În fiecare an, de 25 octombrie, trebuie să ne amintim că pe sîngele celor căzuți în luptă se clădește România. An de an, secundă de secundă, noi sîntem ceea ce sîntem datorită faptului că alți români au luptat și mulți dintre ei au murit pentru asta.
În zilele astea de pace, multora dintre voi aceste cuvinte vi se vor putea părea solemne, inutile, de mucava. Asta însă pentru că pacea este asupra noastră de atîta timp încît nu mai știm ce e ăla război. Și asta datorită celor care au murit pentru asta, la vremea lor, cît și celor care au trăit pentru asta, tot la vremea lor.
În zilele astea de pace în margine de război, cînd iureșul tancurilor se face la cîteva sute de kilometri de granițele noastre, unora dintre voi aceste cuvinte le veți simți prea necesare. Românii simt că războiul e aproape și își încredințează nădejdea în oastea țării. Așa cum și trebuie, de altfel.
Indiferent însă dacă vi se pare prea inutil sau prea necesar, trebuie s-o facem. Pentru că trebuie. Și pentru că altminteri se duce de rîpă totul.
Drept pentru care azi, 25 octombrie 2015, nu e nici prea devreme, nici prea tîrziu, nici prea inutil, nici prea necesar să ne aducem aminte și să-i cinstim pe cei datorită cărora sîntem români.
Plevna Grivița Oituz Cîineni Mărășești Mărăști Cotul Donului Oarba de Mureș Păuliș, și toate celelalte carele nu le pomenim aici cu numele, dar le avem în suflet, chiar de nu le mai știm deosebi.
Cinste lor!
Să nu uitați, recenților! Să nu uitați!
PSALMUL 59
Al lui David.
Dumnezeule, lepădatu-ne-ai pe noi şi ne-ai doborât; mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi.
Cutremurat-ai pământul şi l-ai tulburat pe el; vindecă sfărâmăturile lui, că s-a cutremurat.
Arătat-ai poporului Tău asprime, adăpatu-ne-ai pe noi cu vinul umilinţei.
Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului;
Ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi. Mântuieşte-mă cu dreapta Ta şi mă auzi.
Dumnezeu a grăit în locul cel sfânt al Său: "Bucura-Mă-voi şi voi împărţi Sichemul şi valea Sucot o voi măsura.
Al Meu este Galaadul şi al Meu este Manase şi Efraim, tăria capului Meu,
Iuda împăratul Meu; Moab vasul nădejdii Mele.
Spre Idumeea voi întinde încălţămintea Mea; Mie cei de alt neam Mi s-au supus".
Cine mă va duce la cetatea întărită? Cine mă va povăţui până la Idumeea?
Oare, nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare, nu vei ieşi Dumnezeule, cu oştirile noastre?
Dă-ne nouă ajutor, ca să ne scoţi din necaz, că deşartă este izbăvirea de la om.
Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi.
.
Citeste tot...
duminică, 25 octombrie 2015
La mulți ani Armatei Române!
sâmbătă, 24 octombrie 2015
Prima semifinală. Avancronica unei seri mult așteptate
Încet-încet, fiesta se apropie de sfîrșit, nu înainte de a crește în intensitate.
În seara asta, la 18:00, avem prima semifinală. Noua Zeelandă întîlnește Africa de Sud. Pe de o parte, o echipă considerată de mulți drept cea mai foarte perfectă din toată istoria jocului. Statisticile și palmaresul susțin această afirmație. În ultimul timp, All Blacks a bătut tot, a strivit tot, a călcat tot în picioare, uneori cu mare aplomb (amintiți-vă meciul de săptămîna trecută cu Franța). Are jucători să dea la încă trei echipe de mare clasă. Are legende vii. Are un antrenor beton. Are o pricepere aproape supraumană în teren de a se adapta pe loc, de a schimba, de a-și ține cumpătul, de a schimba stilul de joc. Sînt fabuloși.
Și totuși… Și totuși, aproape la fel se vorbea și despre alte echipe All Blacks din trecut, și în 1999, și în 2003, și în 2007, cînd de fiecare dată le-a rămas osul în gît prematur (“they’ve chocked”, un termen de tristă amintire pentru toți cei care țin cu All Blacks). Se vor împiedica și acum? Le va face Africa de Sud o nefăcută? Nu cumva această echipă pe care noi o considerăm cea mai foarte perfectă are viermele imperfecțiunii ascuns într-însa, așteptînd cuminte să-și scoată căpșorul diseară, să ne strice fengșuiul?
Africa de Sud, cel puțin pe hîrtie, e o umbră a ceea ce era prin 2007, cînd cîștiga a doua oară Campionatul Mondial. În ultimul timp Bokșii au suferit înfrîngeri rușinoase de la echipe pe care le dominaseră categoric pînă acum (Argentina) sau de la echipe despre care aproape nici nu știau unde sînt pe harta acestui sport (Japonia, într-unul din cele mai surprinzătoare meciuri din istoria rugbyului). Între timp, după ce au mîncat bătaie de la japonezi în primul meci din grupă, parcă-parcă și-au revenit un pic, întorcîndu-se la consacratul lor stil fizic, de mermeleală pînă la epuizare, stil care i-a ajutat să treacă de sferturi în fața Țării Galilor.
