De o sută de ani tot vine...

O umbră amenințătoare se ridică deja la orizont. E o umbră mică, bicisnică, mediocră, așa cum mediocre sînt vremurile pe care le trăim.

E umbra rasolelii ce va să vie.

E vorba de Centenar. Anunțat din vreme, de încă acum 3-4 ani de zile, însă aproape total lipsit de pregătire strategică, de viziune, Centenarul va fi anul ăsta la fel cum e și țara: nepregătită, cîrcălită, dintr-o cîrpeală într-alta.

Marele slogan otrăvit care ne caracterizează viețile post-decembriste se va aplica și anul ăsta: “Iarna nu-i ca vara”.

Și pentru că în nici un an nu ne așteptăm să vină iarna și ne prinde cu cauciucurile în vine și cu străzile troienite, la fel și cu Centenarul. Deși știm de aproximativ o sută de ani că Centenarul pică anul ăsta, noi nici acuma, cînd a început deja, nu sîntem încă pregătiți.

Cînd, de fapt, trebuia să ne pregătim de el de cel puțin 2-3-4 ani, cînd trebuia să punem niște pietre de temelie, să rămînă ceva în urma acestui Centenar. Un Turn Eiffel mai mic și mai din fontă. Un Arc de Triumf mai din nuieli. O statuie mai din lut.

Nimic din astea. Toate proiectele au fost fie atacate cu vînjoasă mînie proletară, fie - și mai simplu – nepornite, nerostite, negîndite.

O să fie un Centenar de adunări solemne și leșinate, de mari slujbe publice de comemorare, de seminarii de tocat bani și de lansări de albume de cvasi-artă și de pseudo-artă, de fotografii de epocă și de alte chestii de-astea absolut moarte și alb-negru și blege.

Nimic care să stîrnească energie, fervoare, nimic care să dea un fior de trăire prin sufletele mediocrilor de români care sîntem noi mediocri.

Singura salvare va fi de la biserică.

Biserica Ortodoxă Română, în marea sa pricepere inginerească și contabilă, cum a făcut, cum a planificat, iată că va săvîrși un semn de nemoarte și de neuitare.

Pe 30 noiembrie, pe 1 Decembrie, cînd o fi să fie, o să sfințească și consacre Catedrala Neamului. Altă clădire înjurată și hulită și beștelită – inclusiv de mine, dacă e să fiu sincer – care, cum-necum, va sta în picioare și se va uita lumea la ea și va zice: “ăsta e semnul Centenarului”.

Și ăsta va fi. Bun, rău, bombănit, adulat, ăsta va fi. Pentru că oamenii au nevoie de simboluri, blegii mei. Nu de simpozioane, nici de defilări pe frig. Ci de simboluri concrete, din piatră și oțel și sticlă și sînge și lacrimi.

Sîngele și lacrimile amare ale Mărășeștiului și Mărăștiului și Oituzului și Cîinenilor nu pot fi săturate doar cu o bicisnică stație de tramvai. Sîngele și lacrimile de fericire de la Alba Iulia nu pot fi întrupate doar într-o sindrofie. Trebuie ceva pur, dur, care să dăinuie.

Asta nu înțeleg nici planificatorii, dar nici detractorii acestui Centenar. Oamenii vor să puie mîna și să strige “este!”.

De cînd lumea și pămîntul e această nevoie. Nu numai la români. Și la americani. Și la francezi. Și la englezi. Și la ruși. Și la chinezi și la japonezi.

Să fie acolo o bucată de stîncă ce prinde contur și pe care o s-o mai vezi încă o sută de ani, să zici: da, bre, este. A fost Centenarul. Oamenii ăia n-au murit și n-au trăit degeaba, nu s-au bucurat și nu au suferit în van.

De bine, de rău, Catedrala Mîntuirii Neamului salvează bicisnicia acestui stat securist și mediocru, care nu știe altceva decît să-și dea la gioale.

.