MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


. Citeste tot...

România: Autostrăzi

Totalul kilometrilor de autostradă din România aflați în folosință. Ca să nu mai avem tot soiul de comentarii răutăcioase, partizane, și să avem parte de o cunoaștere bazată pe date.

Sursa? Surse publice. Deontologii progresiști plini de spume la gură de la Hotnews. Și Wikipedia.



. Citeste tot...

Hohoho and a merry viitor

Pornesc de la o observație aparent banală. De la o sărăcie de anunț publicitar care mi-a atras atenția ieri pe Internet. Celebra firmă necunoscută X, n-am auzit în viața ei de ea, se oferă în marea ei generozitate să ne aducă la nas cîte bacsuri de apă vrem noi, fix în fața ușii ni le aduce, doar să cumpărăm de la ei.

Aha. Apă. Aha. Cumpărată.

Aha.

Privatizarea distribuției de apă, dar mai ales schimbarea mentalității populației la adresa consumului de apă sînt definitorii pentru vremurile în care trăim. Aș zice chiar paradigmatice, dacă-mi permiteți asemenea cuvinte gomoase, prețioase, pedante, enervante și foarte pielenoase.

A fost odată ca niciodată…

Așa începe orice basm despre vremurile de demult, alea fie oribil de nasoale, fie oribil de perfecte. Oricum, vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată.

A fost odată ca niciodată, cînd plopul făcea pere și răchita micșunele, cînd purecele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și…

A fost odată ca niciodată cînd oamenii, atunci cînd le era sete, băgau o mînă în cel mai apropiat pîrîu, o făceau căuș și beau apă din palmă. Alături de căușul omului se aflau înșirate vizual foarte cuminte, ca în orice basm care se respectă, botul calului, al oii, al vacii, al girafei și al unicornului, toate animale blînde, din dotarea gospodăriei de partid și de stat din comuna primitivă.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, săpau cu osîrdie un puț, căruia ca să nu existe discuții lingvistice cretine i se zicea de cele mai multe ori fîntînă. Și mai apoi băgau găleata în puț. Găleata făcea bîldîbic. Găleata se umplea. Găleata se ridica. Brațele găleata scotea.

Și astfel, prin aceste mijloace mitico-narative, oamenii scoteau apă. Și beau apă. Cîtă voiau ei, fără plastic, fără marketing, fără distribuție. Apă pe persoană fizică, medievală, primitivă. Alături de cal, vacă, oaie, girafă… Ați înțeles voi povestea, nu mai irosesc cuvintele.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, mai întîi făceau o cerere la secretarul de partid, se mutau la bloc, întru cu totul altă orînduire socială, mult mai foarte perfectă și mai foarte evoluată, de preferință la trei camere, confort doi sporit, aprindeau lumina în baie sau în bucătărie,

oamenii aveau deja și curent electric în acest basm modern,

dădeau drumul la robinetul cu apă rece, făceau palma căuș sau luau din dulap un pahar de-ăla de cristal fake de Boemia, cu tăieturi de-alea grosiere de făceau gospodinele apoplexie estetică de cît de mult le plăceau astfel de pahare,

dădeau drumul la robinet, umpleau paharul, beau apă. Gata. Simplu. Alt basm. Alte mijloace de producție. Alte rutine narative. Deznodămîntul, însă, același.

Pe urmă, după ce beau apă, îndeplinind astfel necesarul efort paradigmatic, oamenii de pe vremea aia încercau și robinetul cu apă caldă, din inerție. Cu speranță. Poate, poate... Îl încercau degeaba, evident. Căci care apă caldă, și atunci, ca și acum, era la fel de rece ca și apa rece, doar că avea o bulină roșie pe robinet să știi ce e: apă caldă de fapt rece.

Oamenii foarte perfecți de pe vremea aceea încercau cu degetul apa călîie de la robinetul roșu din stînga, poate, poate, strîmbau din ochi a lehamite, clăteau paharul de sticlă fake de Boemia, puneau paharul la scurs, închideau robinetul. Oamenii foarte perfecți de pe vremuri își continuau programul de inevitabilitate istorică prin a-l înjura pe Nicușor, alt Nicușor decît ăsta de acum, doar că-l chema la fel.

Pe urmă închideau becul, că și pe vremea aceea exista o vînjoasă conștiință ecologică avant la lettre, nici o masă fără pește oceanic, nu lăsați nici un bec aprins că plînge copacii din Amazon și chiar și to’arășa Elena,

nu, nu Elena asta bună de acum, consoarta simbolică a diktatorului băsist, nici Elena de pe vremuri, aia cu Troia și cu mărul lui Paris, ci o Elenă de care voi, dragii mei tefelei, habar n-aveți în fantasmele voastre deontologico-indignato-contestatorii. O Elenă despre care basmurile incorect politice spun că știa pînă și chimie. Ehe, ce vremuri. Plop răchită micșunele, purece, potcoave, benzen și ciclul Carnot.

Și au venit și vremurile astea, ale noastre. Iar au evoluat vremurile, alături de noi. La vremuri noi, oameni noi. Tot noi. Iar au devenit vremurile și mai foarte perfecte. Acuma, noi, oamenii perfecți din această societate mai mult decît perfectă, în loc să bem apă pe persoană fizică, sau administrativă, bem apă pe persoană comercială.

Cum facem asta? Simplu. Dăm bani să bem apă. Eventual facem comandă pe Internet și firma X are onoarea să ne aducă la nas, în pragul ușii, cîte bacsuri de apă vrem noi. Și ne bucurăm de parcă ni s-ar face nu știu ce imensă favoare.

Strîmbăm din nas ca niște deontologi perfecți ce sîntem la apa de la robinetul comunist de stat,

deschidem frumos un bax de apă pură, perfectă, învelită în perfecțiunea de plastic a ambalajelor frumos colorate, care vor decora mai apoi cîmpiile patriei și apele și lacurile de acumulare,

acceptăm năvala de mesaje de marketing care să ne convingă că doar de la firma X și de la brandul Y bem cea mai foarte perfectă apă din lume, care ne face mai frumoși, mai tineri, mai impertinenți, mai bogați, mai celebri, mai de succes, cu țîțele mai mari, cu organele reproductive mai lungi, cu creierele mai netede,

ducem direct sticla la gură, dacă încă mai avem rămășițe de primitivism medieval prin noi, sau turnăm cu eleganță într-un pahar din sticlă fake de cristal contrafăcut de Boemia, dacă sîntem evoluați deontologic,

uneori gusturile nu se schimbă, indiferent de erele istorice, geologice, de orînduiri sau de cine fură voturile, gospodinele au un adevărat punct fix estetic: le plac tăieturile grosiere ale sticlei fake de cristal contrafăcut de Boemia,

niciodată nu le-am înțeles, dar eu nu fac parte din universul analizei, eu sînt primitiv și grosolan și neandertalian, prefer să beau direct de la robinet, dacă se poate direct din pîrîu.

și după această întreagă polilogie narativo-marqueziană, ay caramba, parcă am fi în Macondo,

bem apă.

Ah, ce gest deontologic. Ah, ce gest ideologic. Ah, ce afirmație puternică privind valorile noastre. Ah, ce paradigmă într-un gest, într-un biet pahar de apă.

Asta e viața, dragii mei. Din ce în ce mai desprinsă de natură. Apa? A commodity, pe care să ne-o vîndă Coca Cola și Unilever și Pfizer și Soros prin mijloace specifice de propagandă. Beți cea mai foarte perfectă apă pe care v-o oferim doar noi, numai noi, și veți fi cetățenii cei mai perfecți ai utopiei pufos-tefeliste în care nu mai există nici pîraie, nici medievali, nici girafe, nici unicorni, nici vaci, nici boi, nici cai, nici oi,

decît doar Internet și doar decît social media și multă, multă, multă, foarte multă harneală necesară.

Vă place viitorul? Tocmai îl trăiți.

Pe măsură ce ne-am dedat la bine, la bunăstare facilă, am fugit cu toții în hoarde către oraș, către marea fantasmă a binelui și a asfaltului și a căcăstorii în casă. Să fie bine, să nu fie rău. Să avem privilegiul să tragem apa după noi în condiții cît se poate de perfecte.

Și am primit ceva bunăstare. Multă bunăstare. Și am cedat ceva libertate. Multă libertate.

Apa din pîrîu a devenit apa din puț a devenit apa de la robinet a devenit apa privatizată a lu’ Coca Cola și a lu’ Soros. Cireșele nu se mai culeg din pom, nici fragii din cositură, ci direct de la supermarket, aduse cu mare pricepere de eficiență de marketing tocmai din Chile, să moară Sfînta Greta Trotineta de icter negru la cîtă motorină s-a consumat să mîncăm cireș perfecte de peste jumătate de glob.

Alt basm. Altă patimă. Altă zăticneală. The time is out of joint – o cursed spite. Mă simt din ce în ce mai inadecvat, deși, în mod paradoxal, am fost unul din primii din această societate care să afle cum vom trăi, noi și copiii noștri.

Plăcîndu-mi literatura science fiction, încă din anii 80, de pe vremea cînd nu era voie să se citească 1984, carte interzisă,

încă de pe atunci am citit Neuromancer, și Brave New World, și pe urmă Do Androids Dream Of Electric Sheep, și pe urmă Dune, și pe urmă am văzut Blade Runner și Mad Max și Matrix, și pe urmă chiar și Wall-E.

Și astfel am aflat cu mult înaintea voastră cum va arăta viitorul care încet încet devine prezent. The sky above the port was the color of television, tuned to a dead channel.

Știți că începem încet încet să trăim precum în Wall-E? O să vă placă. O să fie bine. O să fim din ce în ce mai obezi, și mai rupți de natură, și mai blambeci, și mai năpădiți de consumerism și de marketing, și mai fericiți de blambecitatea noastră imbecilă.

O să umblăm pe niște platforme de-alea în formă de coșciug care să ne poarte hoiturile încă în viață, și o să consumăm necesare băuturi nesănătoase, pline de zahăr pînă la refuz și pline de promisiuni de marketing pînă dincolo de refuz. Și o să trăim cu mufa înfiptă după ceafă, într-o social media din ce în ce mai delirantă și mai acaparatoare, care va înlocui realitatea.

Și o să ne placă. Deja ne place. Vom fi cetățeni perfecți ai unei lumi noi, perfecte. O brave new world, that has such people in it.