Oare va fi de ajuns? Oare această mermeleală unde Shalk Burger și restul liniei a treia sînt maeștri îi va face pe Bokși să ajungă în finală, să înghenunche geniul creator All Blacks care sînt în stare să facă o fază memorabilă din practic nimic, să învîrte mingea pe centimetru pătrat? Naiba știe. Dacă am ști, am fi bogați la pariuri.
Știm că în ultimii ani am văzut niște meciuri memorabile între All Blacks și Springboks în turneul Rugby Championship. De cîteva ori, Africa de Sud chiar a învins, evident la ea acasă, în veldtul cel înalt unde sînt ei stăpîni. Cel mai recent, anul trecut în 2014, Africa de Sud a făcut un meci de mare clasă, de suspans, de infarct. Și i-a învins. Echipa cam tot aia era, modulo niște pierderi datorate accidentărilor (căpitanul de Villiers îmi vine în minte acum). Oare se vor pricepe să răzbească din nou, să învie din cenușa recentelor meciuri proaste și să redevină ce au fost, ba mai mult decît atît?
Mă îndoiesc. Și cu mintea, și cu sufletul cred că All Blacks vor cîștiga și vor merge în finală. Dar de asemenea cred că în seara asta, în cîteva ore, vom vedea un meci memorabil.
Indiferent cine va cîștiga, de fapt rugbyul va cîștiga. Și asta e tot ceea ce contează, în fond și la urma urmei.
Hai! Crouch Bind Set!!
.
Citeste tot...
vineri, 23 octombrie 2015
joi, 15 octombrie 2015
Vin alegerile!
Unul din premiile recente de fotografie.
Courtesy of Sensei Sabin Dumitrescu.
.
Citeste tot...
vineri, 9 octombrie 2015
Un Everest de urcat
Duminică ne așteaptă cel mai dificil meci al nostru de la acest Campionat Mondial de Rugby.
Este cel mai dificil nu pentru că întîlnim cea mai puternică echipă – nu, asta s-a întîmplat în primele meciuri, cu Franța și mai ales cu Irlanda – ci pentru că este meciul cu miza cea mai mare.
Dacă învingem Italia – o echipă mai bună valoric decît a noastră – ocupăm locul trei și ne calificăm direct la următoarea ediție a RWC, fără să mai fie nevoie să trecem prin furcile caudine îndelungate ale calificărilor.
În plus, dificultatea e sporită și de faptul că este ultimul meci, cînd deja oboseala și erodarea unui program neprielnic de joc, cu pauze scurte între meciuri, își spun cuvîntul.
Colac peste pupăză, mai avem și doi dintre cei mai importanți jucători indisponibili. Demi-ul Surugiu e accidentat și nu poate juca. Închiderea pe grămadă și mai ales căpitanul echipei, sufletul jocului și cel mai bun din meciul greu cu Canada, Mihai Macovei, e suspendat pentru o faptă discutabilă și nici el nu poate juca.
Ne așteaptă un Everest de urcat. Nu știu dacă o să reușim. Meciul cu Canada ne-a și bucurat, ne-a și băgat îndoiala în sîn – am făcut prea multe greșeli evitabile.
Indiferent însă de rezultat, noi trebuie să fim alături de jucătorii noștri. Știm deja – ne-au dovedit cu vîrf și îndesat – că dau tot ce pot pe teren. Sînt una din motivele noastre de mîndrie, în aceste zile de tinichea cînd mulți alții ne dezamăgesc.
Hai România!
.
Citeste tot...
joi, 8 octombrie 2015
Scîrba și disprețul pe care le putem întrezări dincolo de cuvintele savante
Dincolo de toate intensitățile de o zi, trecătoare și isterice și superficiale, în subsolul vieții românești, printre cele cîteva întrebări puternice, stă și cea referitoare la neputința PNL.
Neputința lor de a ieși din umbra lui Iohannis. Neputința lor de a pune laolaltă cele două partide, senzația fiind mai degrabă că PDL devorează încet-încet PNL-ul cel vechi (e și o caricatură pe tema asta care circulă zilele astea pe Internet). Neputința de a propune lideri decenți, pertinenți, dincolo de nevolnicii de serviciu care fac turul televiziunilor, fără mare rezultat.
Dar mai ales și mai ales neputința PNL de a se desprinde de PSD în competiția electorală.
În ciuda faptului că avem din ce în ce mai clar o cursă în doi, o simplificare a vieții politice românești în două partide și restul mici, mărunte, cărora le vine din ce în ce mai greu să străpungă plafonul de semnificație, totuși PNL nu se desprinde în cîștigător, așa cum s-ar aștepta mulți, mai ales în contextul victoriei politice recente a lui Iohannis, care încă își face efectul în mentalul colectiv.
