Partidul și Securitatea. Part 2. Eficiența

Am scris recent un articol despre tensiunea dintre Partid și Securitate în societățile contemporane.

Ce nu am discutat suficient în acest articol anterior, focalizîndu-mă prea mult pe situația actuală a României, a fost felul în care această tensiune este produsul procesului de modernizare a societății.

Poate ar fi cazul să discutăm un pic mai mult despre asta.

WEBER, TĂTICUL NOSTRU TEORETIC
Ca și în articolul anterior, îmi bazez analiza pe teoria weberiană a modernizării, a trecerii de la autoritatea bazată pe tradiție și carismă la autoritatea birocratică, bazată pe instituții.

În trecerea de la Evul Mediu la modernitate, societățile și-au schimbat treptat tipul predominant de autoritate, maniera în care se legitimează puterea. Puterea, în toate fațetele sale. Competiție pentru putere. Gestionarea propriu-zisă a puterii. Legitimarea puterii la nivel simbolic și valoric.

Avem de-a face cu o ascensiune a importanței rațiunii în zbaterea pentru putere. Țineți minte acest cuvînt: RAȚIUNE. Miezul explicației.

De la liderul carismatic, napoleonian, expresiv, avîntat, dar inconstant și vremelnic, la birocratul șters, la funcționarul cenușiu, dar sîrguincios, care navighează realitatea pe bază de reguli, nu de intuiție, și la generalul care mînuiește mai bine contabililitatea și logistica decît sabia ori tunul.

Această trecere dinspre artă spre știință, dinspre emoție spre rațiune, dinspre năvală spre calcul premeditat, are un cuvînt cheie care reprezintă inima procesului de modernizare.

Este vorba despre EFICIENȚĂ.

EFICIENȚA, MOTORUL MODERNITĂȚII
La baza sfintei sfintelor, a rațiunii, stă conceptul de eficiență. Și drept motor acțional, ca justificare. Și drept consecință. Ne ghidăm viața din ce în ce mai mult după eficiență.

În matematică îi zice optimizare. În limba de zi cu zi îi zice eficiență.

Teoretic, eficiența reprezintă un concept specific domeniului economic. Stereotipul nostru mental este că acolo îi este locul, doar acolo îi stă bine și se cuvine să-l folosim.

Nu e adevărat. Toată modernitatea este o străduință întru eficiență, nu doar efortul economic.

În primul rînd, războiul. Cu adevărat unul din primele domenii sociale atinse de nevoia de eficiență. Marea zbatere unde cei eficienți îi rad de pe fața pămîntului pe cei lipsiți de eficiență.

De la primele imperii încoace, de la persani și de la romani și de la chinezi și de la azteci, eficiența a fost mama victoriei. Întrebați-i pe celți ce i-a șters de pe fața pămîntului. Sau pe cartaginezi. Sau pe avari.

Dar eficiența ne permează toată viața, toată societatea, toată realitatea, nu doar economia sau războiul.

Cînd facem patul, sîntem eficienți în gesturi și în consecințe. Cît mai puține mișcări, pentru un efect cît mai bun.

Cînd ne programăm timpul liber sîntem eficienți. Economisim ceva, optimizăm ceva.

Cînd ne proiectăm viața ne străduim să fim eficienți: de la școală la căsătorie la casă la copii la carieră.

Peste tot, eficiența ne e stăpînă.

Toate domeniile vieții sînt năpădite de strădania întru eficiență, chiar și cele pe care le considerăm ferite de acest mucegai rațional.

Ritualurile preoților sînt atinse de eficiență. Vezi, de exemplu, vestitul trafalete cu care se binecuvîntează clădirile. Folosit pentru eficientizarea actului de sfințire.

Actul artistic este și el din ce în ce mai năpădit de eficiență. De la inspirație la marketing. De la ἐνθουσιασμός la planificare. De la tăiat urechea și murit în sărăcie la focus grupuri să iasă filmul cît mai bine, să placă clientului.

Pînă și cele mai zănatice părți ale vieții omului sînt eficientizate, raționalizate, matematizate, cuantificate, monetizate, optimizate la sînge. Alpinism artă extaz turism extrem droguri îndrăgosteală inebriație adolatrie. Tot. Tot. Tot.