Știți că în zilele noastre copiii au mari dificultăți de a mînca fructele direct din pom? Se vede pe chipul lor reținerea și scîrba. Strîmbă din nas, necesare grimase ideologice, și scuipă și bombăne și vociferează și cheamă SMURD-ul. Cum să le mănînc așa, direct, fără să le spăl, fără să le învelesc într-un necesar ambalaj de plastic, fără să le cojesc coaja asta absolut scîrboasă?

Cireșele din pom nu mai sînt bune. Trebuie tratate spălate pregătite preparate. Pînă și fragii și pînă și zmeura sînt spălate în ziua de azi. Se duce naibii toată savoarea, li se irosesc toate zemurile cînd le speli. Dar procedezi ca la manual. În mod perfect.

Avem niște copii perfecți, numa’ bine pregătiți pentru lumea perfectă de azi. Dacă le dai să bea apă direct din pîrîu, distinșii noștri copii borăsc instant .Și pe urmă probabil înfig mîna direct în smart phone și sună la 112, la Protecția Copilului, că i-ai supus la tratamente inumane ori degradante. Ah, ce sfîntă indignare. Ah, ce necesară scîrbă. The horror. The horror.

Îmi place viitorul. Îmi place Greta. Îmi place cum decurg lucrurile. Mă duc să deschid o sticlă de apă de-aia perfectă, să-mi potolesc setea de sete și mai ales setea de perfecțiune. Și după aia să deschid și altă sticlă, deja deschisă de ceva vreme în cinstea acestor vremuri perfecte. Alt fel de apă, să spele creierul, să ardă gîndurile. O apică. Torn. Beau. Uit. Repeat.

O să fie bine. Pe bune că o să fie bine. Ho ho ho and a Merry de-ăla cum îi zice la sărbătoarea aia primitivă căruia nu avem voie să-i rostim numele? Na, c-am și uitat. E vorba de un moș obez îmbrăcat în niște haine comuniste roșii care vîntură într-o mînă o sticlă de Coca Cola și cu mîna cealaltă chinuie niște bieți reni, animale amenințate cu dispariția din cauza obiceiurilor noastre primitive și medievale și reprobabile.

Pe bune că nu mai știu cum îl cheamă pe moșul ăla delirant, care sperie copiii cu obiceiurile lui nesănătoase. E de bine, nu vă speriați. Propaganda UE și-a făcut efectul, m-a spălat cum trebuie pe creier. Am devenit un om nou, modern, perfect.

Oricum, nu mai contează. Hohoho and a merry viitor.

Am zis.


. Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 02: ROCHIA ROȘIE

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Azi vă ofer capitolul doi. Enjoy.

CAPITOLUL 2
ROCHIA ROȘIE

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. A zis că vine pînă la opt, maxim opt și jumătate. E deja nouă. Nu mai îl aștept. Un neserios. Nu știu cum de m-am putut încrede că o să facă ceva, că o să se țină de cuvînt. Spunea că a făcut rost de bani, spunea că mașina e ca și cum ar fi a noastră, doar să ne vedem cu omul, îi dădeam banii în seara asta, nu era nevoie să facem actele, ne dădea cheile, ne dădea talonul, ne urcam în ea, plecam, bagajele sînt deja făcute, le-am lăsat la fată la garderoba restaurantului, i-am dat 10 lei să le bage după tejghea, nici măcar nu sînt bagaje multe.

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. O fi pățit ceva? Nu... Ar fi dat telefon, ar fi spus, nu e prima dată cînd sună să spună că s-a întîmplat ceva. Nu. N-a pățit nimic. Pur și simplu n-a făcut rost de bani, amărîtul, iar m-a mințit, m-a tot dus cu vorba pînă n-a mai putut amîna momentul și acuma, că era ultima seară în care ne mai aștepta omul ăsta cu mașina, acuma se dă lovit și nu mai apare, nu mai dă nici un semn de viață, aaah, Doamne, de ce m-am încurcat cu el, de ce n-am ascultat-o pe mama, aaah?

Și ce frumoasă era mașina. De cînd îmi doresc o mașină ca asta. Tapițeria aia din piele crem, cînd dădeai cu degetele pe ea era mai moale și mai fină decît pielea de mănuși, formele alea rotunde, culoarea aia roșie, exact nuanța cu care îmi place mie să-mi dau cu ruj pe buze, am și o rochie fix nuanța asta, și o eșarfă,

îți dai seama, îi ridicam acoperișul pliabil, o făceam decapotabilă, conduceam pe serpentine, eșarfa flutura de-a lungul mașinii, aveam și rochia de aceeași culoare, chiar de aceeași nuanță, luna lumina printre nori, doar noi doi, plecați spre o nouă viață, lăsam tot în urmă, doar noi doi

ce proastă sînt, n-aveam cum să fugim în lume, ce e aia să fugi în lume, sîntem oameni serioși, amîndoi am făcut facultatea, ne așteaptă o carieră în față, ce-i cu prostiile astea de gînduri în cap, vise, fată, vise, te-ai uitat la prea multe filme romantice, doar voiam să mergem la mare, aici la noi, pe litoralul românesc, la Mamaia, sigur găseam ceva de cazare

Aaaah. De ce n-am ascultat-o pe mama...



. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, care de fapt e București

Din îndepărtata Telegă,

de unde nici globalizarea încă n-a ajuns, nici măcar Nicușor n-a cîștigat alegerile,

de unde de fapt noi sîntem acum în București, că doar am trecut razant prin Telega, să pupăm tot ce prinde și să capturăm caltaboșul, să ducem prada înapoi în capitala Imperiului provincial, în oribilul, inegalabilul, împuțitul București,

deci de fapt nu știam cum să vă spun că sîntem totuși în București, nu la Telega, unde de regulă ne petrecem Crăciunul,

de aici din îndepărtatul București, pentru că ați plecat cu toții lașilor de aici, v-ați dus să petreceți în altă parte, ne-ați părăsit, ne-ați lăsat pe noi să hrănim fantasmele media și șobolanii zburători,

din acest București imposibil de îmbîcsit, mare, cîrcălicios și totuși la fel de imposibil de părăsit, cum să pleci bre de la Capitală pe o vreme ca asta?

de aici, din această cloacă urbană nicușorean-clotildiană,

vă urez să fiți ce vă doriți voi să fiți, fără să părăsiți totuși incinta și să o luați cumva prin cine știe ce bălării anti-morale anti-sociale asociale ireale și pline de păcat.

Să fiți optimiști, deși nu aveți nici un motiv să fiți.

Să fiți plini de fericire, deși sîntem triști cu toții, așa e la colonie, doar nasoii din centrul Imperiului au voie să fie fericiți.

Să aveți măcar oleacă de bani, de chiverniseală și de bunăstare, deși trăim într-una din cele mai sărace țări cît de cît dezvoltate, să nu ne plîngem, nu e miezul Africii, dar să ne plîngem totuși, doar trăim în cea mai janghinoasă gubernie, în plin județ Vaslui al imperiului Europa.

Să fiți cît de cît autentici și voi înșivă, deși presiunea socială din zilele noastre ne forțează cu toate pîrghiile sale jivinoase să fim fățarnici, lepre și farisei.

Să fiți cît de buni la suflet puteți voi, chiar dacă standardul public e să fii cîine și robot, Băsescu și Iohannis.

Și mai ales și mai ales să fiți oameni, să rămîneți oameni, să deveniți oameni. Și să-i faceți pe alții să fie oameni la cap.

Chiar dacă tot Imperiul se străduie din răsputeri să ne spele pe creieri, să ne pună botniță la gură și ochelari de cal la ochi, să fim doar niște bicisnice slugi.

Hai că puteți. Hai că putem. Hai că-i Crăciun, oamenilor, fraților, suflete încă libere și încă frumoase.

Crăciun Fericit, dragii mei!



. Citeste tot...

Tehnicile murdare ale poeziei

Se ia un subiect de-ăla de maximă importanță
breaking news cum îi zice în limbajul isteriei galbene de burtieră
și se ignoră cu desăvîrșire

Se ia inflația și se bagă în mă-sa în tac-su
în toate neamurile din dotare

Se ia cea mai frumoasă femeie din lume prezentată în mod glamoros
de către mijloacele mass media ahtiate după rating și după profit
și se declară din plastic

Se ia femeia de lîngă tine
se tăvălește
se amăgește
se preamîngîiește
se preamărește
se preacurvește
și
se iubește

Se preaiubește

Ah se preaiubește preamigălește preazăticnește
pînă la tocire la epuizare pînă la dulcea imensa unica irepetabila
aneantizare

Există o metodologie a tocirii a iubirii a preamîngîierii pînă la capăt
cine nu respectă manualul trebuie să-l scrie
să-l reinventeze de fiecare dată

După preaiubire se procedează după cum urmează

Se laudă femeia de lîngă tine

Femeia din dotare
cum ar spune marii teoreticieni aprigi și sterpi și cretini la cap
care în viața lor n-au avut parte de astfel de preaiubiri
femeia pușcă femeia obiect
femeia dorință femeia verb intranzitiv și intransigent
femeia doar din vorbe
femeia de vestiar

Unde rămăsesem? Să nu pierdem femeia din vedere

Se laudă femeia de lîngă tine
în mari cuvinte de laudă
de la Solomon încoace tocite și răstocite
tu îi zici porumbiță
ea îți zice bestie înaripată
tu o asemeni cu o căprioară
ea te privește tăcut din gene ei goale și umede
și-ți adresează astfel cele mai perfecte vorbe non-verbale
zămislite vreodată din pîntec de femeie

Cuvintele au un mod de întrebuințare riguros stabilit
prin lege, prin datină prin manualele de întreținere și de utilizare
dar mai ales prin gîfîire

După gîfîire urmează inevitabil critica literară
omorîrea preaiubirii în mod riguros
prin strivire
de tip how dare you

Dar pînă atunci...

Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 01: PODUL

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Începînd de azi, o voi serializa aici pe pagina de Facebook. Enjoy.

CAPITOLUL 1
PODUL



Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ceea ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care autorii s-au jucat cu nu știu cîte filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Că pot să fug cu banii. Nu i-am păcălit. Am încercat să fug. M-au prins. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră, curentul de aer, greutatea corpului, atingerea pantalonilor, a mînecii tricoului, bătaia inimii, tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige cu disperare degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții de pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și ...