PSD se încăpățînează să nu moară, să nu fie acel partid-fantomă căruia îi tot cîntă prohodul nevolnicii de serviciu. PSD se încăpățînează să fie principalul partid din România, cu scorurile în sondaje cu care ne-a obișnuit de ceva vreme – undeva ușor sub 40%, nu departe de PNL-ul care de fapt e două partide, care de fapt e totuși un singur partid: PDL, pe cale să halească PNL-ul.
Iar PNL se încăpățînează să nu decoleze. Dă rateuri ca un Trabant înmuiat de ploaie. Nu face opoziție. Nu are putirință nici discursivă, nici politică – să luăm de exemplu recenta moțiune de cenzură eșuată, în plină logică a penibilului și a lui “... dar, totuși, ce frumos atîrnă”.
În această situație, la întrebarea “ce ne facem, fetelor? Să fugim, ne mănîncă”, pentru că mai e puțin și începe 2016 și vin alegerile locale, unde PNL riscă să facă un scor mediocru, dînșii au găsit de cuviință, neavînd altceva mai bun la îndemînă, să recurgă la argumentele vechi, să reîncălzească ciorba vehemenței de acum sute de ani, de prin 2013 toamna tîrziu.
Au scos din nou la înaintare un interviu din acea vreme cu un sociolog din dotare, unde acesta declara ritos că “dacă reducem dreptul de vot celor fără 8 clase, PSD dispare de pe scena politică”.
Din rîndurile acestui interviu, dincolo de necesarul atac politic menit să arunce o lumină neprielnică asupra partidului dujman, transpare o idee mult mai adîncă, ce ar trebui să ne pună rău de tot pe gînduri la adresa sănătății de principii a acestui partid, dacă ăștia îi sînt ideologii.
Transpare disprețul.
Disprețul în primul rînd față de oameni și, pe lîngă asta, disprețul față de democrație. E o scîrbă superioară și rece în cuvintele sociologului de servici care mie, cel puțin, îmi dă fiori. Pentru ideologii PNLului, lumea se împarte în oameni (adică ai noștri) și sub-oameni, cvasi-oameni (adică ăilalți, ăia mulți, proști, pleava, gloata, liota) care nu prea ar trebui să fie băgați în seamă atunci cînd vine vorba despre lucrurile publice.
La vremea respectivă am scris un articol în care, pe de o parte, arătam problema de principiu a distinsului ideolog liberal, pe de altă parte îi demonstram cu subiect și predicat, pe baza analizei cercetărilor electorale de la vremea aceea, că pur și simplu nu avea dreptate, bătea cîmpii, vehicula neadevăruri și stereotipuri – ultimul lucru la care te-ai aștepta din partea unui sociolog.
Pe de o parte, distinsul ideolog dădea dovadă de o total nesănătoasă înclinare nedemocratică, chiar un pic fascistă. Scriam la vremea respectivă:
“În primul rând, din punct de vedere principial, trebuie să observăm mesajul implicit elitist și non-democratic ce reiese din discursul său. Dînsul susține de fapt un anumit tip de vot censitar, nu pe structurare de deținere de proprietate, cum e de regulă votul censitar, ci pe structurare educațională, care împarte societatea în cetățeni de rang principal și cetățeni de rang secund. Un soi de “dreptate doar pentru căței”, de Ferma Animalelor în care toți sîntem egali, doar că unii sînt mai egali decît ceilalți.
No comment. Îi dorim o viață fericită într-un asemenea sistem politic. Nu va avea.”
“[…] Domnul [...] este adeptul unui soi de fascism luminat, pornind de la ideea că mințile luminate știu ele mai bine decît prostimea. Exact argumentul majorității tiraniilor și societăților autoritariene din istoria recentă.
Pe de altă parte, distinsul de serviciu bătea cîmpii. Ce spunea nu era deloc adevărat. Chiar și dacă dădeai la o parte pe cei cu studii primare și făceai din nou calculul electoral, chiar și așa PSD pierdea nesemnificativ, vreo două puncte procentuale, iar PNL (la vremea aceea tratat separat de PDL) nici el nu cîștiga cine știe ce.
Asta pentru că PSD-ul acestor vremuri nu are nici în clin, nici în mînecă cu varianta caricaturală din mintea creierului distinsului ideolog de serviciu.
Vă dați seama, evident, că asemenea demonstrații pentru dînșii nu contează. Peneliștii de multe ori au dat dovadă de o tristă ignorare a realității, atunci cînd nu le convine. Știți, de exemplu, cum au tratat subiectele economice recente.
