Unde-s distraiele, unde-s cafelele?

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?
Movie review: Dune 2 (Denis Villeneuve, 2024)

Unul din motivele pentru care am iubit și iubesc la nebunie cartea Dune este precizia și delicatețea detaliului cu care este prezentată viața obișnuită a fremenilor.

E o abordare cvasi-antropologică în această lucrare de ficțiune, cum doar la Ursula K Le Guin mai întîlnești, dintre marii scriitori SF, și poate la Brian Aldiss. O empatie pentru cultura fremen cum doar un antropolog poate cultiva. Despuierea de exotism și scufundarea întru acceptarea alterității.

Frank Herbert face un efort herculean să ne prezinte cultura fremen în cele trei cărți ale sale inițiale: Dune, Dune Messiah, Children of Dune. În scriitura sa e o migăleală impresionantă de descriere a vieții de zi cu zi a fremenilor. De la obiceiurile prozaice pînă la elemente aparent inutile, de exemplu textura cîrpelor cu care erau acoperiți pereții sietch-ului.

Detaliile despre inelele de apă și despre cum sînt ele prinse în colțul de la batistă. Despre serviciul de cafea pe care Paul, devenit între timp Usul, îl moștenește de la Jamis cel învins în luptă, alături de femeia Harah și de copiii lor. Harah, cea care va deveni peste timp dădaca celor doi copii ai dispărutului Mesia, Leto și Ghanima.

Precizia cu care este mînuită apa în această cultură premodernă. Impresionanta eficiență a costumelor distrai. Toate priceperile tehnologice fie simple, fie foarte complicate prin care fremenii interacționează cu realitatea aspră de pe Dune. Ritualurile acestora. Combinația de frici primitive, habotnice și de disciplină, de eficiență foarte modernă. Viața de familie. Atmosfera de kibuț care le permează viața cotidiană.

Scriu toate astea din memorie, ca să vedeți cît de mult m-a marcat cartea. Le țin minte și acum, după atîția ani de lecturi repetate ale cărții. Ele deja parte din viața mea, din experiența mea intimă, la fel precum pentru alții Biblia face parte instinctivă din a lor, știind toate detaliile minuțioase despre oamenii morți demult. Bilal kaifa. Kull wahad.

Citești și simți că ești acolo. Că miroși damfurile complexe și ambivalente ale sietchului, amestec de cafea cu mirodenie și de acreală de oameni nespălați. Că simți adierea abrazivă a deșertului pe față. Că auzi picăturile capcanelor de apă, cum prind ele umezeala firavă din aer. Că simți textura cîrpei de pe perete și că auzi rîsetul copiilor, pălăvrăgeala de clacă a fremenilor care repară costumele distrai.

Toate sînt pierdute în film cum se risipește apa în deșert. Cu două-trei mici excepții care sînt puse acolo pe grabă, ca și cum ar fi nevoie să se bifeze partea “antropologică”, se șterg cu buretele toate aceste detalii atît savuroase, cît mai ales esențiale pentru a înțelege universul ficțional Dune și pentru a relaționa emoțional cu el.

Ce rămîne? O cochilie solemnă, dar ușor găunoasă de “mari evenimente”. De lupte. De decizii memorabile. De accent pe eroi, pe momente de cumpănă.

Adică fix istoria mare, a “marilor oameni” și a “marilor evenimente” despre care sîntem învățați în mod insidios încă din copilărie că e singura istorie ce merită să fie luată în seamă. Bătălii. Ani de domnie. Evenimente remarcabile. Nobili care fac și dreg. Ștefan cel Mare, Napoleon, Hitler, Henric al VIII-lea.

Nimic despre viața obișnuită. Nimic despre oamenii simpli. Oamenii fără de istorie. Pulimea care se scufundă anonimă în negura uitării. Sînt dați la coșul de gunoi al ignorării.

Uitîndu-mă la Dune 2, am avut această impresie de lepădare de intimitate, de antropologie, de iubire față de fremeni. Unde este detaliul aparent inutil al vieții de sietch? Unde sînt cele cinci minute de pălăvrăgeală, de pregătit cafea, de Harah, de clacă de kibuț? A rămas doar o bucată de intimitate adolescentină dintre Paul și Chani, Usul și draga lui Sihaya.

De ce Sietch Tabr mi se pare solemn și gol și mort precum un templu egiptean, în loc să-l simt cald și oriental, ca un bazar aglomerat, ca o mermeleală balcanică, plină de foșgăială și de viață? Unde sînt oamenii din sietch? De ce sînt coridoarele goale?

În filmul Dune 2, fremenii sînt prezentați ca niște beduini, ca niște tribali premoderni din Orientul Mijlociu, la fel precum îi prezintă și Frank Herbert. Dar sînt niște beduini care în afară să îl accepte și mai apoi să îl aduleze pe Paul Atreides, nu au altă valoare de întrebuințare. Nu au autonomie existențială, precum în carte. Nu au viața lor proprie și personală. Nu fac cafea. Nu urăsc Harkoneni. Nu repară costumele distrai.

Diferența dintre cartea Dune și filmul Dune este fix diferența dintre cele două mari abordări metodologice din știința istoriei. Lupta la baionetă în ultimul secol dintre adepții istoriei evenimențiale, a marilor oameni, pe de o parte, și de partea cealaltă reformatorii istoriei sociale, a istoriei obișnuite, prozaice. Adică școala de la Annale și urmașii ei.

În școală, cînd ni se spală creierele inițial, socializarea primară, sîntem învățați că doar istoria “marilor oameni” și “marilor evenimente” contează. Fix asta se simte în film. Doar bătăliile. Doar raidurile. Doar gloria. Doar eroul. Doar exploziile și luptele spectaculoase. Nimeni nu face cafea în sărăcia asta de film. Iar Sietch Tabr e ca un mormînt solemn.

Don’t get me wrong. Filmul este impresionant. E monumental. Denis Villeneuve este un adept exemplar al școlii de gîndire “show, don’t tell”. Filmul nu e teatru, filmul e imagine. Îndeosebi imagine.

Și ce imagini spectaculoase reușesc Villeneuve și directorul său de imagine, genialul Greig Fraser, să realizeze! Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria. Villeneuve își respectă galoanele, își apără prestigiul și face un film la fel de momumental vizual ca precedentele sale, Arrival, Blade Runner 2049, Dune partea 1. Am fost impresionat pînă la fiori de măreția viziunii sale cinematografice. Lawrence al Arabiei la jumătate de secol după.

Dar, pe drum, ce s-a cîștigat din punct de vedere al văzului s-a pierdut pe celelalte simțuri. A rămas doar văzul. S-a pierdut umanitatea. S-a pierdut acel gust inconfundabil de Dune, drogul complex și ireproductibil care dă dependență la fel cum mirodenia dă și ea dependență. Grea de reprodus senzație, la fel precum nu poți să produci mirodenia în laborator, oricît s-ar chinui nasoii de Tleilaxu.

Fremenii au fost trași pe dreapta. Au devenit niște bieți muțunache ușor ridicoli (Stilgar repetînd obsesiv Lisan Al Gaib) și mai ales lipsiți de autonomie ontologică. Viața obișnuită a fost zvîrlită la coșul de gunoi al istoriei mari – explozii și arte marțiale de tip film cu supereroi.

Iar mirosul de cafea cu mirodenii și rîsetul spart al femeilor care cos distraie și bîrfesc s-a risipit în vînt, precum ceața firavă a dimineților uscate de pe Arrakis.

Păcat.

Mu zein wallah.