marți, 18 iunie 2019

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

.

1 comentarii:

Anonim spunea...

Aaahhh, ce aiiierr si peste deal.... (credeti.ma pe cuvant, pe NETESTATELEA). De cate ori ajung zic asta :)))))) Frumoasa zona, imprejurimile, padurilee.... tot si chiar si unii vecini care ignora Marea lor Bogatie, cea a spiritului, a sufletului, a creierului....