Uneori săracii sînt de-a dreptul penibili în eforturile lor de spinning. De exemplu, cînd afirmă că scăderea taxelor nu e bună, că nu e pusă în aplicare de dînșii – deși ideologia liberală are drept miez de nucleu de principii exact asta, stat minimal, taxe reduse. Ar fi de-a dreptul de rîs dacă n-ar fi de plîns: liberalii care se opun scăderii taxelor!
Alt exemplu este cel privind revenirea economică a României, produsă în timpul guvernării PSD / Ponta. Pentru ei e groaznic că se întîmplă așa ceva și, drept urmare, se chinuie să demonstreze că albul este negru și că apa nu e udă. Nu e normalitate și creștere economică, e dezastru zilnic și continuu, pentru că dînșii sînt în opoziție și creșterea economică nu li se datorează lor.
Au mai fost și alții care au observat derapajul intelectual al liberalilor. Tizul meu Mirel Curea scrie și el un articol azi despre aceste intensități liberale de gîndire. Sînt sigur că și alții s-au arătat neplăcut surprinși de ce poate să le coacă mintea liberalilor, atunci cînd îi bîntuie neputința politică.
Aceste atitudini non-democratice nu fac cinste nici României în general, nici PNL-ului în particular – un partid, totuși, cu o istorie politică nobilă.
În plus, aceste atitudini non-democratice produc și efecte. Dar nu cele pe care și le doresc dînșii, ci fix pe dos.
Unul din motivele pentru care PNL nu reușește să concretizeze electoral situația politică teoretic favorabilă lor (Iohannis președinte, diverse instrumente de forță aflate în mîna lor) este foarte probabil felul în care dînșii vin cu asemenea argumente forțate, penibile, găunoase, dar mai ales non-democratice în fața opiniei publice.
Spre deosebire de ce cred dînșii, totuși lumea nu e proastă și miroase imediat gargara. Oamenii, indiferent dacă au sau nu cele mai foarte superioare studii cu putință, au totuși cap pe umeri, minte în dotare și își dau seama cînd politicienii bat cîmpii și cînd nu.
Drept pentru care oamenii își dau seama de plămada moale, mediocră, uneori chiar bicisnică din care sînt întrupați politic acești domni și aceste doamne și nu percutează la încercările lor de convingere, indiferent dacă demonstrează că albul e negru, apa e uscată, economia României e în continuă catastrofă sau PSD moare că are un electorat prost, needucat, care nu ar merita să fie lăsat să voteze.
Dar mai ales și mai ales oamenii percep scîrba și disprețul de care liberalii dau dovadă în spatele cuvintelor savante. Scîrba față de oameni. Scîrba față de semenii lor. Credeți că vor uita de asta pînă la primăvară, păcăliți de cine știe ce spinninguri electorale?
Eu cred că nu vor uita.
.
Citeste tot...
miercuri, 7 octombrie 2015
Mărășeștii mamii voastre de pufoși!
Zilele astea am avut parte de niște meciuri memorabile în RWC 2015, Campionatul Mondial de Rugby aflat în plină desfășurare.
Inevitabil, nu pot să nu fac comparația între două meciuri intense, fiecare în felul său.
Între cel dintre Japonia și Africa de Sud, unde Japonia a realizat surpriza secolului, învingînd dubla campioană mondială, și meciul de aseară dintre România și Canada, două echipe la nivel valoric relativ egal, meci la care ne-a stat inima în loc tuturor celor care l-au urmărit.
Greu găsești două meciuri mai diferite. Și totuși, comparația lor ne relevă lucruri semnificative, nu numai pentru rugby, ci pentru noi toți, ăștia care facem umbră pămîntului în această țară. E din nou un meci cu valențe sociologice.
La vremea respectivă, vorbeam despre meciul Japoniei cu Africa de Sud ca despre o întrupare a spiritului de luptător samurai, a codului Bushido. În meciul respectiv valorile pluteau prin aer, laolaltă cu jucătorii și cu mingea și cu sîngele.
Iar ideea care descria cel mai bine iureșul nebun, dar totuși atît de disciplinat al japonezilor era cel de mushin no shin, “mintea cea fără de minte”, un concept central al filozofiei zen budiste.
Japonezii au fost în ziua aceea un adevărat koan întrupat, iar victoria lor a fost rezultatul unei străduințe de samurai bine antrenați mental.
Nimic mai diferit în meciul de aseară.
Dacă japonezii au fost samurai, românii noștri aseară au fost niște oameni beți care s-au trezit din pumni. O cu totul altă logică de luptă, o cu totul altă stare, concretizată în cu totul alte posturi corporale, priviri, limpezimi ale albului ochiului, rapidități de mișcare a extremităților, coordonări ale mișcărilor.
Au fost două filme total diferite. Dar la fel de intense și de pline de răsplată pentru cei care iubesc rugbyul.
Românii noștri au fost aseară ca fiarele pădurii speriate de vînător. Ca un urs care e scos din bîrlog din hibernarea lui de o haită de cîini dresați să-l mursece. Ca un bețiv care se întoarce noaptea acasă de la crîșmă și e încolțit de golani, să-i fure restul de bani pe care n-a apucat să-i bea.
