mult la cinci ani odată).

Am ieșit de la film răsuflînd ușurat. Nu și-a bătut joc de poveste nicicum. Și nici n-a simplificat-o (prea mult). Repet: Dune e o carte oribil de dificil de ecranizat, conținînd multe straturi și întorlocări de motivație, de flux al conștiinței, de viclenie și de matrioșkă în matrioșkă pe care doar lectura le poate valoriza cum se cuvine.

De-abia acum, după ce ne răsuflăm ușurați că nu și-a bătut joc de carte, putem intra și în detalii propriu-zis cinematografice.

Ce face Villeneuve? Ce știe să facă, ce ne-a demonstrat și în alte filme că poate face – îndeosebi în Blade Runner 2049. E epic. E monumental. E foarte vizual. Știe să compună tablouri vivante. E impunător, medieval de impunător în amestecul de cadre puternice, simple, monocrome și cu puține elemente, înfășurate în tonuri sumbre sau imperiale, nostalgice sau premonitorii, în mugete de muzică tînguitoare. E dedat la somptuozitate și la monumentalitate.

Iar subiectul, cartea se potrivesc de minune cu acest stil. Imaginea e desăvîrșită. Actorii sînt bine struniți – chiar și Chalamet, de a cărui tendință întru firav și nevrotic mă cam temeam. Chalamet e într-adevăr firav și nevrotic și nesigur și melancolic și bîntuit de neliniști și de viziuni. Dar așa e Paul la început în carte. Și firav fizic, și năpădit de premonițiile de dinainte de intoxicarea cu mirodenie. Iar atunci cînd e nevoie să fie mîndru și aristocratic și rău și dîrz și medieval și luptător și aprig, reușește – la fel precum Paul se transformă în carte.



Buni actorii. Foarte buni. Am tot citit păreri că nu sînt bine aleși. Greșit. Peste una-două generații, aceștia vor deveni întruparea vizuală și actoricească a personajelor din carte, la fel precum deja de douăzeci de ani încoace Aragorn nu poate fi decît Viggo Mortensen, ori Gandalf decît Ian McKellen. Din nou revin cu bucuria de a-l vedea pe Javier Bardem umplînd ecranul cu personalitatea sa impresionantă. Și Jason Momoa se potrivește cu rolul și își face treaba cum se cuvine.

Ajungem la muzică. Hans Zimmer e prima dată cînd mă enervează. Poate singurul lucru care m-a deranjat la filmul acesta. Muzica nu e proastă. O, nu! E impunătoare, e plină de emoții, de temperament. Dar e prea in your face. Un muget continuu. O continuă amenințare cu epifania, o de neterminat premoniție de apariție de zeu – ceea ce chiar nu e cazul, măcar că sîntem doar în prima parte a cărții. Nu doar volumul fizic al muzicii e dat prea tare tot timpul, dar mai ales volumul emoțional. E o continuă strigătură de patimă în muzica acestui film. Altora le-a plăcut. Pe mine m-a iritat un pic, mai ales spre sfîrșitul filmului. Probabil singurul element al filmului unde tușa e prea groasă, prea primitiv de ostentativă.

Am zis de imagine? Am zis. Ireproșabile scene, tablouri migălite, în care regizorul reușește performanța reținerii, a folosirii spațiului gol, a lui prea puțin care e mai bun și mai mult decît prea mult. Dar dincolo de compoziție, trebuie neapărat să menționăm și jocul cu lumina. Lumină puternică. Umbre. Nisip orbitor. Încăperi în penumbră, medievale. Regizorul de imagine Greig Frazer calcă frumos pe urmele lui Roger Deakins.



Și, evident, ultima, dar nu cea din urmă, viziunea. Villeneuve chiar a reușit să surprindă textura de idee și de viziune a lui Frank Herbert. Caladan e Caladan, albastru și ducal și umed. Arrakis e sec și cutremurător de cald. Ornitopterele sînt o bijuterie de realism mecanic și de eleganță vizuală, ca și culegătoarele de mirodenie. Nobilii medievali sînt chiar medievali. Harkonnenii sînt așa cum trebuie să fie: mitocani și mîrlani și inteligenți și vicleni și necruțători. Sardaukarii sînt și ei bine concepuți – mi-a plăcut mult tușa vikingă a acestora (un alt element care ține exclusiv de alegerea estetică a lui Villeneuve). Viermii sînt neașteptat de bine realizați. Shadout Mapes chiar e fremeniță. Muad’dib șobolanul simpatic care țopăie prin deșert și e hiper-adaptat aridității e chiar de acolo. Stîncile care ies din deșert sînt cum mi le închipuiam la 15 ani, cînd citeam pentru prima dată Dune – în franceză, pe sub mînă, înainte de 1989. Distraiurile sînt foarte foarte pertinent și realist concepute. Stația ecologică imperială e o bijuterie vizuală de gotic abandonat. Și cu cît mă gîndesc, cu atît mai îmi vin idei – palmierii udați care mai apoi iau foc, de exemplu.

E bine făcut filmul. Doamne, cît mă bucur că e bine făcut. O experiență cinematografică puternică. Și un pariu cîștigat. Slavă lui Shai Hulud că n-a dat rasol. Ar fi fost păcat. Tare păcat.

Kull wahad!