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metal rece și tăios, intră prin țesătura sacului. Îmi atinge fața, mă pișcă un pic pe obraz, mă înțeapă aproape pînă la sînge. Se oprește la timp. Se retrage un pic. Continuă să taie chiar în dreptul pielii. Mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. Are grijă să nu zăbovească prea mult în dreptul lor, probabil se gîndește să nu-l mușc. Se retrage. Face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic din țigară pînă îmi găsește buzele, mi-l îndeasă între ele. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intre și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o...

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, nu mă pot abține să nu mă treacă o umbră de rîs, disperat și amar. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mi e atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din puținul care mai rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund

prostu’, eu nu vreau să mă sinucid, de ce îmi sînt astea ultimele gînduri, nu vreau să mor, mamă, de ce toți care mor se gîndesc la mama, de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor?

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie...

Citeste tot...

Vă rog eu, să aprindem lumina, să ne organizăm un pic

Prime semne de relaxare socială? După cîteva luni în care sondajele Sociopol au tot identificat o mare zăticnire socială, spre și peste 80% din total populație care considera că “lucrurile merg într-o direcție greșită”, ieri avem primul semn că, totuși, e foarte posibil să se pună capăt pentru moment patimii politice.

În cel mai recent sondaj Sociopol, realizat după definitivarea înțelegerii politice între Iohannis, PNL, PSD, Securitate și Germania, avem prime semne de scădere a temperaturii sociale. Valorile negative ale acestui indicator s-au întors înapoi la niște valori cît de cît mai puțin zăticnite, spre 70%. Parcă începem să fim un pic mai puțin intenși, un pic mai normali la cap. Mai e mult pînă departe, evident. Dar totuși: nu mai e fierberea aia de aproape război civil, peste 80% supărare.
Să ne fi întors cumva la starea aia de “business as usual” de dinainte de izbucnirea crizei generată de scoaterea USR de la guvernare? Foarte posibil. Să fie bine, să nu fie rău? Foarte posibil. A obosit lumea de atîta ură continuă? Foarte posibil. Să fie cumva și un prim semn al sărbătorilor de Crăciun, ho ho ho, merry political correctness to everybody la toată lumea dîn cartier? Foarte posibil și asta.

Orice ar fi, românii dau niște prime semne firave că li s-a cam luat să stăm cu deștul apăsat tare pe botonul de ură. Cu siguranță lichidele seminale vor mai curge. Cu siguranță o să ne mai ia de cap din nou, după Revelion probabil, de la facturile la energie, probabil. Dar orișicît. Rîdem, glumim, bombănim, protestăm, indignăm, deontologizăm. Dar mai luăm și o pauză, naibii, că prea nu se mai poate așa.

Parcă am obosit cu toții. Parcă se simte nevoia să ne lingem rănile. Parcă s-au chemat dulăii înapoi în cazarmă. Parcă după asediu se mai și odihnesc soldații, că n-o pot ține mereu la 110%. Parcă mass media aproape civilă nu mai este atît de vituperantă. O fi primit și ea ordin să se potolească un pic, să-l lase pe Ciucă al nostru să-și înceapă mandatul în mod festiv, în sunet de fanfară.

Să fie bine, să nu fie rău. V-am spus că USR a scăzut deja sub 10%? Ghinion.


. Citeste tot...

Facebook e cretin la cap

Hai, că s-a ajuns la maximum de absurditate.

Am preluat zilele trecute pe FB unul din citatele recente ale lui Dorian Furtună, etologul moldovean, din dialogul cu o cioară. Dorian scoate o carte în care omul dialoghează filosofic cu cioara, adică cu un animal, și face pe Marc Antoniu acolo, dă citate din carte.

Cartea se dorește a fi o alegorie filosofică între intelect și instinct. Știți voi, eterna dezbatere nature vs culture. Repet: etolog, comportament animal, biologie, filosofie, cioara de semănătură (Corvus frugilegus).

Ei bine, dragii mei absurdistanezi, am fost banat azi pentru 30 de zile de către Facebook pentru această preluare. Motivul? Hate speech.

Dobitocii ăștia, algoritmii mamilor lor de cretini iremediabili, nu mai știu că cioara este în primul rînd animal, și de-abia după aia figură de stil. Că nu puteai să jignești pe cineva spunîndu-i “cioară” dacă mai întîi nu exista animalul numit cioară, negru și social și degrabă croncănitoriu.

Repet, cioara de semănătură, Corvus frugilegus. După capul lor cretin acest cuvînt e doar hate speech referitor la țigani.

Doamne, în ce hal de absurditate dictatorială am ajuns :(.

Doamne, și e de-abia începutul… :(



. Citeste tot...

You're gonna have to serve somebody

Scurt tratat imposibil de lung
și de încîlcit și de mermelit și de istoric
despre inevitabilitatea ideologică
în vremea decrețeilor pe cale să îmbătrînească

O copilărie întreagă am crezut în Beatles. Mai cred și acum.

O copilărie întreagă am crezut în tot ce-mi spuneau alții. Ca prostul, de multe ori mai cred și acum, deși mi-am dezvoltat între timp sănătoase bariere mentale de reticență, de circumspecție, de prudență, chiar de cinism. Adică de gîndire critică. Vestita frază metodologică “să mori tu că-i așa?” Foarte important acest filtru ideatic. Pe bune? Să moară mă-ta că așa e cum zici tu și nu încerci să mă faci din vorbe?

O copilărie întreagă am pus botul la ideologie. Pe vremea aceea, ideologia dominantă era a Războiului Rece. Americanii sînt buni. Rușii sînt răi. Nothing in between. White hats. Black hats. Alea albe trebe musai să învingă, trăiască John Wayne și neîndoielnica claritate morală a narativelor simple, puternic moralizatoare.

Țineam cu Beatles și cu americanii, deși trăiam într-o țară socialistă. Unde teoretic eram spălați pe creiere că trebe să fie fix pe dos: rușii sînt buni, americanii sînt imperialiști și răi, să facem totu’ tovarăși să clădim o lume nouă, multilateral dezvoltată, să împrăștiem înțelepciunea comunismului pînă în cel mai îndepărtat colț al globului. Vorba aia: să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Mă rog, se întîmpla această ambiguitate propagandistică și pentru faptul că România cam făcea joc de glezne și cam mima entuziasmul. Se cam străduia să se desprindă de Uniunea Sovietică, măcar acolo cinci la sută, măcar cu o roată de tractor și cu o șenilă de tanc.

Drept pentru care, încă de pe vremea lui Gheorghiu Dej, începuseră să fie turate motoarele contra-propagandei și să se cam taie din nasul propagandei sovietice în care fuseseră scăldați părinții noștri, în anii ‘50 – ‘60. Se trecuse la varianta v2.0. Rușii nașpa, americanii nașpa, toți nașpa, except noi ca brazii, de pe vremea proto-românului Burebista, care era el înțelept și perfect și alea alea cu via și cu vinul și cu neatîrnarea și cu buricul pămîntului.

Al naibii român, Burebista ăsta, român verde, neaoș, de-al nostru, înainte să se babardească Traian cu Decebal, să procreeze din vintrele lor progresiste ditamai mîndrețe de popor român.

Anii ăia? Copilăria noastră? Un fleac. Ne tot ciuruiau din vorbe. Propagandă. Contra-propagandă. Îmbrățișarea naționalismului drept scut în fața asaltului hegemoniei simbolice sovietice, ce folosea globalismul (“Internaționala”) ca pe un topor tăios, eficient cu care să taie din rădăcină dorințele de autonomie ale sateliților săi. Delirul ideologic al lui Ceaușescu din anii ‘70 – ‘80 nu a fost decît continuarea acestei strădanii de contra-propagandă pornită de predecesorul său, Dej cel proletar și penal și român.

Care Dej oricum n-a scăpat nepedepsit de stăpînii săi. Pentru îndrăzneala de a se semeți, de a cuteza să scoată capul împotriva sovieticilor, “i l-au dat pe Radu”. Adică l-au radiat un pic, cît timp aștepta să intre în audiență la Hrușciov. Un pic, doar cît să moară și să-i facă loc lui Ceaușescu.

Și iac’așa, în aceste valuri valuri de propagandă contrapropagandă ideologie contraideologie păcăleală și harneală și restul ore de istorie și de învățămînt ideologic,

vă mai aduceți aminte, decrețeii mei? CSP, Cunoștințe Social Politice, precursoarea vestitei materii sorosiene din zilele noastre Educație Civică Pe Bază De Înțelepciune De ONG, ah, ce ore cretine, ah, ce ne-au mai frecat la cap cu tîmpeniile alea absolut oribile,

deci iac’așa, copilăria noastră trecea, viața se trăia, patima se împătimea.

Ideologie pe pîine. Obsedanții ani 80. Ce vremuri. Ce copilărie. Nostalgică pentru unii, enervantă pentru alții. Și zvîrlită într-un colț de debara de istorie de către propagandiștii zilelor noastre, la capitolul “să vă fie rușine c-ați fost tineri în vremurile alea, proto-comuniști mici și pufoși ce sînteți voi comuniști răi și penali la cap”.

Pe urmă, scăldați în harneală teve precum cocostîrcul în mătasea broaștei și împăturiți de către Sergiu Nicolaescu et Co în tricolorul găurit precum pruncii cei proști, am pus din nou botul la ideologie. Cu aceeași sete naivă neostoită.

Am înghițit nemestecată butaforia regizată frumos, cu pricepere, “Mircea, fă-te că lucrezi”, și ne-am repezit întru viitor. Ne-am bucurat că păpușarii l-au împușcat pe Ceaușescu, am țopăit pe cadavrul lui simbolic, l-am demonizat fix în ziua de Crăciun, o țară întreagă participînd la necesarele cinci minute de ură, și i-am fript o necesară damnatio memoriae. Vă mai amintiți robinetele de aur? Dar zidul de la Tîrgoviște? Ce harneală de manual...

Oricum, eram deja bine fezandați în prealabil la creiere. Fusesem deja ferm convinși un deceniu întreg de contrapropaganda Europei Libere și a lui Pacepa și a Metronomului lui Cornel Chiriac că există un singur adevăr, o singură dreptate, și că aia e de partea occidentalilor. Doar de partea occidentalilor, mînca-i-ar mama pe ei de frumoși și de perfecți, care ne vor doar binele și noi nu știm cum să-l luăm mai degrabă.