Bezmetici, necoordonați, total depășiți de situație, total pe lîngă partitura pe care probabil o repetaseră înainte, la vestiar, cu antrenorul, românii noștri au avut o repriză și ceva de hăbăuceală perfectă. Nimic nu le-a ieșit. Și-au furat-o ca la Verdun, de manual.
I-au hărțuit canadienii zglobii pe trei sferturi cum au vrut ei, știindu-le slăbiciunea în această parte a jocului. Mingea a circulat fără efort la canadieni, tot timpul găsind în capătul liniei de atac un om în plus față de cîți aveau ai noștri în apărare.
Aripile lor, și aia de pe stînga – Van der Merwe, unul din cei mai buni jucători ai lor, care a dat un eseu în fiecare meci al grupelor, performanță nereușită decît de un singur alt jucător în istoria Campionatului Mondial, de legenda galeză Shane Williams - și aia de pe dreapta – Hassler, care a primit titlul de om al meciului, deși nu l-a meritat – ne-au tocat mărunt pe trei sferturi, pe lîngă uvertură, pe lîngă centri, pe lîngă fundaș, peste tot pe unde au vrut ei, pînă au dat amîndoi eseu.
Iar ai noștri, în loc să-și valorifice superioritatea pe grămadă, au greșit tot ce se putea greși. Au scăpat toate mingile pe care le-au avut la dispoziție. Cum în sfîrșit puneau și ei mîna pe minge - și a fost al naibii de rar acest prilej în prima repriză! – cum maxim la a treia pasă o dădeau de gard, o mermeleau de ziceai că-i pepene fierbinte, o trînteau, o scăpau, o lua dracu.
Cum aveam o șansă de control a jocului, cum o fușeream. În loc să dăm în tușă cele două lovituri de pedeapsă de care am beneficiat, să fim aproape de terenul lor de țintă, să-i luăm la împins, am dat la bețe și am ratat. Cum am avut și noi o grămadă în cinci metriul lor, cum taloneurul a reușit contraperfomanța să o mermelească, să fie singura grămadă în care ei au fost cît de cît egali cu noi.
Am fost varză.
Era minutul 50, deja repriza a doua, era scorul 15-0 și totul era clar și limpede precum sclipește luna în cuțitul tîlharului, chiar înainte să ți-l înfigă în burtă, să-ți dea lovitura de grație. Totul era pierdut. Nu mai aveam cum să mai recuperăm diferența. Nici o altă echipă nu mai recuperase pînă acum această diferență la vreun campionat mondial.
Și pe urmă am recuperat.
Ne-am trezit din pumni și am recuperat. După 50 de minute de coșmar, au venit 10 minute de cît de cît normalitate, urmate de ultime 20 de minute de vis. România cum n-a fost niciodată, decît la Mărăști și Mărășești.
Pentru că Verdunul din prima repriză s-a transformat în a doua repriză în Mărăști și Mărășești. La fel cum nimeni nu credea în 1917 că biata armată română va face față tăvălugului eficient nemțesc, nimeni nu mai credea că românii noștri aseară vor reuși să-și revină. Și totuși și-au revenit.
Iar bețivii noștri cei țărani și ciobani și urși blegi și somnoroși și vai de capul lor s-au transformat în soldați în izmene și cu uniformele zdrențuite, dar soldați, soldați țărani și furioși și răi, care au dat adversarul cu cracii în sus, atac la baionetă după atac la baionetă, nu contează morții, nu contează răniții, dă-i să plîngă, pe ei pe ei pe ei pe mama lor, hai Ioane, hai Gheorghe, hai Macovei, hai futu-vă rasa voastră, hai că mai avem un pic, hai că sînt căzuți, dacă nu putem acum, atunci cînd?
Și am putut. Paștele mamii ei de viață și paștele mamii lor de jucători, am putut.
Ne-au făcut să facem infarct. Ne-au dus inima la gît. O țară întreagă a asudat și suferit și înjurat și scuipat și urlat și spart televizorul. Și i-am bătut la mustață. Pentru că ne-am trezit din pumni.
Și cînd te trezești din pumni începi să vezi. Să vezi terenul. Să vezi jocul. Să înțelegi ce ai de făcut. Și mai ales, să nu mai greșești.
A fost un mushin noshin foarte balcanic și foarte dacic și foarte ciobănesc. A fost o mermeleală înghesuită, urîtă, dar eficientă. Românii noștri au jucat ce-au știut ei mai bine. Au beneficiat de faptul că li s-a terminat gazul canadienilor. Și au dat cu ei de pămînt.
Ursul a spulberat cîinii care îl hărțuiau. Bețivul, cu trei cuțite în spinare și cu unul în burtă, a înfipt mîna în beregata unuia din tîlhari, l-a transformat în ghioagă umană și i-a zdrobit pe ceilalți, punîndu-i pe fugă. A fost atît de aprig și de furios și de nebun în suferința lui de fiară încolțită încît a băgat spaima în dujmani.