PS: De-abia aștept să-l mai văd încă o dată, să am timp să mă concentrez pe detalii. De-abia aștept să-l văd cu prietenii. De-abia aștept varianta extinsă, cu scenele care n-au putut intra în această variantă cinematografică. Una din scene o știu deja – banchetul oferit de Duce notabilităților locale, unde din nou regizorul își permite o mică libertate față de carte, o aduce pe prințesa Irulan pe Arrakis ca mesager imperial (în carte nu e vorba de așa ceva). Dar cu siguranță vor fi și altele. Sera aristocrată ce conține mesajul ascuns. Cvasi-catastrofa pierderii ruscacului în avalanșa de nisip. O să avem ce comenta și atunci...



. Citeste tot...

Despre lucrurile cu adevărat importante

Știe România să facă blugi?, ne întrebam noi, la nivel inconștient, prin anii 80-90, cînd eram tineri. Nu știe. Doamne, ce poftă aveam de blugi cînd eram tineri! Cine știe să facă blugi? Străinii.

Vrem blugi. Străinii fac blugi. Românii nu știu să facă blugi.

Deci străinii sînt buni, românii sînt nașpa. Trebuie să-i ascultăm pe străini.

Știu, știu. Sună absolut aiurea. Dar așa funcționează creierul omului, la nivel inconștient, în acele străfunduri unde nici nu-ți dai seama de ce gînduri îți mișună prin hoit, prin creierul reptilian.

Tinerii în România au o reticență instinctivă, animalică, față de țara lor. Percep mediocritatea din jurul lor, fac comparații necruțătoare cu ce e în străinătatea dezvoltată și trag concluzii rapide, la fel de instinctive, animalice: străinii sînt buni, ăștia ai noștri sînt nașpa. Trebuie să ne luăm după străini.

Fiecare generație a trecut prin această greșeală de gîndire. Cu toții am fost tefelei la vremea noastră.

Anii 60 – 70 – 80. Ah, ce grosolani și aspri și mîrșavi sînt ăștia bătrîni, care nu ne lasă să purtăm blugi și să ascultăm Beatles. Să vină americanii să ne salveze!

Anii 90 – 2000. Ah, ce respingători și primitivi sînt ăștia bătrîni, cu Iliescu lor și cu comuniștii lor și cu iile lor și cu mermeleala lor. Mi-e scîrbă de ei. Să vină nemții și francezii, să ne salveze! Vrem în Uniunea Europeană!

Și tot așa.

De ce spun greșeală de gîndire? Pentru că se sare de la o premisă relativ corectă: Beatles, blugi, Netflix, tot ce înseamnă sclipici competent de consum și bunăstare, la o concluzie greșită: că străinilor le-ar păsa cumva de noi și ne-ar vrea binele.

Ei, aș. Ne vor tot binele pe care nu-l putem noi duce. Le pasă pe dracu. Vor un singur lucru de la noi. Să le fim un pic de slugi și un pic de iobagi, cum le-am tot fost sute de ani la rînd.

Fundamental vorbind, nu e nici o diferență între cîinoșenia elegantă a distinsului grof von Brukenthal și nemernicia bine camuflată sub un ștaif la fel de elegant a distinsei grofițe von der Leyen. Niște von amîndoi, care nu știu decît un singur lucru: cum să sugă de aici cît mai mult. Prețuri de transfer. Monopol. Multinaționale. The name of the game.

Tinerii noștri nu-și dau seama că orice țară, la vremea ei, a fost mai mermelită și mai împiedicată și mai puțin strălucitoare decît cele puternice de la momentul respectiv. Și ăia mari de acum au fost cîndva mici și fraeri, față de alții. Că nu e nici o rușine să o iei de jos, de la mediocritate și de la înapoiere.

Americanii, cînd se scuturau de lanțurile coloniale, erau niște pițifelnici de vînători-culegători, totalmente primitivi în fața strălucitorilor de stăpîni englezi. Coreenii de sud, după al doilea război mondial, erau niște împiedicați aproximativi care în afară de perii din păr de cîine și de cules orez nu prea știu mare lucru. Nu credeți? Citiți Ha-Joon Chang, The Bad Samaritans.

Exemplele sînt cu duiumul. Nici o țară nu s-a născut direct imperiu, capitală resplendentă și convolută și plină de sofisticare culturală, tehnologică, economică. Fiecare a luat-o de la piciorul broaștei, de la barză viezure mînz.

Doar că au luat-o crezînd în ei, nu în alții. Fiind mîndri, nu permițînd altora să le inculce rușine și scîrbă față de ei însuși.

Aici greșesc tinerii noștri, copiii noștri, cei care azi ne urăsc și se închină la falșii idoli ai Occidentului, crezînd că Occidentului îi pasă de noi. Aici am greșit și noi, la vremea noastră, cînd eram tineri. Blugi ciunga și Beatles / Depeche Mode. Altceva nu exista. Nu ne dădeam seama de pofta de imperialism și de exploatare a periferiei de care dădeau dovadă ăia din țările care producea blugi, ciungă, Beatles și Depeche Mode.

Acuma, pentru tefeleii din ziua de azi, atracția și respectul față de Netflix and chill îi orbește fix la fel ca pe noi pe vremuri. Știe România să facă Netflix? Nu. Știe România să facă Facebook și Insta și TikTok și toate prostiile în care belim ochii și pierdem timpul? Nu știe. Știe să facă Mercedesuri? Nu știe.