Și iac’așa ne-am aruncat în iubirea pentru occidentali precum proasta cea mută și urîtă în ștremeleagul uns cu miere. Scuzați-mi vorbele, dar la ideologie puternică nu se răspunde decît cu vorbe puternice.

Timpul trecea, viața se trăia, propaganda continua.

În adolescența noastră de decreței proști la cap, naivi și tefelei, am continuat să ne adăpăm la nesecatul izvor de propagandă, de spălare pe creieri. A trecut Războiul Rece, au învins ăia cu care țineam noi. Fukuyama a venit să proclame sfîrșitul istoriei. Hegemonul pentru o perioadă a fost indubitabil unul singur: Uncle Sam.

Și am trecut de la aruncările de acuze specifice Războiului Rece:

huooo, nasoilor, sînteți niște nasoi, nu respectați drepturile omului, sînteți niște dictatori, ba nu, voi sînteți nașpa și nasoi, voi nu le respectați, mama voastră de capitaliști veroși, omorîți negri și asupriți indienii,

la noile, deosebitele lichide semantico-seminale sorosiste. La corupție, noua bîtă propagandistică de dat în cap coloniilor, să nu scoată cumva capul.

Korupțion a devenit noua armă de shaming. Sînteți subdezvoltați pentru că du bist Korupten und Penalen und Primitiven. Grossen Primitiven. Trebuie să venim noi, înțelepții superiori, să vă învățăm pe voi aborigenii primitivi cum să vă orînduiți viața.

Culcat, zece flotări. Penalilor, dați încoace guvernanța, că nu știți voi ce să faceți cu ea. Dați și economia, că oricum sînteți niște sărăntoci, n-aveți voi bani. Și nici nu meritați să aveți.

În necontenita, neostoita luptă între Centru și Periferie, între Imperiu și colonii, Wallerstein, Wallerstein everywhere, boierii locali au fost puși din nou cu botul pe labe de noua variantă de discurs demonizator. Shaming. Virtue signalling. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

După Korupționăn grossăn Problemăn, care a fost varianta v2.0 a discursului de shaming din anii ‘90, am trecut printr-o perioadă intermediară, să zicem v2.5. Aia cu Nine Eleven și cu teroriștii. N-am renunțat la Korupționăn, dar am asezonat-o cu un pic de piper de frică de violență: der grossăn Terroristăn.

Rușii nu mai erau puternici, trebuia să existe un dușman simbolic care să justifice mîna forte și arbitrariul complexului militar-industrial. (Hoo, indignaților. Nu săriți să faceți spume sorosiste la gură. Termenul nu e inventat nici de Marx, nici de Stalin, ci de ditamai capitalistul militar de Eisenhower).

Și iac’așa au apărut necesarii teroriști. Și iac’așa a fost și 9/11. Eram deja mari, tineri de bază ai orînduirii sorosiene, tefelei spălați pe creier, trăiască CIA și priceperea lui de a-l inventa pe Soros. Și am început să ne descălțăm prin aeroporturi și să acceptăm mitralierele purtate la vedere de către milițieni. Ookeey. E bună democrația, dar nu părăsim incinta. Controlul social e mai important decît orice.

Și după această variantă intermediară de shaming, huooo, penalule, ții cu teroriștii, încet-încet a înflorit și varianta v3.0. Vestita încălzire globală. Care a venit ca răspuns la o serioasă frămîntare a hegemonilor globali, în continuă căutare de mesaj nou, proaspăt, de propagandă surprinzătoare, deci convingătoare.

Cum ținem pufoșii preocupați, să le zdrăngăne ceva ideologie de rușinare prin creier? La astea vechi nu prea mai reacționează, a scăzut reacția la stimul. Vor bunăstare. Vor putere. Vor să fie ca noi. Nu bun. Trebuie să le dăm ceva nou să ronțăie la creier.

Simplu. Îi facem să se simtă vinovați că sînt prea îmbuibați și prea liberi și că moare pîrșul de alun.

Păpușarii au scos din pălărie o idee nouă. Excelentă idee. Proaspătă idee. Cum îi ținem pe cei din Lumea A Doua să nu ne prindă din urmă? China, India, Africa? La coteț, că ne năpădiți. N-aveți voie motoare, mașini, autostrăzi, dezvoltare. Doar noi avem voie să poluăm, să abuzăm, să penetrăm Mama Natură. Voi, mai ușor cu portavionu’ pe scări, că stricați rînduiala lucrurilor.

Și pentru că ideea trebuia să aibă o față, o moacă virtuoasă, au băgat jăratec la cuptorul de pregătit lideri necesari și au copt și o eroină, o pufoasă proaspătă, tînără și virgină și perfectă, o sfîntă adolescentă fix pe tiparul lu’ Jana Cu Arcu. O mesianică rumenă de plastic eftin, scoasă proaspăt, azi-noapte, din cuptorul unde se coc liderii pufoși aproape civili. How dare you?, a venit să ne rînjească în față Sfînta Greta Trotineta. Smirk, frumos cuvînt. She smirked at us with her acrid angry grin.

Și astfel s-au pus bazele unei noi propagande de tip shaming, de tip virtue signalling. Noi buni. Ei răi și demoni. White hats. Black hats. Nothing in between.

Same ol’ story.

Și iac’așa, în trei pagini și restul cuvinte, v-am trecut prin toată patima ideologică a vieții noastre, generația decrețeilor. Nu că aș fi acoperit-o pe toată. N-aveam cum, ar fi trebuit să scriu sute de pagini, n-aveți voi timp și răbdare pentru un asemenea tratat pedant.

Scăldați în harneală precum fecioara în trandafiri, de cînd ne știm tot punem botul la păcăleli.

Rușii e răi. Deși nu e așa. Nu e totalmente așa. Există și ruși răi, și ruși buni, cum există oameni buni și oameni răi pe lumea asta pe oriunde.

Oricît v-ați chinui, n-o să mă convingeți să renunț la Ceaikovski, la Cebîșev, la Tarkovski ori la Vîsoțski. Fără ca asta să mă împiedice să-i urăsc în continuare pe sovieticii care ne-au stricat viața, și a bunicilor mei, și a părinților mei, și a mea. Se poate și una, și alta, în aceeași minte. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Ca să nu mai spun că necesitățile geostrategice ale momentului s-ar cam prea putea să ne prindă din nou, a cîta oară oare?, de partea proastă a istoriei.

Cum s-au împăcat nemții cu francezii acum două generații, după ce s-au măcelărit sincer, dar cu entuziasm vreo două secole la rînd, la fel sînt semne din ce în ce mai clare că nemții se împacă și cu rușii, tot așa, după niște secole de măcel reciproc.

De ce? Pentru că Heartland. Pentru că China. Pentru că hidrocarburi și metale rare și Siberia. Pentru că indo-europeni și creștini, nu musulmani. Pentru că demografie. Pentru că putere. Pentru că geostrategie cu geometrie variabilă. Pentru că multe.

Americanii e buni. Iete că nu e așa, except în povești. Doar John Wayne a fost 100% bun. Și doar în filme. Există americani buni, și americani răi, și americani geniali, și americani tîmpiți, și americani nemernici și ticăloși.

Oricît v-ați chinui, n-o să mi-i scoateți din minte pe Mark Twain, pe John Steinbeck, pe James Watson, pe John Huston, pe Paul Newman sau Pearl Jam. Fără ca asta să mă împiedice să fiu în continuare în mod consecvent critic la felul în care America își promovează politicile de extracție și își proiectează hegemonia simplistă asupra coloniilor sale. Facebook, Google, portavioane, Amazon, Wall Street. Realitatea e complexă, nu doar alb-negru, cum vrea s-o deseneze propaganda.

Oricum, ironia sorții este că, pe măsură ce ne certăm noi mai mult în privința lor, pe deosebiții de americani începe să-i doară din ce în ce mai puțin la bască de noi. În timp ce nouă ne trece istoria pe sub nas, americanii sînt din ce în ce mai puțin interesați de Europa și din ce în ce mai preocupați de Marea Chinei de Sud.

Noul Război Rece e deja cu China, nu cu Rusia, Și China nu e aici, în graniță cu noi, ci hăhăt, fix în partea ailaltă a globului. Noi sîntem vecini doar cu Rusia, nu și cu China. Drept pentru care nu mai sîntem atît de interesanți geostrategic, cum eram acum 20-30 de ani. Hegemonul nostru actual, Sfîntul Uncle Sam, dă semne că ne lasă de izbeliște în brațele frăției nazisto-sovi... Ăăă, pardon, în brațele frăției germano-rusești.

Pufoșii mei, băgați bine la cap această necesară propagandă pe care v-o spun eu acum. Să vi se înfigă bine în minte, să nu mai iasă de acolo.

Se numește Realpolitik și pe baza ei se stăpînește lumea.

Nu există oameni buni și oameni răi pe lumea asta. Nu există prieteni și dușmani. Există doar interese. Și ideologie care să justifice respectivele interese, să o legitimeze, să o ridice pe un perfect, necesar piedestal de virtute. Shaming. Virtue signalling. Lenin. Pacepa. Burebista. Soros. Nine Eleven.

Cînd se schimbă interesele, se schimbă și ideologia, fix precum chiloții cei murdari. Uneori, de rîsul istoriei și să moară virtuoșii de inimă rea, se schimbă fix diametral opus, cu o sută optzeci de grade. Fix ca în 1984, acest perfect manual de folosință ideologică.

Ce era rău ieri e bun azi. Ce era absolut de neimaginat ieri devine obligatoriu azi. Istoria se rescrie în mod continuu. Oamenii incomozi sînt șterși din pozele oficiale ale trecutului. Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul. War is peace. Freedom is slavery. Ignorance is strength.

Ce naiba, chestii elementare, pe care ar trebui să le învețe orice oengist sorosist încă de pe băncile grădiniței, la cursurile postuniversitare de control sfincsterian deasupra oliței.

To win their hearts and minds. Celebra frază din perioada războiului din Vietnam, care sintetizează perfect nevoile statale ale gestionării propagandei.

Cum cucerești inimile și mințile băștinașilor? Cum îi păcălești credibil? Cu Beatles? Cu bomboane? Cu Laura Kodruța Kovesi? Cu roșiile lui Daea? Cu mînuțele alea îmbinate perfect ale virtuoasei de Angela Merkel? Cu rînjetul furioso-disprețuitor al Sfintei, Neprețuitei Greta Trotineta?