Așa a fost la Mărășești. Cam așa – evident, păstrînd proporțiile – a fost și aseară cu canadienii.
Și i-am bătut cu nici două minute înainte de fluierul final. Canadienilor nu le venea să creadă. Aveau victoria practic în mînă. Și le-a scăpat. Alor noștri nu le venea să creadă. Neam de neamul nostru nu făcuse vreodată așa ceva. Surugiu, scos din teren că se accidentase, plîngea pe margine ca un copil. Tribunelor nu le venea să creadă.
Unei țări întregi nu-i venea să creadă.
Multora dintre noi nici acum nu ne vine să credem, la o zi după.
A fost magnific. Și a fost groaznic de urît și de nașpa. Și de periculos pentru ce ne așteaptă în curînd.
Pentru că, dacă vom juca la fel cu italienii duminică, atunci cînd avem ultimul meci din grupă, ne vor măcelări macaronarii cu grație, cu zîmbetul pe buze, ca un asasin fără milă și fără de greșală. Din vîrful floretei, cu o mînă la spate.
Asta pentru că tipul acesta de berserkărie vikingă și ciobănească de care au dat dovadă băieții noștri aseară merge atunci cînd lupta este de uzură. În acele nobile încleștări smardologice cunoscute sub numele generic de mermelewaza. De ciobăneală. Pricepere de ceafă groasă. Că e MMA, că e trosneală între smardoi, că e box, că e luptă corp la corp, accentul cade pe cine obosește primul.
Pe perseverență și pe încrîncenare și pe capacitatea de a încasa lovituri fără să obosești și fără să mori, fără să fii făcut knock out. Te bazezi că celălalt va fi epuizat și aștepți să revii atunci, pe sfîrșit de meci / de luptă / de trosneală.
A fost chiar și o declarație azi a unuia, nu mai știu dacă jucător sau din corpul tehnic, care cam asta spunea: “dacă în minutul 60 diferența de scor e de maxim 14 puncte, putem reveni, bazîndu-ne pe oboseala lor“. Diferența a fost de 15 puncte, cam pe acolo. Și a dat Dumnezeu și s-a făcut minunea imposibilă și am revenit.
Dar sînt meciuri și meciuri pe lumea asta. Meciuri, ca cel de aseară, unde mermelewaza, ciobăneala de epuizare, smardoiala urîtă, sînt productive, dau rezultate. Și meciuri unde se aplică logica artelor marțiale din Orientul Îndepărtat: China, Japonia, Vietnam, you name it.
Spre deosebire de logica de luptă de epuizare, în logica artelor marțiale asiatice, lupta durează puțin. Se caută rezolvarea fulgerătoare. Cine e tăiat primul, cine cade secerat în cîteva secunde. Nu transpirăm. Nu tremurăm. Nu aproximăm. Clar și limpede, rapid și precis, lovitură fulgerătoare, tăietură ucigătoare.
Și gata. Pac. A căzut pufosul la pămînt și nu se mai ridică. Un pic de sînge pe lama katanei. Șfichiuim lateral lama în aer și sîngele se desprinde. Apoi băgăm sabia la loc în teacă și ne vedem de drum, că avem treabă, să nu se răcească ceaiul verde turnat în bolul de ceramică translucidă.
Știu. Rugbyul se joacă 80 de minute. Știu. De la minutul 50-60 încolo începe să se facă diferența. Dar dacă ne-o luăm în prima repriză de la italienii clar mai tehnici decît noi cu vreo 30-40 de puncte, nu mai recuperează handicapul ăsta nici Superman.
Putem noi să sperăm la zece lupte ca la Mărășești, că vom fi deja făcuți lasagna. Trece sabia prin noi de cinci-șase ori și gata. Sîntem frigărui. Mai lipsesc doar pastele al dente.
Asta e problema cu speranța că ursul se va trezi și se va înfuria. Să nu cumva ursul să moară înainte să apuce să se ambaleze, să se înfurie. Și uite așa să vindem noi blana ursului din pădure cînd afirmăm că avem obiectiv la acest Campionat Mondial să obținem două victorii. Adică și cu Italia.
Greu. Greu. Foarte greu.
Hai, că duminică iar facem infarct. Hai România!
Mama voastră de pufoși care ne-ați băgat în boală aseară, să murim tineri din cauza voastră...
.
Citeste tot...
Asimptotic și fierbinți...
Un text scris acum deja 4 ani și care este mai actual decît niciodată.
* * *
Asimptotic și fierbinți Ne-o tot luăm zilnic în dinți
De cînd ne știm, e plin discursul public de văicăreli la adresa sorții crude de care are parte această “biată țhărrrișșoara nhoastrrră”.