Înseamnă că străinii sînt buni și românii sînt nașpa / răi / proști. Să ne luăm după străini. Să avem încredere în străini. Să ne conducă străinii. Să alegem candidați care au nume străine – stratagema electorală folosită de vreo două cicluri electorale încoace de civilii de la USR.

În spatele tuturor patimilor electorale recente stă acest proces mental instinctiv, pre-conștient. Și această greșeală elementară. Dacă străinii știu să facă chestii, înseamnă că sînt buni și le pasă de noi.

Greșit. GREȘIT. Le pasă de ei, nu de noi. Și încearcă să-și convertească superioritatea tehnologică, financiară și mai ales simbolică în putere și în dominare, în control. Republica Supusă România, gubernia Europei.

Mie mi-a venit tare greu să-mi dau seama de asta, de acest proces viclean de gîndire care-mi luase prizonier creierul. Nu uitați: am fost un tefeleu, am fost bursier Soros. Teoretic, eu trebuia să îngroș rîndurile deontologilor de azi care preaslăvesc străinătatea și-și demonizează țara.

Mi-a venit greu. În primul rînd, a trebuit să mă contrazic pe mine însumi și să ies din mîzga disonanței cognitive. Cuuum? Am fost păcălit? Am fost fraier? Am fost un prost, un pufos, un idiot util?

Da, dragule, ai fost un prost un pufos un idiot util.

Doamne, nu știți cît doare să recunoști așa ceva față de tine însuți. Doare rău de tot.

Ăsta e principalul motiv pentru care tinerii din ziua de azi se lasă așa de ușor duși de nas. Ăsta e motivul pentru care mișcările de gîndire suveraniste sînt așa de ușor de demonizat. Pentru că în mintea instinctivă a pufosului, a tefeleului, se produce un scurtcircuit logic și se face foarte ușor saltul de la “România nu știe să facă Netflix” la “Ăi bătrîni sînt niște nasoi” la “Pesediștii vor să vîndă țara la ruși și la chineji”, deci “Muie PSD”.

Simplu.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu spun că România e o țară cine știe ce. E o țară mediocră, populată de oameni mediocri. Care nu știe să facă nici Netflix, nici submarine. Între timp a învățat să facă blugi, dar deja blugii nu mai sînt un indicator de status dezirabil, ci mai degrabă semn de sărăcie.

Nu-mi idealizez țara. Din contră: de cele mai multe ori am o atitudine prea critică față de ea.

Ce vreau să spun este că, dacă străinii știu să facă Netflix și submarine, asta nu le dă nici un drept, dar absolut nici un drept, să sugă fără nici un fel de opreliște banii de aici, să-i ducă în paradisurile fiscale și să întrețină relații neocoloniale cu țara mea mediocră.

Străinii pot să facă orice. Să-și bage dildouri unde vor ei și să se căsătorească cum vor ei și să poarte kimonouri și să se sfîntuvalentinească și să se tatueze și să facă ce vor mușchii lor.

Un singur lucru n-au voie străinii să facă. Să ne jupoaie de bani, folosindu-se de poziția lor superioară în mintea unora dintre români.

Totul pînă la bani. În asta constă adevăratul neocolonialism. În extracția de bani, legitimată de hegemonia simbolică.

Și asta trebuie să le explicăm răbdător, cu iubire, cu înțelegere, cu perseverență și fără nervi tinerilor noștri. Dragii noștri tineri, străinii vă jupoaie și vă fac din vorbe într-un asemenea hal încît ajungeți să le și mulțumiți pentru asta.

Nu fiți fraieri, dragii mei tineri. Dați-vă seama de lucrurile cu adevărat importante. Dați-vă seama că orice ban supt de von Brukenthal și von der Leyen și de von der Multinaționalen de aici înseamnă un ban în minus pentru voi. Pentru viitorul vostru. Pentru asfaltul și pentru autostrăzile voastre. Pentru spitalele și școlile voastre. Pentru sentimentul vostru de auto-respect.

Cînd vă veți da seama de asta, cînd nu vă veți mai lăsa păcăliți de străini, cînd veți înțelege că străinii își văd interesul lor, nu al nostru, atunci voi fi împăcat. Atunci o să vă las să mă certați pentru orice altceva. Voi fi bucuros că am o generație care înțelege mersul lucrurilor cu adevărat. Și care ține cu țara lor. Pentru că au ajuns, în cele din urmă, să țină cu ei înșiși.

Pînă atunci, însă, mai avem mult de tras.

Ghinion.



. Citeste tot...

Miliția și vaccinarea: un calcul simplu

O să fac acuma un lucru contraintuitiv. O să vă explic că eșecul vaccinării, în particular, dar și conceptul de Românie eșuată, în general, nu sînt de fapt în totalitate vina celor care în momentul de față vremelnic guvernează România.

Cu accent, evident, pe vremelnic, acest cuvînt tare drag tuturor funcționarilor publici (“e vremelnic, mai devreme sau mai tîrziu o să scăpăm și de ăsta.. noi sîntem adevărații nemuritori ai sistemului.”)

