Context is everything: GRR Martin and his preferred medium of expression

E foarte important să înțelegeți contextul, pufoșilor. Și pentru asta trebuie să știți chestii. To drink and to know things.

Vedeți voi, multă lume crede că GRR Martin a lăsat din mîini soarta și hățurile serialului după ce acesta a depășit ca fir narativ cărțile apărute pînă acum.

De pe la moartea lui Jon Snow încolo, de cînd avem poveste doar sub formă de film, lumea probabil crede că încet încet, pas cu pas, cei doi creatori ai serialului, Beniof și Weiss, au din ce în ce mai multă libertate creativă, iar GRR Martin e doar un zeu din umbră, benevolent și impotent, deus otiosus, care stă și mai dă din cînd în cînd cîte o directivă leneșă, dar de fapt adevărata putere de creație e la cei doi.

Asta mai ales că încet încet, pas cu pas, am văzut din ce în ce mai multe diferențe între povestea din serial și povestea din carte, cîtă e ea apărută pînă acum.

O voi poor poor naive summer children. Cît de ușor de păcălit puteți fi.

Să vă esplic.

GRR Martin are în spate o întreagă carieră profesională de scenarist de seriale TV. S-a lansat în anii 70 cu scrieri SF și fantasy, e drept. Dar pe urmă, vreo douăzeci de ani, a tras la rame ca sclavu pe plantația serialelor de la Hollywood.

Pe urmă, pe la mijlocul anilor 90, a publicat Game Of Thrones, prima carte din Song Of Ice And Fire (da, așa se numește de fapt seria de cărți, SOIAF, nu GOT) și s-a cam lăsat de televiziune, concentrîndu-se pe scrierea cărților, care încet încet, pas cu pas, au devenit din ce în ce mai populare.

Pe urmă a venit serialul, care și el a devenit din ce în ce mai popular. Și atunci din nou a sărit dintr-o barcă în alta. S-a oprit din publicat cărțile și a lăsat serialul să meargă pînă la capăt.

Mie îmi este clar că a făcut asta în mod voit. Nu că i s-ar fi terminat benzina creativă, cum îl acuză unii. Ci pur și simplu pentru că dintotdeauna a crezut în puterea mediului vizual și l-a considerat un suport mai privilegiat de spus povești decît cel în scris, doar din simplele vorbe.

Dar nu avea bani cînd a început. Nu avea bani să-și pună povestea în formatul vizual de televiziune. Și atunci s-a retras la un moment din zona scrierii și producerii serialelor TV frustrat că viziunea sa, elaborată și complexă și cinică, nu era preluată de cei care controlau banii și producția.

Doar că n-a renunțat la idee niciodată. Cînd s-a copt momentul, cînd atît cei care dădeau banii, cît și cei care consumau produsul, au dat semne că acceptă viziunea sa, a lăsat mediul creativ mai sărac deoparte și s-a întors la cel în care credea mai puternic: la film, la televiziune, la serial.

Avem un alt exemplu strălucit în lumea filmului în acest sens. Exact aceeași poveste. Un monstru sacru al cinematografiei, Hayao Miyazaki – cine n-a auzit de el să-i fie rușine, repede zece flotări cu mistrețul din Mononoke în spinare – a făcut exact același lucru. Credea în puterea filmului, cel mai bogat mediu de exprimare narativă. Își dorea să se exprime prin intermediul său. Dar nu avea nici suficienți bani, nici suficientă influență în domeniu să iasă lucrurile așa cum își dorea.

Și atunci s-a mutat în alt mediu de exprimare narativă pentru a-și îndeplini visul – măcar prima sa parte. Povestea e celebră. Nausicaa, desenul animat cu care s-a lansat cu adevărat și care ne-a arătat pentru prima oară imensa sa putere creativă, a fost inițial publicată sub formă de manga. Un mediu mai sărac, atît din punct de vedere vizual, dar și al banilor, dar în care își putea mai ușor lansa proiectul.

Manga Nausicaa a devenit la vremea respectivă celebră. Cînd de fapt ea era doar un proiect secundar, conceput drept sursă de fonduri pentru adevăratul proiect: filmul de animație. Și doar ca urmare a acestei celebrități a putut să facă desenul animat, să strîngă resursele necesare – de bani, de control al procesului de creație – încît să-l ducă la bun sfîrșit.

Restul e istorie. Miyazaki, după succesul Nausicaa, a devenit unul din cei mai apreciați regizori ever, scoțînd o serie de perle de filme superbe: Totoro, Mononoke, Spirited Away, multe altele. Dar la început nu avea nici banii, nici controlul asupra mediului preferat.

La fel s-a întîmplat și cu GRR Martin. Și-a dorit dintotdeauna să facă ceva în zona televiziunii. Dar așa cum își închipuia și cum vroia el, nu alții. Și atunci, de nevoie, s-a mutat înapoi în zona mai săracă a cărții, unde a repurtat un succes fulminant, succes care l-a ajutat să se întoarcă înapoi la film, dar de data asta pe baza regulilor impuse de el.

Care au funcționat și care au dus la succesul nebun al serialului Game Of Thrones. Succes care, însă, a pus în primejdie succesul cărții – serie neterminată încă.

Drept pentru care s-a concentrat exclusiv pe serial, lăsînd deocamdată cartea la o parte, să nu se canibalizeze. Oricum credea mai mult în capacitatea de exprimare narativă a televiziunii, căci asta era în suflet: un scenarist de film.

Cine crede că pur și simplu a lăsat hățurile serialului din mînă deoparte e naiv. Căci GRR Martin e acolo, în spatele cuvintelor, în spatele poveștii, pînă la cel mai mic detaliu.

Priviți cel mai recent episod: S08E02. E un detaliu acolo relevant. Cîntecul.

"High in the halls of the kings who are gone
Jenny would dance with her ghosts
The ones she had lost
And the ones she had found”

Pentru cine a citit cărțile cu atenție, așa ca mine, care știe SOIAF de la începutul anilor 2000, de pe vremea cînd nici nu erați născuți, pufoșilor, semnul e evident. Versurile sînt clar scrise de GRR Martin. E clar că toate detaliile sînt în continuare controlate de acesta, căci e obsedat de detalii, la fel cum era Kubrick pe vremuri. GRR Martin e prea orgolios și prea control freak să nu fie în continuare inima și motorul creativ al serialului.

De aceea nu s-au mai publicat cărțile. Pentru că pur și simplu s-a întors înapoi la mediul mai bogat în exprimare, cel pe care dintotdeauna l-a considerat mai adecvat pentru povestea sa.

O thou poor poor brittle summer children...



.