Toată lumea se taie pe burtă, încet și trist, își smulge metaforic părul din cap, face precum intenșii de pe vremuri, profețind dezastrul, catastrofa, anihilarea, neantul, apocalipsa, maică. Toate ne put, nimic nu ne convine. Trăim o stare de opărire perpetuă, continuă, neîntreruptă. Sîntem perpetuu ofuscați.
Ne ofuscăm în fiecare zi la adresa agriculturii, a educației, a industriei, a numărului de vaci pe cap de locuitori, a moralei, a rapiței, a clasei politice, a investițiilor străine, a emigrării, a caracterului, a universităților private, a lungimii diverselor extremități corporale, a pensiilor, PIB-ului, sistemului de vot, a felului în care sîntem tratați de alte nații.
Sîntem nemulțumiți de doctori, de asistente, de avocați, de judecători, de procurori, de instalatori, vameși, brutari, popi, polițiști, notari, psihologi, sociologi, cosași, tractoriști și pădurari. Nici măcar curvele nu ne mai convin, nu mai corespund standardelor de calitate, ah, vai, ou sont les putes d’antan? Singurii care au scăpat – deocamdată – sînt astrologii și prezentatorii de la OTV.
Nimic nu ne place. Bacalaureatul, roșiile, avioanele F-16, emisiunile TV, pădurile, drumurile și folcorul, toate sînt proaste, toate merg prost, toate se duc de rîpă, toate crapă, pier, se duc dracului, se fac pulbere, nu mai sînt ce-au fost. Te și miri cum naiba de mai rezistăm. Cum dracu’ de n-am dat colțul pînă acum toți, in corpore, o nație care face hîc și moare cu mărul în gît, ca vaca în grădină, alergată de prostul satului, ca Albă ca Zăpada otrăvită de regina cea vrăjitoare?
O simplă comparație matematică la tot ce trăim monstruos și jelim groaznic zilele astea, anii ăștia, deceniile astea, secolele astea, ce mai, încă de cînd s-au pupat pe gură Decebal cu Traian de-a ieșit poporul român, ne-ar spune că avem de-a face cu o funcție constant descrescătoare. Tot scade, tot scade, parcă ar fi Dunărea din această toamnă, cînd seceta a transformat-o într-o amărîtă de gîrlă stătută și sălcie și murdară și rea.
Pică pică scade scade se duce la vale, tot pică, tot scade, da’ pînă cînd coană Joițico, pînă cînd? Cînd se termină coșmarul ăsta? Cînd ne ia naiba pe toți? Ce face, maică, apocalipsa aia, nu mai vine odată să ne curme chinu’?
Trăim perpetuu într-un film indian în care băiatul și fata aleargă unul spre altul jumătate de film, cîntă și aleargă, se tot apropie, camera se pune cînd pe el, cînd pe ea, se iubesc de crapă ecranul de pînză al căminului cultural, iar cîntă, iar aleargă, au tot timpul brațele rășchirate și fața radiind de dragoste, dar de ajuns să se îmbrățișeze tot nu se întîmplă.
Se termină punga de semințe și ei tot n-au ajuns să se pupe naibii odată, să se verse adrenalina și în noi, și în ei și să mergem dracu’ odată acasă, la spital, la balamuc, la groapă, nu vezi, dom’le, că tot vine sfîrșitul lumii, voi ce faceți, mai cîntați mult acolo?
Am obosit de cînd tot vine sfîrșitul lumii în fiecare zi. Să vină dracu' odată să ne ia pe toți, să-l dea în direct la OTV, să votăm prin SMS dacă ne place sau nu.
Da, veți spune, avem de-a face și cu funcții matematice care, deși constant descrescătoare, tot nu ating zero-ul. Se tîrîie neputincioase în infinitul asimptotic, convergînd spre vraiște total, fără să-l atingă niciodată. Parcă într-un grafic de-ăsta sîntem și noi, într-o continuă rostogolire a lui unu pe x spre infinit, infinitul din ce în ce mai mic, mai bicisnic, mai jegos și mai fără de speranță.
Balta se face din ce în ce mai mică, viața din ce în ce mai nașpa, criza din ce în ce mai criză, apocalipsa din ce în ce mai aici, uite-o colea, la poartă, la ușă, în prag, dar n-a scos încă sabia să ne dea lovitura de grație. Nu azi, nu acum. Mîine. Mîine cu siguranță. Ne mai chinuie un pic, încă o zi, încă un veac. Mîine, bre, mîine…
Pe ce canal ziceți că au mutat ăștia de la cablu OTV-ul, să votez prin SMS dacă cred că o să vină mîine sfîrșitul lumii sau nu?
.
Citeste tot...
luni, 5 octombrie 2015
duminică, 4 octombrie 2015
sâmbătă, 3 octombrie 2015
Rugby pe pîine azi
Azi iar avem o zi dedicată 130% rugbyului (cu excepția mea personal, care am și o cununie civilă de gestionat, y compris mini-paranghelia de după).