Încă de la începutul acestui an, de la începutul campaniei de vaccinare, în sondajele Sociopol realizate pe tema Covidului în general și a vaccinării în particular, în mod constant reieșea că aproximativ jumătate din populația adultă rezidentă a României era de acord să se vaccineze.

55%, mai exact. Aceștia se împărțeau în 40% total de acord și 15% oarecum de acord.

Ce înseamnă populația adultă rezidentă? Înseamnă adulții pe care îi găsim în țară. Noi nu putem să facem sondaje pe toată populația oficială a României, dacă ei nu sînt acasă, ci plecați fără acte în Spania, Italia, Germania, Anglia, unde-or mai fi ei plecați.

Noi nu-i putem găsi în țară decît pe cei care sînt în țară. Sună tautologic, dar asta e realitatea. Așa e cu sondajele. Nu ajungem la diasporezi, decît dacă din întîmplare îi nimerim prin țară, în vizită la neamuri.

Cîți sînt rămași în țară? Să socotim.

INS dă următoarele date oficiale. 22,1 milioane români în total, de-ăia oficiali, după acte, adică după domiciliu. Nu contează unde sînt. Contează buletinul, CNP-ul. Din ăștia 22,1 milioane, de fapt doar 18,2 milioane sînt adulți, peste 18 ani. Restul copii.

Rețineți. 18,2 milioane adulți oficiali.

Ookey. Aici începe povestea cu emigrația. Cu diferența dintre domiciliu (ăia din actele oficiale) și rezidență (ăia care de fapt sînt cu adevărat în România).

Din România au plecat în ultimii 15 ani 3,5 milioane de români. Aproape toți adulți, la muncă. Ei sînt cu buletinul și cu CNP-ul aici, în România. Dar de fapt cu trupul, cu viața, cu soarta în alte țări.

Această cifră de 3,5 milioane e bine documentată, atît în sondajele noastre Sociopol, cît și în alte date mai mult sau mai puțin oficiale. Toată lumea acceptă tacit această realitate, doar că nu o oficializează, să fim mai mulți pe hîrtie, să primim bani mai mulți de la Imperiu. Gubernia Nerealist De Populată România.

Scădem 3,5 milioane adulți plecați din 18,2 milioane de adulți oficial pe hîrtie.

Rezultă 14,7 milioane de români.

Doar atîția adulți sînt în România de fapt. Asta este baza de calcul la care trebuie să ne raportăm cu adevărat. Doar 14,7 milioane de fapt.

Cît înseamnă 40% total de acord să se vaccineze din 14,7 milioane? 5,9 milioane.

Cît înseamnă restul de 15% oarecum de acord să se vaccineze din aceleași 14,7 milioane? 2,2 milioane.

În total, vreo 8 milioane de români care spuneau că sînt de acord să se vaccineze. Dintre care de fapt doar vreo 6 milioane (5,9 milioane) care ziceau cu gura plină, "da, să moară pisica, dă-ncoace vaccinul ăla să mi-l dau în venă".

Cîți s-au vaccinat pînă acum, imensa lor majoritate adulți? 5,5 milioane.

Cîți ziceau în mod constant, încă de la începutul campaniei de vaccinare, că se vor vaccina,? 5,9 milioane cu adevărat. Restul de 2,2 milioane doar cu jumătate de gură, probabil sub presiunea conformismului mesajului oficial.

Care e diferența dintre 5,9 milioane care ziceau de la bun început că se vor vaccina și 5,5 milioane care în cele din urmă s-au vaccinat? Una destul de mică, la aceste volume de oameni.

Care e concluzia?

Campania de vaccinare nici n-a stricat, nici n-a ajutat. Întocmai precum apa sfințită. Doar a consumat niște resurse și i-a enervat pe cei care oricum nu voiau să se vaccineze.

Procentul de vaccinare în România, care în momentul de față este în mod real de 37% în rîndul adulților (5,5 milioane din 14,7 milioane total adulți care sînt cu adevărat în România) este pur și simplu o constantă socială, independentă de iureșul de comunicare.

Asta e România. Ăsta este profilul ei valoric, ăsta este mersul lucrurilor. Nu poți forța baba să treacă strada, nici copilul să nu se urce în pom. Nu poți forța românul care nu vrea să se vaccineze să și-o dea în venă. Nu comentez deocamdată motivele pentru care nu vrea să se vaccineze. Vorbesc doar despre conversia opinie – comportament.

Ce n-a reușit campania de vaccinare de fapt? Să-i convingă să se vaccineze pe cei aprox. 2,2 milioane români care erau cu jumătate de gură de acord în sondaje.

De ce? Pentru că în loc să adopte calea blîndeții, a empatiei și compasiunii, milițienii noștri care conduc țara și campania de vaccinare au făcut singurul lucru pe care-l știe miliția de la Nabucodonosor încoace: să beștelească lumea, să-i ordone, să țipe la lume, să se ștropșească la ea ca un sergent major îngîmfat și plin de sine.

Atîta știe miliția. Cum atîta știu românii, la fel și miliția: atîta știe. Nu te pui cu natura umană. Cu predispozițiile valorice, atitudinale.

E milițian? Și îi dai în mînă un megafon? Ce știe să facă milițianul cu megafonul? Un singur lucru: să urle plin de indignare în el. “Circulați! Circulați!”