Și Greta are un pic de dreptate. Și Dragnea are un pic de dreptate. Pînă și amărîta de Veorica avea dreptatea ei. Nu mai spun de Biden, de Trump, de Angela, de Macron care riscă să devină Micron, de cînd i-a înflorit Zemmour în coaste. Toți au un pic de dreptate. Restul, pînă la 100% perfecțiune, e umflat în mod nerealist, fantasmatic de către mașinăria de propagandă.

Ce vreau eu să vă spun în aceste rînduri oribil de lungi este simplu. Nu vreau să vă cert dacă țineți cu Greta sau cu Dragnea sau cu Șoșoacă sau cu Raed sau cu Macron sau cu Zemmour sau cu Mel Gibson. Nuu. E dreptul vostru, libertatea voastră, ba chiar obligația voastră să credeți în ceva, să țineți cu cineva.

E o obligație nu neapărat morală, cît mai degrabă ontologică. Așa sîntem făcuți noi, primatele astea primitive cu creier de maimuță bleagă și naivă. Să credem în ceva.

Ca să fac un pic pe deșteptul cu voi, să îmbrac haina de sociolog să vă vîntur cunoaștere esoterică pe sub nas, hai vă spun că sociologii mînjesc absolut toată cunoașterea de ideologie. Îmbracă totul în această haină ideologică. Nimeni nu scapă ideologiei. Totul e îmbibat de ideologie. Căci totul e valoare. Totul e fie bun, fie rău pentru noi. Nimic nu ne lasă indiferenți.

Și atunci construim sclipitoare, nebunești palate de semnificație și de virtute și de necesitate în jurul realității. În mințile noastre nu există realitate per se – utopica imposibilă năzuință a zen budismului. Doar realitate cu etichete valorice lipite pe ea. Bun. Rău. Foarte bun. Oribil. Execrabil. De gustat. De evitat. De distrus. De adulat.

Sîntem înfășurați în valoare și în sens și în ideologie cum e înfășurată musca în plasa lipicioasă a păianjenului. Fără de scăpare, așteptînd neputincioși să fim supți de vlagă.

Citiți și voi Berger & Luckmann, The Social Construction Of Reality. Și pe urmă, scăldați în neputința validată sociologic, înjurați țipați spargeți plîngeți, dați-vă cu capul de tot pereții, ieșiți afară și urlați-vă furia și neputința în stradă.

Faceți ce vreți voi, că faceți degeaba. Așa e lumea rînduită, alcătuită, rostuită și rostită. Să fie cu sens. Cel puțin pentru noi, oamenii ăștia primitivi de pe Tărîmul de Mijloc. Ideologie. Virtue signalling. Shaming.

Same ol’ story.

Ghinion, cum ar zice ideologul țeapăn și solemn care v-a făcut din vorbe să-l votați. E că v-a păcălit? V-a păcălit. V-a păcălit… Ce-ați mai pus botu’ la harneală…

Buun. Să acceptăm acest adevăr dureros. Nu puteți fără sens, fără valoare. Adică fără ideologie, în înțelesul larg al acestui cuvînt, nu doar politic. Nu puteți scăpa din capcana semnificației, decît dacă vă refugiați cumva ca un pustnic zen budist în munți și vă străduiți o viață întreagă să scăpați de stratul intermediar de etichete pe care le tot lipiți fără încetare pe realitate, la fiecare răsuflare, la fiecare uitătură de ochi împrejur. Adică de cuvinte. Greu. Foarte greu. S-au mai chinuit și alții. S-au chinuit degeaba.

Nu putem scăpa de ideologie. De valorile în care sîntem îmbibați precum cîrpa în păcură, cînd se asamblează cocktailul Molotov să fie zvîrlit în șenilele tancului inamic.

Dar putem măcar să o conștientizăm. Să ne dăm seama în ce valori ne scăldăm, năclăiți de bine și de rău și de interes și de trebuie și de necesitate.

E un bine ca al lui Greta? Sau ca al lui Dragnea? Țineți cu Burebista sau cu Soros? De ce vibrați la Șoșoacă și nu la David Bowie? Care sînt interesele voastre în viață? Care sînt purtătorii de ideologie care să vă gîdile plăcut creierele, să vă cînte la unison ce vreți să auziți?

Mai important: de ce vreți să auziți aia, și nu ailaltă? De ce nu aplecați urechea un pic și la Greta, sau la Biden, sau la Ciolacu, sau la Rareș Bogdan? La ăia pe care nu-i suferiți? Fiecare din ei are un pic dreptate. Fiecare avem dreptatea noastră. Pînă și Goțiu, pînă și strălucitorii de civili de Liiceanu și de Pleșu au dreptatea lor. Cîteodată chiar au dreptate. Nu toată. Pe bucăți. Punctual.

Încercați să vă lepădați de naivitatea de a vă scălda în ideologie de-a bîjbîitelea, precum pruncul în scăldătoare. Fără să vă dați seama de mînjirea ei continuă. Conștientizați-vă ideologia. Încercați măcar cinci la sută să înțelegeți și ideologiile celorlalți. Cei pe care îi disprețuiți. Cei pe care îi urîți, îi prigoniți, le-ați jupui și pielea de pe ei dacă v-ar sta în putere. The Flaying Man, mare imagine medievală folosită în Game Of Thrones.

Încercați să înțelegeți propaganda din jurul vostru. Totul e propagandă. Și ce vă spun eu acum e propagandă. Dar măcar vă spun că fac propagandă – ceea ce e un plus pentru mine, sociologul de mine, perfectul de mine, înțeleptul de mine, ah ce valoros sînt eu că vă spun asta.

Înțelegeți numele jocului? Înțelegeți regulile patimii?

Se numește gîndire critică.

Să nu iei nemestecat totul. Să ai un pic de mefianță, de reticență. Chiar și în lucrurile care îți sînt foarte foarte dragi. Ca zahărul pentru diabetic de dragi.

De ce îmi sînt dragi? De ce îmi displac altele? Ce gust are ideea asta, vorba asta, purtătorul ăsta de semnificație, de prestigiu? Ce vrea el de la mine? De ce se străduie să mă convingă? Ce vrea să-mi vîndă? Cu ce vrea să mă păcălească? Ce pierd dacă pun botul, dacă îi înghit dreptatea nemestecată? Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

E un joc greu. E un joc în care nu există cîștigător, ci doar cîte unul răzleț care se retrage un pic pe marginea terenului, să-și tragă sufletul de la cîte placaje a încasat, de la cîți pumni în cap a primit. Dar care se va întoarce curînd pe teren, înapoi la tăvăleală, la suferință și la amăgeală. Se întoarce dintr-un motiv foarte simplu. Pentru că îi place. Pentru că așa sîntem noi făcuți, oamenii, să jucăm jocul semnificației. Nu putem fără el.

E un joc în care toți pierdem, deși ne place al naibii de mult. Și care ne ocupă toată viața. De la primul scutec albastru sau roz, prima înfășurare a trupului întru ideologie, pînă la ultima suflare, guvernată și ea de riguroase, necesare reguli ideologice. Nu mori tu așa cum vrei, cum te taie capul. Neee... Un’ te crezi matale aici? De murit se moare în mod organizat, tovarășe muribund. După datină.

Baba aia îți ține lumînarea. Ailaltă te jelește. Ăia doi acolo mici și nerași și deja îmbrăcați în negru pregătesc deja copaia în care să te scalde, cît încă mai ești cald. Uite hainele acolo, alea bune, de înmormîntare, inclusiv pantofii de carton, în care să-ți îndese mădularele din ce în ce mai țepene. În colț, după datină, rudele îndurerate, smiorcăindu-se sincer, dar ritualic. Ele nu au voie să atingă mortul. Tot după datină.

După care, evident, la sfîrșit de tot, urmează datul găinii peste groapă. Altă chestie absolut necesară, fără de care omul nu poate muri pînă la capăt.

După datină.

Înțelegeți, bre pufoșilor bre? Totul e joc. De-a semnificația. De-a ideologia. De-a datina. De-a amăgeala necesară. De-a prosteala de-a harneala de-a propaganda. Valori. Valori everywhere. Soros. Soros everywhere. Dragnea. Dragnea everywhere.

Găini. Găini everywhere.

Păi, dacă tot îl jucăm, măcar să-l jucăm în cunoștință de cauză. Să înțelegem măcar cinci la sută din regulile sale.

Și să ne dăm seama care sînt păpușarii. Dacă putem.

Cîteodată chiar putem. Soros. Soros everywhere.

Hai să fac din nou pe sociologul elitist cu voi. Ce v-am povestit eu aici, în multe multe cuvinte, unele gustoase, altele lungi și enervante, e pur și simplu ce ne-a învățat acum o sută de ani genialul, inegalabilul, necesarul înțelept Max Weber. Probabil cel mai mare sociolog ever.

Verstehen. Interpretare. Nevoia de conștientizare a valorilor care ne subîntind cunoașterea realității, oricît de mult am vrea noi s-o facem pe obiectivii și pe științele naturii.

Nu descoperim apa caldă. E pur și simplu teorie sociologică fundamentală. Doar că eu v-am povestit-o mai expresiv și mai cu exemple din viața noastră, a decrețeilor scăldați în propagandă încă din copilărie.

Deci acuma, că v-am dezvăluit marele taine ale universului și v-am făcut un adevărat curs de sociologie pe repede înainte, sînteți și voi un pic mai vaccinați la cap și la minte și nu mai puneți în mod constant botul la toate prostiile care vă sînt vînturate pe sub nas, fără să le treceți prin necesarul filtru al întrebărilor cinice, instrumentarul de bază al gîndirii critice?

Știți versurile alea ale lui Lennon, marele iconoclast John Lennon? Ăla de-a inventat Beatleșii, împreună cu Paul McCartney? Și ăla de-a distrus Beatleșii, împreună cu oribila, excesiv de urîta și de enervanta, inegalabila Yoko, mama ei de catastrofală?

I don't believe in Elvis
I don't believe in Zimmerman
I don't believe in Beatles
I just believe in me

Pentru cine nu știe, Zimmerman e Bob Dylan. Așa îl cheamă pe el de fapt, în civilie, cînd nu se zbate pe scenă: Robert Allen Zimmerman. Un pufos. Un cîntăcios zbîrcit și acru și cinic și cu vorbele la el. Cînd enervant de rebel, cînd enervant de conformist. Un poet. Un genial. Doar decît un genial. John îl adula. Pe bună dreptate.