După meciul decent de ieri, cînd georgienii au înfruntat pentru prima dată într-un meci oficial All Blacks și nu s-au făcut chiar așa de rîs (în afara faptului că au luat vreo șapte eseuri :) ), azi avem trei meciuri puternice.
În primul, Samoa întîlnește Japonia. Echipele sînt relativ apropiate valoric. În plus, ambele echipe au ceva de demonstrat. Samoa, să cîștige două meciuri și astfel să continue seria de calificări automate la RWC.
Japonia și mai mult, să dovedească faptul că victoria împotriva Africii de Sud n-a fost of a freackish nature, că au crescut cu adevărat în valoare și pot înfrunta alte echipe cu succes – asta îndeosebi după ce au mîncat bătaie de la scoțieni în meciul anterior.
Samoa – Japonia. Orele 16:30.
Al doilea meci e la fel de puternic, în aceeași grupă. Africa de Sud – Scoția.
Bokșii trebuie să cîștige neapărat grupa, altminteri e jale și suspin. Într-o țară în care se mănîncă rugby pe pîine și unde întotdeauna standardul este “anul ăsta trebuie să cîștigăm Campionatul Mondial”, o a doua înfrîngere în grupe ar fi dezastru. Nici nu s-ar mai întoarce acasă, ar cere direct azil politic în Anglia.
De partea cealaltă, scoțienii au în față marele prilej nesperat să cîștige grupa pentru probabil prima dată în viața lor. În fața unei Africi de Sud slăbite, de ce nu? Hai să încercăm! Dacă nu acum, atunci cînd? O să fie meci fain...
Africa de Sud – Scoția. Orele 18: 45
Dar adevărata bijuterie, bomboana de pe colivă, pălăria din capul pompierului de servici este meciul de la orele 22 :00, în Prime Time, Anglia – Australia. Este un meci ad literam pe viață și pe moarte, un meci istoric, un meci monumental prin potențialele sale consecințe.
Anglia, după înfrîngerea rușinoasă și neașteptată în fața Țării Galilor, la ea acasă pe Twickenham, se vede acum în postura de a risca să nu se califice în sferturi dacă mănîncă bătaie și de la australieni. Groaznic! Oribil! Alții care ar cere azil politic dacă așa ceva s-ar întîmpla, doar că din păcate sînt la ei acasă, îi saltă Poliția imediat la ieșirea de pe stadion dacă mănîncă bătaie și dacă mai au ce sălta după ce-i sfîșie spectatorii furioși. Deci în nici un caz. Doamnă pom, avem o rugăminte: azi învingem, da?
De partea cealaltă, Wallabies de-abia așteaptă să provoace un pic de suferință, ceva mai multă suferință, tone de suferință asupritorilor colonialiști, foștilor stăpîni. În plus, Australia vrea să cîștige grupa, căci și ea are un ștaif de apărat de echipă dominantă în rugby-ul mondial. Dar mai ales și mai ales, în această grupă a morții în care sînt trei echipe foarte valoroase, Anglia, Australia, Țara Galilor, din care se califică doar două mai departe, orice înfrîngere e potențial catastrofică. Deci și australienii se roagă la doamna pom în același sens: doamna pom, vă rugăm noi: azi învingem.
O să fie măcel. O să fie unul din cele mai importante meciuri de rugby ale vremurilor noastre. Și totul pe Twickenham, în fața hoardelor de englezi cu inima la gură.
O să fie fain. Anglia – Australia, 22:00.
Deci noi azi, doamnelor și domnilor, facem provizii de bere, să avem cu ce arunca pe stadion, legăm nevasta și copiii cu noduri marinărești, să nu scape cumva din debara, și ne pregătim de ce e mai bun pe lumea asta: o zi cu rugby de legendă.
Crouch Bind Set.
.
Citeste tot...
Retinerea, supremul sacrificiu
Incet-incet, nu mai pot sa mai citesc fictiune. Mi se pare atit de inutil. Curat meshteshug de timpenie. Cind vad rafturile care gem de carti, sute de titluri si de autori necunoscuti. La dracu! Parca toti s-au oprit din citit doar ca sa scrie, sa strice hirtia.
Stateam azi in librarie si ma uitam la tonele alea de carti, nici nu puteam sa cuprind cu privirea tot. Oboseam, ochii nu mai vroiau sa vada, privirea mi se impiclea, ma durea capul, aproape un atac de panica.
Si m-a apucat o tristete iremediabila, ca in Toparceanu. Ce pana mea mai vrei sa mai strici si tu cuvintele, dobitocule? Nu vezi ca pina si Mindruta scrie in ziua de azi? Ia uite! O carte de Arsinel. Alta de Turcescu.
Goddamit! Potoleste-te! Azi e mai demn si mai nobil sa nu scrii.
Retinerea, supremul sacrificiu.
Get a life.
.
Citeste tot...