Deci, dragi români și restul concetățeni, nu e nici un mister. De la bun început cam 6 milioane de români erau de fapt de acord să se vaccineze. Din ăștia s-au vaccinat aproape toți: 5,5 milioane.

Restul s-au uitat la miliție cum urlă și face spume la gură și au făcut ce au făcut românii dintotdeauna în fața autorității oprimante: s-au ascuns prin colțuri și au așteptat să treacă furtuna.

Zi ca ei și fă ca tine. Strategia multiseculară de supraviețuire a românului obidit, urgisit de Imperiu: turci, habsburgi, ruși, acuma mai nou bruxellezi, de fapt germani. Capu’ la cutie și joc de glezne. Mergi pe burtă, maică. O să plece și ăștia. O să scăpăm și de ăștia. Nu știu cînd. Acuma. Peste 10 ani. Peste o sută de ani. Nu știm cînd. Deocamdată lasă-i să urle.

Sînt vremelnici, maică, și ăștia. Vremelnici. Niște pițifelnici vremelnici. Nu mor românii cînd vor cîinii.

Din păcate, unii români mor. Dar asta e altă discuție. Nu discut de ce peste jumătate din români sînt reticenți să se vaccineze de gripă, nu de tetanos, poliomelită sau varicelă. Noi acum discutăm de ce miliția nu e în stare să convingă lumea.

Simplu: pentru că e miliție, și românii n-au avut niciodată încredere cu adevărat în miliție. În opresor.

Ghinion.





. Citeste tot...

Generațiilor dinaintea noastră

Sînt generații eroice, generații fără de istorie, generații chinuite, generații mediocre și generații bicisnice.

Aiasta a noastră e cam bicisnică. Vîntul istoriei ne favorizează, ne suflă în fund, ne răsfață și ne îndestulează. Și tot degeaba. Sîntem niște bicisnici irecuperabili, niște amărîți de muțufelnici pufoși.

Generația bunicilor noștri a făcut războiul și foametea. Vai de capul lor. Cîte au putut să îndure. Și au îndurat. Și au răzbit. Cu răni, cu sacrificii, cu morți și suferințe. Înaintea lor, fiecare generație de stră-străbunici a făcut războiul și foametea, a îndurat opreliștile, umilințele și neajunsurile. Vai de capul lor. Ce s-au mai chinuit. Și au răzbit și ei. Fiecare generație a răzbit prin istorie, prin neajunsuri imense. Altminteri n-am mai fi noi aici, acum, să facem umbră acestui Pămînt pe care nu-l prea merităm.

Generația părinților noștri a suferit și ea mediocritatea și neputința și s-a uitat mereu peste gard la verișorii occidentali, de-o seamă cu ei, deja îmbuibați și plesnind de fericire. Ciungă și blugi, Mercedes și Hollywood.

Ei n-au avut parte de așa ceva. Au băgat grumazul în pămînt, au oftat și au tras în continuare. Să facă hidrocentrale. Să crească copii. Să îndeplinească planul. Să nu iasă din rînd. Să aibă fericiri mărunte. Pe urmă au îmbătrînit și au văzut cum se schimbă lumea, cînd era prea tîrziu pentru ei.

Oricum, n-au fost atît de înghesuiți de realitate precum bunicii și străbunicii noștri. Cele două războaie mondiale nu se compară cu nici o suferință provocată de lipsa de blugi și de ciungă. Să fim serioși.

De-abia generația noastră, prin părțile astea de lume balcanice și post-comuniste, a început să scoată capul și să amușineze fericirea îmbuibării și îndestulării și preaplinului generat de tehnologie și de puterea carburanților fosili.

Blugi. Ciungă. Umpic de îndestulare. Nu multă, dar orișicît. Iaca scoserăm și noi nasul să mergem să-i slugărim pe alții, prin Italia Spania, să ne urmăm visul de primă generație de emigranți săraci. Sau nasul celălalt, mai cu ștaif, de primă generație de turiști care belește ochii la Bulgaria, Grecia, Egipt, poate chiar și la Caraibe și Zanzibar.

Acuma, la rînd, ăștia mici care vin din urmă să ne dea laoparte, să ne ia locul și să continue suferința fericirea patima amăgirea străduința ispita viața,

acuma ăștia sînt și mai învățați cu confortul. Cu îmbuibarea. Cu cele ale tehnologiei și ușurinței. Uber есть? Есть. A также Internet есть? Есть также, ребята. Și tot așa. Есть cam de toate –

(Cee, nu știți literele rusești? Și nici ce înseamnă rebiata? Ori tacje? Ghinion. Mai învățați și voi. Hai cu România Educată...)

Есть cam de toate. Și atunci, în acest context istorico-social privilegiat, cînd iesti cam de toate pentru ăștia mici și răsfățați, orice abatere de la îmbuibare și de la necontenita apriga cursă întru fericire facilă li se pare o catastrofă.

Au pretenții din ce în ce mai mari. Le pute orice. Fac un imens caz de furtună într-un pahar cu apă din orice. Fac demonstrații de drama queen pentru te miri ce fleac. Nu le mai ajungi la nas. Totul li se cuvine. Totul e luat de la sine.