O să rîdeți, dar pînă și orgasmul ne străduim să ni-l eficientizăm zilele astea – de multe ori fără să ne dăm seama. Think. Just think about it for a few seconds și o să fiți surprinși, dacă sînteți sinceri – sau sincere – cu domniile dumneavoastră.

Sîntem pătrunși pînă în măduva oaselor de strădania întru eficiență.

Un mare weberian al zilelor noastre, George Ritzer, a scris o carte strălucită despre acest tăvălug inexorabil care vine vine vine calcă totul în picioare: “McDonaldizarea societății”. E carte de căpătîi pentru a ne înțelege viața. Vă recomand cu căldură s-o citiți.

PARTID VS SECURITATE. RELAȚIA LOR CU EFICIENȚA
Ei bine, în domeniul politic, tensiunea dintre Partid și Securitate, dintre activist și tehnocrat, este exact tensiunea dintre artă și știință. Dintre carismă și instituție. Dintre emoție și rațiune. Exact tensiunea de care vorbește Weber cînd ne povestește despre procesul de modernizare a societății.

Politicianul este aproximativ. Și în bine, și în rău.

Cam lipsit de rigoare. Cam inconstant. Străbătut uneori de pusee de pricepere, chiar de genialitate, dar în general mediocru. Nu prea are o meserie la bază, cum spuneau comuniștii pe vremuri, în afară de cea de activist. De “lătrău”, cum scuipa printre dinți cu dispreț taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci cînd își exprima furia sa de inginer la adresa politrucilor care i-au mîncat viața.

Însă tot în firea politicianului stă și partea bună a cuvîntului “aproximativ”. În priceperea sa stă negocierea, gestionarea emoției, pupatul babelor și discuțiile interminabile cu mulți, mulți oameni care bat cîmpii, dar au nevoie de recunoaștere, de compasiune, falsă, dar totuși cît de cît compasiune, de empatie, de un cuvînt bun inutil, dar ah atît de necesar.

Virtutea lui este înțelegerea între părți teoretic ireconciliabile, cel mai mic numitor comun, mermeleala strategică. Muddling through, cum spune înțelepciunea limbii engleze.

Tehnocratul, în schimb, urăște bălteala întru aproximare. El nu are timp și nici dispoziție, nici ficat pentru toate prostiile la care se pricepe politicianul.

Urăște emoția, pe care o consideră primitivă și lipsită de maturitate. Urăște babele. Urăște discuțiile inutile. Urăște marketingul și actoria, nevoia de comunicare și de isterie agrandizatoare. Urăște negocierea. Pentru el, realitatea e oablă și nu cunoaște parlamentări. Ea se cunoaște prin știință, se cucerește prin tehnologie și se justifică prin rațiune.

Securistul e tehnocrat din fire. Prin construcție profesională. Prin carieră. Prin îmbibarea instituțională. E discret. E rațional. E sec. E rece. E tuns corect. E lipsit de umor. Pentru el, sloganul este “întocmai și la timp”. Tot ce e virtute pentru politician este greșeală și păcat pentru inginerul securist.

Și, mai ales și mai ales, consideră că știe mai bine decît alții cum trebuie făcute lucrurile. Ca doctorul care știe cum trebuie tratat pacientul. Ca inginerul care nu suferă discuții atunci cînd se apucă cineva să-i explice cum trebuia de fapt proiectat podul ăla.

DEMOCRAȚIA, UN BALAST INUTIL
Ei bine, aici e buba. Aici se termină democrația. Căci știe mai bine și nu suferă discuții. Știe că lumea e bazată pe ordine. Atît “ordine” în sensul de rînduială, de organizare. Cît și “ordine” în accepțiunea militărească a termenului: comenzi, porunci îndeplinite fără crîcnire.

Știe să asculte ordinele. Dar și cînd e la butoane, nu suferă să nu i se asculte ordinele.

Și vrea la butoane, pentru că știe mai bine, consideră că doar el știe cu adevărat cum trebuie gestionată realitatea.

Cazul paradigmatic în acest sens îl reprezintă Răzvan Mihai Ungureanu, odată ajuns la butoane. Aduceți-vă aminte superbia superioară și arogantă cu care își exhiba perfecțiunea cînd mînuia autoritatea de premier. Emfaza auctorială, ex cathedra, cu care clama ce trebuie făcut. Fără milă. Fără emoții. Fără fleacuri. Ca un doctor care nu acceptă discuții. Ca un inginer care disprețuiește pe toți aproximativii din preajmă.