Știți ceva? Simt că îmbătrînesc. Simt că John are dreptate. Simt că nu mai cred nici măcar în Beatles. M-au păcălit și ei. Cu lălăielile lor adolescentine. Cu entuziasmul ăla al lor totalmente naiv. Listen, duuu-waaaa-wahh, do you want to know a secret? Do you promise nooot tooo teeellLL, wuoouu-ooo-OOO?

Marș, mă, de-aici cu păcăleala voastră. Voi vreți să-mi vindeți ceva, și nu știți cum.

Cînd o să încep să nu mai cred nici în Bach, să veniți la mine să-mi bateți la ușă. Cu flori. Cu număr par de flori, neapărat. Căci atunci chiar va fi sfîrșitul. Și cu o găină în mîna cealaltă, evident. Să aveți ce da peste groapă.

Stai, că mi-am adus aminte de versurile lui Zimmerman. Robert Allen Zimmerman. Genial poet. A luat și Oscarul. Pardon, nu Oscarul, Nobelul.

But you're gonna have to serve somebody, yes indeed
You're gonna have to serve somebody
Well, it may be the devil or it may be the Lord
But you're gonna have to serve somebody

E complicată viața, pufoșilor. Oribil de complicată. Oricît ne-am strădui, nu scăpăm din strînsoarea de anacondă a ideologiei. Trebuie să credem în ceva. Trebuie să punem botul la niște vorbe, la niște înțelesuri, la niște amăgiri, la niște versuri.

Noroc că Bach n-are versuri.

Am zis.





. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

Stau afară, la Telega, pe terasa din mijlocul curții, și-mi trag sufletul după niște ore de muncă prin grădină. Ce a început mai spre prînz ca o mică acțiune punctuală, de maxim juma de oră, cît să-mi pun sîngele în mișcare, hai să curăț aia, să aranjez ailantă, s-a transformat în juma de zi de muncă non-stop.

E doar trei și jumătate, dar soarele deja dă să se ducă peste coama dealului, la apus. Cum trece soarele, frigul pișcă. Mai stau un pic, privesc cum se lasă seara, și apoi o să intru în casă. Am un articol de scris. Am niște vorbe de prins în insectar.

A fost o zi neașteptat de caldă, de frumoasă. Numa bună de trebăluit pe afară.

Am început prin a pune scara să dau frunzele de frasin din streașina casei. Ditamai sacul de frunze care riscau să înfunde jgheabul. Le-am scos. Frunze uscate, frunze umede, frunze putrede, aproape pămînt. Apoi, că tot le-am scos din streașină și le-am aruncat pe jos, am măturat terasa în jurul casei de ele, că dacă n-o făceam atunci, pe loc, acolo rămîneau căzute grămadă.

Și dacă tot scosesem scara dublă, să dau frunzele de pe casă, am mutat-o cinci metri mai la deal și am tăiat apoi și niște crăci la frasin care se aplecaseră prea jos, făceau umbră și împiedicau să treci prin jurul lor. De vreun an de zile tot zic că le tai. O vară întreagă m-am tot uitat la ele, amenințîndu-le din priviri. Îmi beam cafeaua ca un orășean tacticos și leneș, trăgeam din țigară și le înjuram cît de mult s-au aplecat. Le curățam în gînd: uite, aia și aia și ailantă trebuie tăiate. O să pun scara, o să aduc fierăstrăul, o să suflec copacul în sus, pînă la jumătatea trunchiului. Și să vezi ce-o să se lumineze locul. Dar o tot amînam. Mai încolo. Data viitoare. Azi n-am chef. Altă dată. Iete că azi le-a venit vremea.

Pe urmă, pentru că tot m-am pornit, am tăiat niște crăci la un măr. Năpădiseră zmeura, aplecate pînă peste tufe. Nici nu mai puteam să intru la zmeură nici să trec pe acolo, trebuia să ocolesc mărul prin dreapta. Și dacă tot eram la zmeură, hai să migălesc un pic și la ea, să-i tund măcar cîteva tufe. Nu pe toată, doar într-un colț. Pe urmă am smuls și niște buruieni, tot în zona aia. Prea crescuseră mari, aproape că năpădiseră poteca.

Apoi am tuns un măceș care crescuse prea mare, zdrelindu-mi mîinile în ștepii săi. În fiecare an îl toaletez. Anul următor trebuie să o iau de la capăt, căci crește la loc, iar ocupă tot spațiul, nu putem să trecem pe lîngă el. De la măceș, dacă tot eram acolo, am trecut la trandafirul cățărător roz pal de lîngă, pe care îl am de la bunică-mea. Am migălit un pic și la el, să îl așez cum trebuie pe spalierul metalic semicircular pe care i l-am montat anul trecut. Bagă lăstarul pe după spalier, să se ducă unde vreau eu, nu unde-l taie pe el capul lui căpos de lăstar de trandafir. Taie măciuliile uscate, să dea alți muguri de sub tăietură, să facă flori la anul. Plivește la rădăcină de buruian și de frunze uscate și mai rărește din atîtea tulpini.

Alți ștepi, alte zdrelituri pe mîini. Pînă la sînge, că nu-mi place să lucrez cu mînuși, nu simt foarfeca cum trebuie.

Apoi, că tot îmi venise pofta de tăiat aranjat toaletat disciplinat, am belit la rasul solului tot soiul de lăstari de zarzăr, de măceș, de ulm, de alun, care năpădiseră iarba, că nu fusese cosită otava. După aia, am tuns doi meri care au un nărav prost să dea tot timpul lăstari lacomi. I-am lăstărit și pe ăștia. Am lăsat lăstarii acolo jos, în iarbă, să fie adunați cînd om veni cu terminatul, cu greblatul.

Apoi mi-am amintit că tot îi promit Florentinei că-i tai un pui de alun care îi încurcă tufișurile ornamentale. Și m-am apucat și de el. Pui pe naiba. Ditamai alunul, între timp. Am reușit să dovedesc cu foarfeca lăstarii mici din jurul său, de pe margine. Dar la cele două trunchiuri mai mari scula și-a recunoscut înfrîngerea, n-a mai avut cum să facă față. Lasă foarfeca. Adu toporul. Dă-i cu toporul.

Gata și alunul.

Lîngă el, celălalt alun, alunul cel mare, alunul care are voie să crească după toate puterile sale. Ditamai frumusețea de copac deja, cu nouă trunchiuri zvelte pe care le încurajez de mulți ani să se înalțe în voia lor. S-a făcut ditamai pîlcul superb de nouă flăcăi de aproape copaci. Însă în fiecare an în jurul lor dau tot soiul de lăstari lacomi. Așa e soiul alunului, să nu-și păstreze doar trunchi gros și curat, unul singur, ci să se întoarcă la firea sa de tufiș cu multe multe nuiele de jur împrejur, o măturică urîtă și enervantă. Am curățat și lăstarii ăștia lacomi de la alunul cel mare. În fiecare an îi curăț. În fiecare an dau la loc, trebuie să o iau de la capăt.

Uite așa, ce a început ca o mică tentativă de migălit pigulit prin grădină a devenit zi de muncă în toată regula. Între timp, a apărut și Florentina, care avusese treabă pînă atunci. Dă-i și ea cu foarfeca, la flori, la trandafiri, la tufișurile ei ornamentale la care ține atît de mult.

Doamne, cîte am făcut în astea patru ore.

Să stăpînești natura. Să aranjezi lucrurile. Să tunzi să tai să smulgi să cureți să plivești. Să intri în firea vegetală și să-i dai ordine. Crește așa. Stai așa. Nu te du acolo. Fă cum îți zic eu să faci. Să intri cu toporul în carnea lemnului. Să tai cu fierăstrăul crengile neascultătoare. Să muști cu foarfeca din lăstarii tineri, zemoși, cu scoarța netedă. Să migălești pigulești cotelești mizdrelești, cum se zice pe la noi pe la Telega.

Stau pe terasă, fostul grajd al bunicului lui Florentina, pe care noi l-am transformat în sufrageria noastră de vară, gresie, flori, mese, scaune, lumini, tot dichisul, și-mi trag sufletul. Mă gîndesc cîte am făcut azi și cîte mai sînt de făcut mîine. Mai avem de greblat. Mai avem de curățat prin gardul de sus. Mai trebuie să mai toaletez și măceșul ăla imens care s-a aplecat prea mult, stă să cadă. Mai trebuie să...

Mă gîndesc la ce mai am de făcut. Și mă uit la soare cum se duce. Deja unde sînt eu, pe terasă, s-a dus, e umbră și pișcă frigul. Mai bate doar dînsus de tot, înspre gard.

Și mă uit la umbrele din ce în ce mai lungi ale serii. Și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Tolkien cu ielele sale care iubeau îndeosebi amurgul. Lumina aceea specială a ultimelor raze de soare înainte să se lase înserarea. Copleșitoarea senzație de nostalgie, de pierdere, de vreme și timp și viață care se duc. Nostalgia lucrurilor care au fost și care nu vor mai veni. Călătoria spre Valinor, spre apus. Alegoria morții. Ielele sînt nemuritoare și bătrîne, tare bătrîne, și obosite de-atîta nemurire, și cîntă și se îndreaptă spre soare-apune, spre tărîmul unde se odihnesc nemuritorii cei sătui de-atîta viață. Alegoria Lumii de Apoi, a morții și a răsplatei ultime.

Stau pe terasă, soarele deja a apus, și privesc peste vale, la dealul din față. Pe coasta unde am copilărit, în casa bunicilor mele: bunică-mea Maria Palada “Nelica” și străbunică-mea Maria Duțu “Frunzoaica”, descîntătoarea la care cînd eram mic veneau femei din tot județul să le descînte de bine, să dezlege farmecele. Ele m-au crescut. Acolo în casa lor am copilărit.

Fiind iarnă, copacii sînt desfrunziți și se văd bine toate casele. Cîteva case de bucureșteni, singurele noi și mari, făcute după standardele de construcție de acum. Și restul, case multe și mici, ponosite, casele telegenilor bătrîni. Unele din ele sînt deja părăsite. Restul, vechi, cîrpite, înghesuite, cu tabla ruginită. Case care erau noi acum cincizeci de ani, o sută de ani, cînd Telega era strălucitoare, avea petrol și oameni tineri și viitor.