Cuuum? Nu există wifi? Dece nu există wifi? Trebuie să fie wifi peste tot, cum e aerul. N-aveți avocado? Vai, ce dezastru. Nici de-aia, cum îi zice, măi, la sărăcia aia de prostie pe care o venerează ei acuma, stai să caut pe gugăl, chinoa? Auzi Doamne, nu există chinoa și are pîinea gluten...

O să dea și ei cu capul de realitate, evident. O să mai coboare din înaltele lor acareturi imperiale în care s-au cazat în mintea lor în sinea lor, din stratosfera fantasmei de atotputernicie și de misecuvinism.

Și noi, la vremea noastră, probabil eram percepuți de către bunicii noștri drept niște tefelei răsfățați, care credeam că ni se cuvine tot și că lumea începe cu noi. Fiecare generație are probabil parte de asta.

Doar că, pe măsură ce belșugul se distribuie din ce în ce mai larg pe globul ăsta, consecință a puterii sovietelor din hidrocarburi, forța dinozaurilor morți și putrezi și care ne ușurează nouă azi viața, misecuvinismul capătă accente din ce în ce mai puternice, mai grotești.

Fiecare generație e ceva mai ruptă de natură, de realitate, se scufundă în capcana fierului-beton și a curentului electric și a biților. Pînă cînd? Pînă unde? Cît ne mai rabdă Pămîntul? O să ne ducem în cap în postumanism? O să devenim niște biete terminale obeze, ca în Wall-E? Nu știu.

Știu doar că ne aducem aminte din ce în ce mai greu de cei care au suferit cu adevărat. De cei care au trecut prin război și moarte și foamete și chinuri. De cei fără de care noi n-am fi azi aici să le pîngărim numele și amintirea.

Tuturor acestor generații care ne privesc de sus, de dincolo de norișor, cu amuzament amar și cu dezamăgire părintească, minunîndu-se cîte avem la nas și cît de nemulțumiți putem fi pentru asta, le dedic aceste rînduri.

Pomenească-li-se numele în veci.

Vie amintirea lor.

Vii învățăturile lor.

Viu sufletul lor în sufletele noastre.

Chiar dacă le uităm și îi uităm. Undeva, cineva, trebuie să-și aducă aminte. Strădania lor, viața lor, suferințele și trăirile lor nu trebuie risipite în vînt.

Ar fi păcat. Mare păcat altminteri.

Am zis.











. Citeste tot...

Nu vă mai crede nimeni

Vedeți? De-aia nu vă mai crede nici naiba. Pentru că în mod constant prostiți lumea. Una ziceți azi, alta ziceți mîine. Cine să vă mai creadă?

Ați început prin a susține că “e o simplă gripă”. Pentru că erați disperați să faceți alegeri anticipate. Nu v-a ieșit. Ați dat rasol.

Pe urmă, dacă tot ați dat rasol, ați schimbat la 180. Din prea prea în foarte foarte. De la a ignora la a clama marea catastrofă. Să fugim, ne mănîncă.

Dintr-o dată, de la nimic, ați dat la maxim. Ați luat măsuri absolut aberante, milițienești, cretine. Ați creat o isterie galactică. Ați zis că măștile nu contează, pentru că nu aveați măști. Pe urmă, hodoronc-tronc, s-a modificat schimbarea. Nu se mai putea fără mască nici cînd mergeai singur la veceu. Ați pus la toți botniță. Doar voi prin guvern aveați voie să chefuiți ca niște nesimțiți fără mască și fără distanțare socială. Orban, îți mai aduci aminte, deontologule?

Ați făcut ditamai scandalul cu izoletele, pe urmă n-ați mai folosit nici o izoletă. O grămadă de bani tocați degeaba. Ați speriat lumea în asemenea hal, i-ați băgat pe toți în lipituri, i-ați făcut pe oameni să intre în asemenea fibrilații, încît ajunsesem să dăm cu spirt pînă și pe roșii castraveți brînză și pe celelalte cumpărături. Ziceai că e Ebola, așa ne-ați speriat atunci.

Ați închis piețele. Dar supermarketurile, unde Covidul se vîntură mai abitir, le-ați lăsat deschise. Deh, pentru români ciumă, pentru multinaționale mumă.

Ați închis școlile, v-ați bătut joc de copii și de viitorul lor. Doi ani de zile pierduți. Jumătate de liceu s-a dus pe apa sîmbetei. S-a dus naibii educația acestei generații.

Ați închis bisericile. Ați închis pînă și cimitirele, nemernicilor, de nu mai putea lumea să se ducă să pună o lumînare la morminte. Ați încuiat ușile cimitirelor și ați pus pază armată, ticăloșilor. V-ați bătut joc de morți, i-ați băgat în saci de plastic, să nu-i mai vadă familia nici măcar în coșciug. N-ați mai lăsat lumea la înmormîntări.

Ați creat o imensă isterie galactică. I-ați băgat pe toți în lipituri. Și de îndată ce se trecea de 3 la mie, pușcărie curată. Mai țineți minte, bre cetățeni bre? Doar pentru 3 la mie.

Și pe urmă a venit vara, și gata. Iar s-a schimbat modificarea. Ați clamat relaxarea. Chef lăutari salvatorii patriei. Hai la mare. Hai să ieșim din coteț.