Ca un securist care nu acceptă discuții.

Problema e că societatea e complexă. Deci aproximativă. Democrația e aproximativă. Pe asta se bazează. Asta e esența democrației. Implică discuții, zbateri, retorică și contra-retorică.

În logica tehnocratului, discuțiile sînt un păcat. Ordinele sînt cele care generează ordine. Deci democrația e un lest și o povară. Ceva aproximativ, primitiv. De lepădat la groapa de gunoi a istoriei.

TEFELEII, PUBLICUL NOII ORDINI SECURISTO-EFICIENTE
Tentația autoritariană care străbate societățile contemporane are la bază tînjirea după ingineria socială. După gestionarea societății pe principii raționale, de eficiență. Ca pe o mare firmă pe care managerul trebuie să o conducă întru maximizarea profitului.

Ăsta este și motivul pentru care vehiculele politice construite și gestionate de securiști sînt atît de atractive la publicul urban cu ocupații complexe, obișnuit în logica necruțătoare a corporației. Ei vor să stoarcă tot de la realitate. Nu acceptă compromisuri.

Urăsc bavurile și aproximarea și “las-o, mă, că merge și așa”. Urăsc oamenii știrbi nu pentru că sînt știrbi, ci pentru că nu se străduiesc să fie perfecți întru corporalitatea lor imperfectă. Cum adică să nu-ți îngrijești dinții? E un păcat.

Urăsc oamenii săraci, considerînd că nu se străduie îndeajuns. Nu contează contextul social. Nu contează ce-i ține în sărăcie. Responsabilitatea este în întregime a celor săraci, consideră tefeleii. Astfel, neputința e transformată în păcat.

Tefeleii din ziua de azi, niște corporatiști de nădejde îmbibați de fantasma eficienței, sînt vrăjiți de partidele securistice. Pentru ei, viața e o continuă strădanie întru eficiență.

Ei nu se odihnesc, ei își optimizează minutele de relaxare. Cît mai puține minute de relaxare pentru o odihnă cît mai intensă. Mîine o să mă odihnesc și mai bine în și mai puține minute.

Ei nu fac jogging de plăcere, ci mereu cu ochii în aplicațiile care le spun cîți pași au făcut, cîte calorii au ars, cît de perfecți sînt pentru că deja sînt mai buni decît alți 43,573 de alergăreți care au performat mai prost decît ei, sînt deja peste 93% din utilizatori și dacă aleargă cu încă 1 km / hr mai repede, pot atinge chiar percentila 97%.

Viața tefeleilor și a tehnocraților și a securiștilor este o continuă optimizare necruțătoare. Plină de cifre și de cuantificări și de organizări. Totul trebuie să fie 101%. Un stahanovism de cea mai bună calitate.

Hai, că poți. Hai, că sîntem la olimpiadă. Hai, că viața e o competiție. Hai, că ești mai bun decît toți ceilalți. Vestitul slogan al celor de la Pro TV, exponentul acestei gîndiri tefeliste: “Am cu ce, mă!”

CORUPȚIA: MOTORUL EMOȚIONAL. INEFICIENȚA CA PĂCAT
Singura problemă a securiștilor în lupta lor cu politicienii aproximativi și decadenți și lipsiți de rigoare e faptul că nu știu să mînuiască emoția.

Vedeți voi, emoția este motorul indispensabil pentru acțiunea politică. Fără emoție nu faci lumea să voteze. Și, după cum vă spuneam, securiștii fiind reci și raționali și lipsiți de umor, urăsc emoția.

Doar că n-au ce face. Trebuie să stîrnească emoții. Și, neștiind cum s-o facă precum politicienii, o fac precum inchizitorii.

Principala armă emoțională a securiștilor în lupta pentru putere cu politicienii o reprezintă CORUPȚIA.

Cu ea stîrnesc emoțiile tefeleilor. Cu ea generează indignare, ură. Cu ea scot tefeleii la vot. Și funcționează. O armă foarte puternică.

Ce nu înțelege multă lume este că acest concept de corupție este gestionat într-o logică religioasă. Este felul în care se pedepsește moral lipsa de eficiență.

Pe tefelei îi deranjează teribil corupția pentru că vine în răspăr cu cea mai puternică valoare a lor: eficiența.