Acuma casele nu mai sînt noi. Acuma nu mai sînt oameni tineri. Doar bătrîni. Nu mai sînt copii. Nu mai sînt nici animale care să behăie, să latre, să mugească. Nu mai sînt vaci care să se întoarcă seara de la islaz, îndreptîndu-se încet fiecare spre casa ei, știind drumul pe de rost, venind acasă molcom, ca vaca sătulă și îmbuibată de-atîta iarbă, mai întinzînd gîtul după vreo frunză sau după vreo prună de prin vreun gard, cu ugerele pline și cu cloapetele bălăngănindu-se leneș.

Murga noastră, cînd sosea acasă seara, știa să deschidă singură poarta cu cornul. Băga cornul, sălta lațul de sîrmă care ținea poarta legată, împingea ușor și intra spre grajd. Seară. Copilărie. Telega. Bunică-mea întîmpina vaca, vorbea cu ea, o lăuda, o mîngîia din vorbe și din mîini, o lua de căpăstru și o îndemna cu gesturi răbdătoare înspre ușa grajdului, o lega la iesle, îi mai dădea o porție de ceva, un răsfăț de seară, poate mere tăiate, poate fîn, poate buruian sau otavă, o țesăla și apoi o mulgea, cu tot dichisul ritualic, ca un descîntec din mîini.

Aducea cele două găleți, una cu apă să-i spele ugerul, una în care să toarne laptele muls, cana de tablă în care mulgea și cîrpa curată cu care să șteargă ugerul, lega coada vacii, se spăla pe mîini, lua scăunelul agățat în cui deasupra tocului ușii grajdului, lîngă cuibul de rîndunele, se așeza cu mișcări lente, obosite pe scăunel, își sufleca mînecile, certa vaca dacă făcea cumva pe nebuna să nu stea la muls, dar nu o certa tare, ci cu dojană de mamă înțelegătoare, de bunică stăpînă pe uger și pe vacă și pe lume, îi dădea un ghiont să se dea un pic mai încolo, mai la perete, să nu o înghesuie, s-o poată mulge în largul ei. Spăla ugerul, ștergea ugerul cu cîrpa, îndeosebi fiecare țîță în parte, se ștergea și pe mîini, își făcea cruce, înfigea degetele noduroase într-una din țîțele vacii, apăsa cu putere și cu pricepere. Cu o mînă ținea cana și cu o mînă mulgea.

Și laptele țîșnea, cu zgomot spart în cana cea de tablă, cu abur ridicîndu-se din laptele fierbinte, spumos. Pe măsură ce cana se umplea, zgomotul laptelui în cană era din ce în ce mai gros, de la soprană la tenor la bariton la bas, ca și cum s-ar fi jucat cineva la butonul instalației stereo din grajd, la reglajul audio al vacii, să dea basul mai tare și înaltele mai jos. Paradoxal efect Doppler de vacă și de lapte și de cană și de Telega și de grajd și de uger și de bunică și de amintiri.

Seară. Copilărie. Telega.

Nu mai e Murga. Nu mai sînt vaci. Nu mai sînt copii. Singurele case cît de cît dichisite sînt ale bucureștenilor. Case de vacanță, aseptice, comerciale, fără deranj prin curte, fără tăvăleală. Prea cochete, prea scoase din țiplă. Inclusiv casa noastră, de unde vă scriu chiar acum, de unde vă scriam și acum doi ani de zile, la moartea tatălui meu, e tot o astfel de casă de vacanță. Fără vacă. Fără găini. Fără cotețe. Fără acareturi. Aseptică. Scoasă din țiplă. Doar iarbă și pomi și copaci și Internet și loisir. Venim din cînd în cînd. Niște bucureșteni comozi.

Stau pe terasă, în curtea mea scoasă din țiplă de la Telega. Mă uit la soare cum a apus deja. Mă uit la umbrele lungi ale înserării. Mă uit la casele de pe coasta cealaltă, încă scăldate în lumină. Tristă antropologie a satului care stă să moară. Și mă gîndesc la fetele mele. Am două fete. Una deja plecată de acasă. Următoarea va pleca și ea în curînd, cum va termina liceul. În doi ani. Soon. Soon.

Fără de ele, cu fetele noastre prin cele străinătățuri, de-o să le vedem doar pe Skype și doar prin poze, vom rămîne singuri, doi boșorogi, un moș și-o babă de Telega, cu cele două cățelușe pe care le avem aici, prin curte. Vom mîngîia cățeii, cum o fac chiar acum, privind soarele care apune, și ne va fi dor de copiii noștri. De fetele noastre care nu se vor întoarce la Telega, ci își vor găsi soarta prin cele patru colțuri ale lumii.

Stau pe terasă, mîngîi cățeaua care a venit să dea cu lăbuța, să o bag în seamă, și-a pus capul în poala mea și mă privește cu ochii ei blegi și luminoși. Surogat de copil. Surogat de tandrețe. O mîngîi pe cap, o privesc în ochi, și mi-e deja dor de fetele mele care au plecat de acasă. Și mi-e dor de ele. Și le chem să vie acasă, să fim din nou tineri și ele mici. Și le bombăm și le iubesc și mi-e dor de ele și le implor să se întoarcă acasă.

Și știu că nu se vor întoarce.

Și atunci, știind că își vor vedea de viața lor și nu se vor întoarce acasă, le îndemn măcar să ne facă nepoți. Și să nu-i țină departe, prin cele străinătățuri. Să ni-i aducă și nouă aici. Să creștem nepoți la Telega, în acest sat din ce în ce mai bătrîn și mai sălbăticit și mai pustiu. Să ne bucurăm din nou de copii în curtea de la Telega. Să fim cumva din nou tineri, cu curtea plină de copii mici. Imposibila întoarcere întru tinerețe.

Stau pe terasă și mă gîndesc la vremelnica, aroganta noastră dorință de a stăpîni natura, realitatea, soarta. Cît o să mai pot să-mi controlez viața? Cît o să mai curăț la copaci și o să-i mai disciplinez? Cît o să mai trăiesc? Iaca încă niște ani de aici încolo. Pe urmă, pe măsură ce noi nu vom mai fi și fetele noastre nu se vor mai întoarce aici, și nici nepoții nu se vor mai întoarce și Telega se va pustii, copacii nu vor mai asculta de fierăstrăul meu și de foarfeca de pomi și de topor.

Și vor crește mari. Și se vor înmulți. Și vor năpădi cu forța lor vegetală și cu pofta lor de viață sălbatică toate coastele acestei Telegi din ce în ce mai triste și mai sărace și mai bătrîne. Deja sînt curți, pe coasta asta din fața mea, pline de copaci crescuți între timp, de cînd au trecut anii și nu mai sînt copil și am plecat de la Telega. Uite acolo, în curbă la Uri, dînjos de casa lu’ bunică-mea, pe unde ne dădeam cu săniile iarna, e deja un loc unde frasinii au crescut mari, aproape pădure, au năpădit curțile goale și casele dărăpănate și grădinile în paragină. Un colț de pădure în mijlocul satului.

Și e de-abia începutul.

Nu doar frasinii vor da asalt. Platanul pe care l-am plantat aici acum aproape douăzeci de ani, în mijlocul curții lui Ștefan Brașov, bunicul Florentinei, va împuia din bobițele alea mari ale lui, kurokurosuke vegetal, și va contribui și el la pădurea ce va acoperi Telega. Bambusul se va întinde viclean și lacom și va cuprinde locul, curtea, ulița. Frasinii și gherghinii și ulmii vor fi stăpîni aici. Merii se vor corci și se vor sălbătici. Netunși, neîngrijiți, nestruniți de foarfeca omului dominator. Și vor fi liberi. Și vor face poame din ce în ce mai pădurețe, mai mici și mai acre și mai puțin culese de oameni. Le vor mînca vietățile pădurii, corbii și pîrșii și gaițele. Și mistreții și urșii care deja au început să bîntuie din nou pe la marginea satului. Deja avem primul om sfîșiat de urs în Telega, în vara asta. Fostul coleg de bancă al Florentinei. Un semn al vremilor ce va să vie.

Stau pe terasă și-mi cert fetele în gînd. Să mai veniți acasă. Măcar din cînd în cînd. Să-mi faceți nepoți. Să mi-i aduceți aici, să îi creștem la Telega. Să nu uite Telega. Să-mi duceți stirpea mai departe, dacă numele nu-l veți duce. La mine în neam, sînt ultimul Palada. Neavînd băieți, numele se va pierde. Ceilalți urmași nu vor mai purta acest nume. Dar ce contează mai mult: numele sau gena? Limba sau viața? Etnia sau bunăstarea? Cultura sau natura? Ubi bene, ibi patria.

Stau pe terasă în ultimele sclipiri de lumină ale apusului și-mi privesc cu ochii minții genele cum mi se risipesc în cele patru colțuri ale viitorului. Și văd Telega sălbăticită, abandonată de oameni și năpădită de pofta de viață sălbatică: frasini și gherghini și gaițe și urși și mistreți și pîrși. Și platani, singura urmă a trăirii mele pe aici.

Cînd eram tînăr, nu știam să tund pomii, le lăsam vîrfurile să crească în voie, să se ducă libere spre înaltul cerului. Ce tînăr și ce fraier eram.

Cînd am mai înaintat în vîrstă, am învățat să tund pomii, să le tai vîrfurile și să îi forțez să crească cum vreau eu, nu cum vor ei. Supuse slugi vegetale, care să-mi dea mere și bucurie în suflet. Ce adult și ce priceput am devenit.

Cînd voi îmbătrîni, voi învăța să tund pomii și mai bine, să nu-i mai strunesc și să nu-i mai chinui din foarfecă, să le las din nou vîrfurile să crească în voie, să se ducă unde vor ele, dincolo de voința mea, de semeția mea umană inutilă. Ce bătrîn și ce înțelept și ce resemnat voi ajunge.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena, indiferent dacă e la Telega sau la Melbourne sau la Milano. O să ni se piardă limba. Și ce dacă? A rose by any other name would smell as sweet. O să ni se piardă numele și neamul. Și ce dacă? Ducă-se. Amăgire și zbatere inutilă. Etichete. Biete etichete. O să piară Telega. Și ce dacă? Undeva, cumva, gena va răzbi. Și ce dacă va răzbi acolo și nu aici? Ce are Telega atît de special încît să merite să nu fie ștearsă de pe fața pămîntului, precum mii de alte așezări omenești scufundate de istorie în uitare?