Și pe urmă a venit toamna, și ați luat-o de la capăt. Dar nu înainte de a face ditamai alegerile în plin val, cu ditamai vînturarea de lume. Acolo nu se mai punea nici un fel de covid. Pentru că alea vă conveneau vouă, dintr-o dată nu mai era nici un fel de covid, nici un fel de restricții. Fix o lună, cît să faceți voi alegerile.

Și pe urmă, că v-ați văzut cu voturile în traistă, după ce ați furat la urne de-ați rupt (alo, Clotilde? cum stai cu sacii ăia de voturi? Nici acuma nu te-a căutat miliția), ați dat-o din nou în isterie, toamna trecută. Și iar ați închis tot.

Și cu vaccinurile ați jucat aceeași alba-neagra de toată jena. Ați adus mai întîi vaccinurile cu armata și cu ditamai avioanele speciale și cu ditamai frigorificele și cu hipercostume de scafandri, de ziceai că lucrați cu azot lichid și cu uraniu. Mamă, ce mai spectacol grețos.

Și pe urmă, la cîteva luni, henț. Iar s-a modificat schimbarea. Erați în stare să vaccinați lumea și în piscină. Nici o ladă frigorifică. Nici o protecție. Nimic. Vaccin și mici, în plină vară. Nu mai era nevoie de nici un fel de costum de scafandru.

Și pe urmă ați zis că a trecut pandemia. Și ne-ați dat liber din coteț, să ne bucurăm de o amărîtă de libertate chinuită, la bulgari și la greci.

Și pe urmă ați făcut Untold și congresul PNL. Din nou în plin val de pandemie. Cu un președinte care umbla fără mască în interior. Voi aveați voie. La voi nu se pune încălcarea legii.

Și acuma, deși orașele mari sînt spre 12 la mie, deci de cel puțin patru ori mai mult decît era nivelul de hiperprimejdie de anul trecut, ăla vestitul de 3 la mie, dintr-o dată a dat moliciunea peste voi. Și nu mai puneți nici imnul la megafoanele mașinilor de miliție. Nu ne mai încuiați nici în casă. Nu mai închideți nici școlile. Nu mai faceți nici un fel de isterie. Căci oricum nu vă mai crede nimeni.

O să ajungeți să cereți îndurare de la oameni. În public. În gura mare. Și tare m-aș bucura să nu vă ierte nimeni. Deși oamenii sînt blegi și proști și uită repede. Și o să vă ierte, nemernicilor. Pentru toți morții. Pentru toată bătaia de joc. Pentru toate școlile închise degeaba. Pentru toate restricțiile absolut aberante. Pentru toată isteria cretină și absolut, dar absolut inutilă.

Ce vă mai place să vă mai bateți joc de oameni.

Și voi vreți să vă mai creadă cineva? Nu vă mai crede nimeni.

Concluzia e simplă. Românii merită tot ce e mai bun. Ghinion.





. Citeste tot...

Românii merită tot ce e mai bun

De ceva timp mă tot bîntuie o frază, care concentrează în esența sa scurtă și rea toată zbaterea acestor vremuri ticăloase.

“Românii merită tot ce e mai bun”.

Evident că este o frază ironică, cinică, numa’ bună de dat peste nas și de Schadenfreude. Dar ce bine sună! Dar ce v-o meritați!

Dar ce ne-o merităm...

Acuma, teoretic, după aceste fraze introductive scurte și expresive cu care v-am atras atenția, ar trebui să trec la expunere. Așa scrie la manualul de retorică. Ar trebui să vă înșir un pomelnic de nemernicii realizate de ăștia de la putere. De la vestitele plăcuțe suedeze pînă la gestionarea Covidului pînă la creșterea nesimțită a prețurilor la energie și gaze.

Doar trei? Ohohoo! Astea sînt doar cele mai vizibile. Lista evident că ar trebui să fie imensă. O înșiruire de ticăloșii, de nepriceperi, de ipocrizii, de fapte și mai ales de nefapte de oameni slabi lași nepricepuți ticăloși

trotinetiști mediocri care, după ce-au vituperat virtuos cu spumele la gură de rigoare, cît să ajungă la putere, odată cocoțați acolo au arătat în foarte scurt timp că nu se pricep la nimic, în cel mai bun caz, sau că sînt puși doar pe distrus, în cel mai rău caz. Și, din păcate, de cele mai multe ori se potrivește varianta “în cel mai rău caz”.

N-o să fac listă. Să lăsăm șobolanii, gunoaiele, trenurile deraiate, oamenii batjocoriți și toate celelalte nepriceperi să zacă acolo, nerostite, nepomenite, nestîrnite. Nu de-asta am venit azi să vă zgîndăr creierii. Ci să bag bățul prin gard în altă privință.

Mă intrigă felul în care românii mereu aleg varianta cea mai proastă. Mă intrigă felul în care românii nu-și văd interesul, preferă starea de slugă numa bună de jupuit de către stăpîn. Mă intrigă și mă enervează și mă scoate din minți starea de loser, de învins, de iobag în care se complace poporul meu.

Vedeți voi, dragilor, bre medievalilor bre, pe vremuri venea Marc Antoniu pe scenă și clama ritos, strîngînd în mînă pelerina plină de sînge și privind de sus trist la cadavrul mototolit de la picioarele sale: I come to bury Caesar, not to praise him.

Așa și eu. Prieteni, tovarăși, cunoștințe, dați-mi urechile voastre. N-am venit să vă laud, am venit să vă îngrop.