Pentru ei, corupția este felul în care ineficiența este transformată în păcat abominabil.

De-abia încărcînd-o cu această conotație valorică se stîrnește fervoarea inchizitorială. De-abia acum au securiștii benzina emoțională necesară pentru a-i scula pe tefelei din placiditatea socială. Le toarnă indignare în motor și-i scoate la vot.

Și atunci e foarte convenabil. Acuza de corupție se aruncă asupra politicienilor ineficienți spre demonizare. Nu contează ce au făcut. Sînt corupți, Au făcut abuz în serviciu. Nu au fost raționali. Eficienți. Perfecți, așa ca noi, care clădim viitorul de aur corporatist al societății.

Astfel, redistribuirea plus-valorii în societate, unul din elementele fundamentale ale democrației, este cît se poate de simplu demonizată. Asistații sociali sînt ineficienți. E corupție să le dai ceva. Repari blocurile, cum a făcut Olguța în Craiova? Ai un beneficiu nematerial. Deci e corupție. Orice se poate astfel transforma în corupție. E simplu. E elegant. E incredibil de eficient.

Astfel, interesele politice ale securiștilor sînt mascate în discurs moralizator și penalizator.

Ineficiența, care stă la baza democrației, pentru că orice redistribuire de plus valoare este inevitabil ineficientă, este transformată în păcat.

Societatea este considerată o mare firmă care trebuie să facă doar profit și care nu are voie să aibă pierderi. Oamenii știrbi și săraci? Pierderi. Deci ineficiență. Deci corupție. Simplu.

* * *

Pe scurt, dragilor (glumesc – a ieșit un articol exasperant de lung), v-am explicat ce stă la baza tensiunii dintre Partid și Securitate. Care este baza valorică a acestui conflict. Și cum se convertește rațiunea în emoție prin intermediul conceptului de corupție, acest jolly jocker necesar.

A ieșit un articol lung. Le mulțumesc prietenilor Vlad Ștefan și Anton Cenușe, cu care am purtat o discuție mai mult decît fructuoasă pe această temă filosofico-socială. Acest articol este, în bună măsură, consecința discuției cu ei.

Și vă mulțumesc și vouă, tuturor, medievalii mei ineficienți și corupți și plini de păcat, că mi-ați suportat ineficiența vorbei lungi și că ați avut răbdare pînă la capăt.

Valar morghulis.

. Citeste tot...

Partidul și Securitatea. Part 1. România

Una din marile probleme ale Securității, persistentă și insistentă și enervantă (problema, nu Securitatea), a fost ghimpele în coastă numit PSD.

De ce? Pentru că sfîntul, necesarul joc Partid vs Securitate.

Să vă explic.

De cînd s-a inventat modernitatea, cam în ultima sută de ani, în politica multor țări se tot desfășoară apriga luptă dintre Partid și Securitate. Ambele cu P mare, evident. Ca niște tipuri ideale.

Englezii au inventat jocul și toți ceilalți l-au adoptat. Rușii, marii jucători ai acestui joc. Evreii. Americanii. Francezii. Românii, printre alții. Nu am inventat noi nici roata, nici apa caldă, nici asfaltul. Nici măcar Securitatea. Am învățat de la stăpînii noștri.

Avem doi jucători. Ambii cu țeasta tare și cu pieptul umflat.

Într-un colț al ringului, să-i zicem colțul roșu, Partidul.

Partidul, reprezentarea intereselor civile și a compromisului mermelit. Partidul, populat de tot soiul de specimene fie rizibile, fie pur și simplu ticăloase. Mulți purtători de geantă. Multă selecție reziduală, oameni care nu știu nici o meserie și atunci eșuează în politică.

Partidul, cel care gestionează Puterea (cu P mare), deși e una din instituțiile mediocre ale societății. Partidul, care mulți consideră că n-ar trebui să aibă acces la Putere, că e populat și de ticăloși, și de nepricepuți.

În colțul celălalt al ringului, Securitatea.

Securitatea, exponentul expresiei armate în politică, a carierei și instituției și birocratizării.

(Pe tot parcursul acestui articol mă adap copios din teoria weberiană, chiar dacă voi nu vă dați seama de asta, că sînteți naivi și nu știți cine e Weber: tipuri ideale, birocratizare, modernitate, instituții).