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

În cele patru colțuri ale viitorului să ni se răspîndească gena. Sau poate nu. Sau poate nu va răzbi. Sau poate se va risipi în neant, precum apa în deșert, precum zborul corbului în înaltul cerului. O să ne piară și spița. Și ce dacă? Cu ce sînt eu mai special decît alte multe seminții ce au pierit deja? Nu e decît deșarta mea dorință de supraviețuire by proxy. Dacă nu sîntem nemuritori, măcar gena să o dăm mai departe. Strădania de patru miliarde de ani încoace. Succesul de supraviețuire. Succesul de reproducere.

Oricum, nu contează. Cînd vom fi morți, nu va mai conta.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Stau pe terasă. Soarele s-a dus deja. Umbrele nu mai sînt umbre. Ielele au plecat deja spre Valinor, copleșite de tristețe și de povara nemuririi. Luminile încep să se aprindă pe la casele de pe coasta cealaltă, unde am copilărit. Încă mai sînt oameni în ele. Încă.

S-a făcut frig. Trebuie să intru în casă, la căldură, la civilizație, la Internet și la calculator, să scriu un articol, să-mi justific viața și soarta și tristețea și gena.

Mă uit la copaci, înainte să intru. Copacii, semeți și răbdători și vegetali, monstruos de vegetali și de indiferenți, mă privesc înapoi. Nu le pasă de foarfeca mea, de fierăstrăul meu, de toporul meu. Au timp să scape de mine. Au tot timpul din lume. Dacă nu ei, semințele lor atunci.

În cele patru colțuri ale viitorului să lăsăm pomii să devină copaci, sălbateci și liberi și desprinși de mofturile noastre omenești, prea omenești. Mofturi de disciplină. Mofturi de putere. Mofturi de semeție și de rațiune și de necesitate.

Mofturi de om.

Cum zice înțeleptul ardelean: n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.



. Citeste tot...

În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile

Azi, teoretic, e ziua României. Azi, teoretic, toată lumea e patrioată. Cu cîrnatul în gură, cu fasolea cu ciolan în suflet, mulți români admiră defilările de tancuri și de avioane și de mașini de filaj electronic și de ce mai defilăm noi zilele astea. Mîndri soldați care de care mai fioroși. Steaguri fluturate. Mîini puse solemn în dreptul inimii. Priviri aprige, dar severe de demnitari găunoși, vai cît de țanțoși în găunoșenia lor.

De fapt, românii admiră azi moartea democrației. O scufundare în plăcerea de a fi conduși de militari. O lene civică de care suferă din ce în ce mai multe țări din jurul nostru, de la care luăm lumină. Să fie primit. O să ne placă. O să fie din ce în ce mai bine. Nici nu știți cît de bine o să fie.

Dar nu despre militari și despre democrația sfîșiată de aceștia e neapărat vorba azi. Ci despre un lucru cu mult mai grav. Azi, din păcate, românii mai admiră încă ceva.

Admiră boala foarte probabil incurabilă a României.

E o boală de nervi, combinată cu o boală de resurse. Care are drept principal efect o puternică hemoragie demografică.

De la care cred că nu ne vom reveni.

Pentru copiii noștri, ecuația e simplă. Să facă orice, să plece de aici. Atracția bunăstării țărilor dezvoltate este irezistibilă. Și bogați, și săraci, și deștepți, și proști, mai toți copiii noștri dau în brînci să plece din țară. La fel precum pe vremuri dădeam cu toții să fugim de la țară, să ne chivernisim la oraș, acuma noul val de migrație este peste granițe.

Nu i te poți împotrivi. România se depopulează pe zi ce trece. Cu excepția unor bălți de relativă prosperitate și relativă complexitate, urbanul foarte mare în general, în rest țara noastră sîngerează puternic. Sîngerează oameni. Sîngerează îndeosebi tineri. Sîngerează viitor.

Această sîngerare este admirată zilele astea de prețioșii noștri patrioți, cu fasolea cu ciolan în suflet și cu milioanele de dolari de patriotism în cont, precum inegalabilul Radu Tudor, acest civil atît de necesar bunului mers al lucrurilor în țara asta aproape civilă.

Cu cît îmbătrînești, cu atît te preocupă mai mult istoria. Te pregătești să devii istorie citind istorie. Cei morți încep, încet încet, să te intereseze mai mult decît cei vii.

Citeam azi despre Roma în anul 1000. Despre cum trăiau urmașii romanilor printre ruinele clasice. Despre cum un anume Crescentius, mare mahăr al vremurilor alea, își construise cu mîndrie o casă medievală în care încorporase tot soiul de resturi de la clădirile antice. O mermeleală, evident. Dar atîta s-a putut atunci. Ce lei fuseseră și ce cotîrle janghinoase ajunseseră.

La cinci sute de ani după Imperiul Roman, cei care trăiau pe meleagurile alea nu mai erau nici romani, nu deveniseră încă întru totul nici italieni. Erau un soi de struțo-cămilă amărîtă, babardită de toți năvălitorii vremii: cînd germanici, ostrogoți, vandali, gepizi, longobarzi, cînd sarazini cu steagul verde sfînt în față. Care cum venea, mai babardea un pic Roma.

Azi, Roma nu mai e romană. E italiană. Și-a revenit. Cu greu, dar și-a revenit. La o mie cinci sute de ani după ce a fost îngenuncheată. Și nu avem nici o certitudine că nu va trece din nou prin vremuri grele.

Alte popoare n-au avut norocul ăsta istoric. De azteci s-a ales praful. Așijderea și de khazari. Și de burgunzi la fel. Ehe, de cîte alte popoare s-a ales praful în istorie. Genele au rămas pe-acolo, prin populație. Dar doar atît. Identitatea etnică s-a spulberat în cele patru vînturi ale neființei, tăvălită de năvălitori, de nepricepere, de schimbări climatice, ori pur și simplu de ghinion.

Așijderea și România. Pierde populație. Pierde speranță. Pierde identitate. În cincispreze ani de zile, practic o clipită la scara istoriei, a pierdut în jur de 4 milioane de români, plecați aiurea, momiți de atracția bunăstării. Probabil cea mai mare hemoragie de populație, și în volume absolute, și procentual vorbind, de cînd e neamul ăsta românesc.

Fidelitate etnică? Ete fleoșc. Mîndrie națională? Fugi, bre, de-aci, cu poveștile tale răsuflate. Ubi bene, ibi patria. Și nici măcar nu-i poți acuza de ceva. S-a dus fiecare să-și vază de soartă.

Acest proces va continua, cu siguranță. Vom rămîne din ce în ce mai puțini pe aceste meleaguri. Cum s-au depopulat încet încet satele, supte de oameni în centrifuga bunăstării urbane, la fel se va depopula și România, suptă de vlagă de magnetul complexității centrului Imperiului.

Nu degeaba încurajează occidentalii să avem cît mai mulți urși. Nu degeaba refuză aceiași occidentali cu obstinație cînd ne oferim să le dăm urși, să-și repopuleze și ei pădurile. Știu ei ce știu. Regula e simplă. În vest oamenii și banii, în est sălbăticiunile.

România n-are altă soartă decît să devină un imens parc de distracții, un soi de Kamceatka ori de Montana europeană. Codri verzi de brad. Și cam atît. În care să crească urși și rîși și pîrși și, de ce nu, chiar și tigri siberieni.

Spre admirația ecologiștilor de catifea austrieci și danezi și germani și olandezi, prosperi ecologiști îmbuibați, care n-ar admite cu nici un chip urs pe meleagurile lor, să nu le strice geșeftul, complexitatea, turismul și îmbuibarea. Dar care iubesc nespus ursul la televizor, la sălbaticii ăia de primitivi de români, care oricum nici nu mai sînt atît de mulți, oricum ocupă prea puțin spațiu, să-l umplem cu urși, să admirăm natura în toată frumusețea ei fioroasă.

În cîteva zeci de ani, dezastrul demografic va fi și mai evident. Un deșert de fertilitate și un șuvoi de emigrare. Copiii noștri, viitorii cetățeni europeni, prin alte țări, evident.

Vom rămîne noi aici, mai bătrîni și mai resemnați. La fel cum zilele astea prin satele țării rămîn mai degrabă doar cei bătrîni, care nu au unde să se ducă, decît la cimitir. Așa și noi, în niște cîteva decenii. Un pic de nostalgie. Un pic de urși. Un pic de Skype cu copiii de prin Austria sau Anglia. Un pic de viață mermelită printre ruine.

În rest, un pic mai mult cimitir.

Cînd ne vom reveni, dacă o să avem cumva norocul istoric să ne revenim, nu vom mai fi români. Cum nici italienii nu mai erau romani la sute de ani după, pe vremea lui Crescentius, ci altceva, și noi vom fi alt soi de popor. Nu români. Altceva. Poate islamic. Poate african. Poate asiatic. Poate chinez. Naiba știe. Dumnezeu știe. Cine știe...

Cu siguranță vom fi grefați pe o mlădiță etnică nouă, tînără și săracă și barbară și cu poftă de viață. De făcut copii, de năpădit, de construit, de impus și de stîrnit. Cum o să fie acest popor? Mă doare la bască. O să fiu mort. Treaba voastră. Treaba lor. Cum nici pe romani nu i-a interesat cum vor fi italienii peste sute de ani, nici pe mine nu mă interesează cum vom fi, dacă vom mai fi cumva pînă atunci.

Un lucru știu sigur. Români ca acum nu vom mai fi. Și nici nu merităm să fim, de altfel. Nu ne place viitorul. Nu ne place viața. Nu ne place construcția. Nu ne place lupta. Nu ne place să stăm locului și să zidim. Ne place doar ciondăneala și bătutul cuie în talpă.

Drept pentru care o să vie alții să se altoiască pe aceste meleaguri și să continue istoria în locul nostru. Să zidească. Să puiască. Să trăiască. Iar noi, după cum spuneam, un pic de nostalgie, un pic de amurg. Un pic de jelituri. Un pic de smiorcăială patetică, dar vai cît de țanțoșă.

Și restul cimitir.

O să fie bine. O să ne placă. Chiar o să ne placă.

La mulți ani, Românie!



. Citeste tot...