Am venit să vă spun că ar cam fi cazul să îngropăm speranța. România e o țară mediocră, populată de o populație mediocră, ce nu reușește să se ridice la înălțimea ideii de popor. De niște decenii bune, după ce-am scăpat din lanțul autoritarismului –

Stai așa, stop. Undo. Undo. Că de fapt nici măcar atunci. Că nici atunci n-am fost noi, de fapt, românii, agenții ieșirii din comunism. Indiferent ce zice vulgata oficială, ce zice harneala de manual de istorie progresist, românii și atunci tot slugi am fost. Treaba adevărată au conceput-o, pregătit-o și pus-o în aplicare alții. Niște profesioniști, niște alții. Niște Tokeși și niște Gorbaciovi și niște Calderoni.

Alții au pus la cale o lovitură de stat pregătită din timp în care românii au jucat rol de figuranți. Actorii lor și caii noștri. Mircea, fă-te că lucrezi, căci noi echipa de zgomote, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, cascadorii și restul “teroriștilor” ne jucăm rolul. Pregătit de alții.

Închid paranteza. Dă-o-ncolo de Loviluție. Altă harneală glorioasă.

...Deci după treizeci de ani de la momentul în care românii au făcut figurație în istorie, de atunci tot asta fac. Iau decizii proaste. Lasă pe alții să hotărască în locul lor. Acceptă harneala fără nici un pic de efort critic și înghit propaganda cu lingura, cu polonicul. Se lasă duși de nas de fiecare dată, de fiecare echipă de zgomote.

Ah, Anacondo, ce frumos îi scoteai tu încolonați pe pufoși în piață să facă tablouri vivante din lumițele de la iphoane și să fluture din mînuțele alea ale lor galbene de carton pe care le primeau disciplinați cum primeau pe vremuri manifestanții pancartele la 23 august.

Ca niște oi. Ca niște oi sîntem păcăliți mînați mulși tunși frezați înțărcuiți făcuți din vorbe din foarfecă din taxe din magazine din monopoluri din decizii colonialiste la care nimeni nu zice nici pîs.

Ce e, mă oameni buni, în capul vostru? Cum de îndurați asemenea chestii strigătoare la cer? Cum de acceptați așa ceva? Voi nu vedeți ce pățiți? Voi nu simțiți?

Pe voi nu vă doare???

Și pe urmă îmi dau seama că mă ia din nou furia și neputința. Și că mă ia degeaba. Că iar urlu în pustiu. Și că iar mă aprind ca un fraier. Și atunci mă răcoresc din nou. Bag capu’ între urechi, aprind o țigară, trag din ea. Și trag și concluzii. Din nou amara concluzie. Românii merită tot ce e mai bun. De ce-mi bat eu capul cu voi? De ce mă chinui să vă trec strada? De ce sufăr eu pentru un popor care nu e popor, doar o aglomerare de naivi, de fraeri numa’ buni de exploatat?

E simplu, dragilor. Vă meritați soarta. Voi vreți așa. Românii merită să fie călcați în picioare. Românii merită să fie tratați drept slugi. Românii merită să aibă parte de produse proaste, de o viață proastă, de guvernanți proști. E tot ce merită. Pentru că ei au ales. De repetate ori. Deci semn clar că nu e o greșeală, ci că de fapt vouă vă cam place. Ca în bancul cu ursul.

Mai ales, românii merită să nu aibă viitor. Să se topească precum niște slugi în marea masă amorf-imperială. Să ajungă niște italieni de mîna a doua și niște spanioli de rang secund și niște englezi și nemți second hand, alături de celelalte etnii care slugăresc la mai marii lumii.

The world will end not with a bang, but with a whimper. Așijderea și țara asta mediocră, populată de poporul ăsta mediocru, care nici să scrie mi-au despărțit nu prea mai știe.

E simplu. S-a mai întîmplat și cu alții. O să piară această nație de slugi și pe locul rămas gol o să vină afganii, cazacii, etiopienii, indienii, indonezienii, nepalezii, filipinezii, oricine are sînge în instalație să fie popor și să-și decidă soarta, nu cîrpă de șters pe jos istoria cu ea.

Românii merită să nu aibă viitor. Ei au hotărît. Ei și-au amanetat speranța și viitorul și copiii și limba și istoria și soarta pe trei lei, pe harneli ieftine, pe butaforii și pe mărgele de sticlă. Ei își vînd pămîntul. Ei își mută soarta în altă țară. Ei își învață copiii că străinii sînt mai buni și că doar străinii merită tot. Ei pun urșii mai presus de oameni. Ei își omoară semenii cu zile, neprimindu-i în spitale din cauză de harneală. Ei și-au ales străini să-i conducă. Ei ridică statui de asupritori și pe urmă se închină la ele, în osanalele instituțiilor de forță care teoretic ar trebui să vegheze să nu se întîmple asta.

Întotdeauna, românii au luat decizii proaste. Și m-am lămurit, nu mai am nici o iluzie. Vor lua decizii proaste și în continuare.

Deci simplu, așadar. Deci quod erat demonstrandum. Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion. Beți încet, căci clar nu conține viitor. Doar ivermectină. Și brukenthali îmbuibați și aroganți. Și trotinete.



. Citeste tot...