Securitatea, teoretic instrument docil, căci asta e soarta militarilor, să slujească. Dar mereu ucenic vrăjitor care vrea să pună mîna pe Putere (P mare din nou, da?), slugă resentimentară la adresa stăpînului mediocru și bicisnic.

Funcționari publici de regulă bine pregătiți, securiștii dintotdeauna au ros frîul la adresa rolului lor secund în jocul de putere. Cum Dumnezeu să ne conducă ăștia, cum să luăm lumină și ordine de la ei, cînd noi sîntem mai geniali, mai perfecți, mai morali și mai superiori decît loazele astea de politicieni?

(Pentru cine nu s-a prins încă, expresiile “mai perfecți” și “mai superiori” sînt voit folosite în mod ironic, că așa îi place lu Palada să scrie, să se ecsprime postmodernist, chiar și cînd face analize îndrăznețe)

(Apropos, că tot vorbeam de Weber. Această tensiune dintre Partid și Securitate este atinsă implicit și de el, atunci cînd vorbește despre necesitatea profesionalizării politicii și a unui parcurs bine definit de carieră în articolul său “Politics as a vocation”)

Politica și Securitatea. Aceștia sînt cei doi mari jucători în jocul contemporan pentru putere. În alte vremi, alții erau ăia Mari cu M mare. Regele, nobilii, aristocrația. În fapt, forța Armată. Biserica, mare actor în jocul de Putere pînă în vremuri foarte recente.

De ceva timp, de cînd cu modernizarea, Politica și-a croit loc pe nesimțitelea în spațiile interstițiale dintre ceilalți jucători și le-a uzurpat rolul central.

Michael Mann, alt mare sociolog, tot weberian și el, a explicat strălucit acest proces istoric (Atenție, mai e un Michael Mann și regizor la Hollywood, mare regizor, ăla de-a făcut Heat. Doar o coincidență de nume).

Azi, Politica și Securitatea sînt cei doi mari jucători în jocul pentru Putere în societățile democratice. Acolo unde Armata și Biserica sînt cuminți, cu botul pe labe. În Iran e alt joc, de exemplu. Sau în Coreea de Nord.

Jocul e aprig. Jocul e aspru. Cînd unul e deasupra și celălalt înghite cuminte lichide. Cînd pe dos. Roata se tot învîrte, că așa e în istorie.

Cel mai bine definit astfel de Joc în perioada modernă între Partid și Securitate a fost în Uniunea Sovietică – cu continuare în Rusia contemporană. Dar nici cu America nu mi-e rușine, drept să vă spun.

În România, același joc. Partidul se luptă cu Securitatea. Armata mai cuminte. Nu ca pe vremea Mareșalului. Biserica și ea mai cuminte. Nu ca pe vremea Imperiului Bizantin. Clasa de business (celălalt mare actor în viziunea lui Mann), nu prea există, ce naiba să joace?

Din cauza dependenței de cale istorică, rolul Partidului este jucat de PSD, continuatorul Partidului din vremea comunistă. Toate celelalte partide se definesc prin relație cu PSD, cei mai mulți drept tabăra anti-PSD. Unii, minioni partide satelite ale PSD-ului.

Dat fiind tensiunea inevitabilă între Partid și Securitate, Securitatea nu are cum să fie decît anti-PSD.

Nu poate să fie cu PSD. I-ar fi anihilată nevoia de acces la Putere. Nu poate accepta rolul de slugă credincioasă. Nu e suficient de militară pentru asta, cum e Armata. Acolo, ăia dacă-i ordin, cu plăcere. În cazul Securității, avem niște militari un pic mai civili. Mai îndrăzneți. Mai cu atitudine. Mai cu opinii și cu năzuință.

Securitatea vrea la butoane. Vrea să balanseze și să pună mîna pe Putere. Drept pentru care principalul său dușman trebuie îngenuncheat, dominat, înlănțuit, dacă se poate anihilat.

Și acest dușman este PSD.

Prin prisma asta vă propun să interpretați continua zbatere din politica românească din ultimii douăzeci de ani, de cînd Securitatea a ieșit din umbra anilor ’90, cînd se ascunsese speriată sub fustele lui Iliescu, căci știa că lumea e supărată pe ea.

Pe măsură ce furia populară la adresa Securității comuniste s-a potolit și a crescut o nouă generație de tefelei pufoși care au o opinie mai degrabă pozitivă despre serviciile secrete, (am sondaje, am grafice, știu ce spun), Securitatea a căpătat curaj. Aha. Stai așa, că poporul nu mai e supărat pe noi. A uitat. Păi atunci să îndrăznim.

Și s-a așezat din nou la masa de șah, în ringul de luptă. Cu cine? Cu singurul adversar pe măsură. Cu PSD.

Adrian Năstase? Bifă. Ponta? Bifă. Dragnea? Bifă. Cei trei principali lideri ai PSD care puteau să țină în șah Securitatea, toți demonizați frumos, ca la manual. Pentru că puteau să încline balanța în favoarea Partidului.

Da, da, știu: discuție complicată în ce măsură au fost și ei parte a jocului de infiltrare. Teoretic da, aveți dreptate. Niște civili necesari. Practic trecuseră însă dincolo de punctul de control, nu mai erau niște executanți docili. Prea începuseră să țină cu Partidul.

La fel ca și cu Băsescu. A fost docil și umil și supus pînă a pus mîna pe Putere și atunci n-a mai fost nici docil, nici umil, nici supus. Sluga devenită stăpîn. Și dă-i și călărește Securitatea.

Evident, pînă a intrat în al doilea mandat și a devenit lame duck și i l-au arestat pe frati-su și i-au tăvălit un pic fetele prin procese.

În această lumină vă propun să citiți cariera politică a lui Băsescu și lupta sa cu PSD. Dacă trebe, trebe.

În aceeași lumină vă invit să citiți și cariera politică a lui Dragnea. Inițial umil executant, la ordin. Apoi Lucifer de duzină, căruia i se urcase la cap.

Apoi Lucifer de succes, dar mediocru, fără curaj de lider istoric.Căci n-a îndrăznit să ducă pînă la capăt rebeliunea, să răstoarne sistemul și să facă la fel ca în Ungaria sau în Polonia, unde acolo Politicul a avut tupeul să pună Securitatea cu botul pe labe. Deocamdată.

Și dacă n-a îndrăznit să meargă pînă la capăt, pușcăria l-a mîncat.

Pentru că în Jocul ăsta nu există milă pentru învinși. E fix ca în Evul Mediu. Ca în Game Of Thrones. "When you play the game of thrones, you win or you die. There is no middle ground."

În aceeași lumină vă propun să interpretați obsesiva repetare behăită a lui Iohannis: Peee-Seeee-Deeee.

Nu e doar o o simplă nevoie retorică de mobilizare a electoratului anti-PSD. Nu e doar efort electoral lipsit de imaginație și comunicare politică împiedicată.

Nu. Este de fapt continua, neasemuita luptă dintre Partid și Securitate. Este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură.

Obsesia lui Iohannis de fapt e obsesia întregii tabere anti-PSD. Adică a Securității, care reprezintă tabăra anti-PSD. Care a înghițit de viu componenta civilă a taberei politice anti-PSD. Și PNȚ-CD. Și PD. Și PDL. Mai recent, și PNL.

Toate partidele anti-PSD sînt de fapt niște extensii bicisnice ale Securității. Niște Cîți și niște Boci. Ei nu fac politică. Ei nu reprezintă interese ale unor grupuri sociale și nu practică arta compromisului. Nu. Ei execută supuși. Unde o fi făcut armata Boc? Ghici ciupercă UM.

Tot Securitatea, de altminteri, e cea care a inventat și seria interminabilă de minioni anti-pesediști necesari din vestita “societate civilă”, de la toate acronimele “civile” care compuneau CDR pînă în ziua de azi. Cel mai recent exemplu, USR PLUS. Niște civili deosebiți. Niște anacondizați și niște întocmai și la timp.

De ce? Simplu. Repet. Dar merită să mă repet, să vă intre în cap. Tot ce se întîmplă este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură. PSD-ul.

Și a reușit.

După treizeci de ani, în sfîrșit a reușit.

Ghinion.

* * *

Partea a doua, în care prezint motivele pentru care există această luptă în societatea contemporană între Partid și Securitate, cu aplicare asupra situației din România, îl puteți citi aici. Puteți astfel afla de ce sînt tefeleii cum sînt și de ce stau ei toată ziua cu corupția în gură. Enjoy!

. Citeste tot...