Tehnologii noi, năravuri neschimbate

Antropologia este știința peștelui care este în apă și nu-și dă seama că este în apă și, dintr-o dată, începe să-și dea seama că e înconjurat de un corp străin atît de familiar, și totuși atît de ciudat,

tulai Doamne!, cum de este chestia asta aici?, de unde a apărut sărăcia asta?,

pe care, după dezbateri riguroase, după ce-l gustă, după ce-l măsoară, după ce se pișă în el, să vadă dacă i se schimbă culoarea, se hotărăște să-l denumească științific, că e o chestie nouă și n-are nume, e cum era gheața în Macondo la început, ce știu peștii ce-i aia Macondo,

și atunci se face un comitet de oameni de știință, de cercetători sociali compus din pești prestigioși și înțelepți, se analizează propunerile de denumire, se supune la vot, se mai gustă un pic din apă, prin branhii apa circulă de jur împrejurul oamenilor de știință, și se ajunge astfel la concluzia cît se poate de științifică: la chestia aia străină în care se pișă peștii să îi se zică “apă”.

Mi-am adus aminte de asta, pentru a nu știu cîta oară oare, în dimineața aceasta, conducînd prin vestita mea comună natală necunoscută, Republica Rurală Telega.

Mergeam eu, așa, cu mașina, ca tot omul care are mașină și nu mai vrea să mai meargă pe jos decît în mod organizat, pe aici șoseaua e ca prin toate comunele de deal, mai mult curbe, cînd urmînd sinuozitățile vreunei văi, cînd șerpuind pe vreun povîrniș,

și mergeam eu așa, ca antropologul pe post de pește în vacanță, dădeam din volan, cînd stînga, cînd dreapta, nici prea repede, că sîntem totuși la țară, sînt totuși copii pe stradă, nici prea încet, că poate ne facem și noi cu vreo găină somnoroasă, ciorba de găină lovită de mașină și furată din fața curții omului știe toată lumea că este una din delicatesele culinare ale acestei zone piemontane,

și conduceam așa cum conduc antropologii șmecheri care vorbesc în proză fără să știe, cu mîna deasupra volanului, conduci din podul palmei, mai trece cineva pe stradă, doar îndrepți palma, degetele se cabrează a salut, podul palmei rămîne pe volan, să iei totuși curba,

și m-a lovit ceea ce știam evident demult, doar că știam la nivel instinctiv, fără să frazez, să verbalizez, să conceptualizez:

la țară oamenii se salută din mers chiar și atunci cînd sînt la volan.

Tulai, Doamne! Cum îi zice la sărăcia asta de aici? De unde a apărut?

La țară, dragii moșului atomic și recent, oamenii se salută, no matter what. E o continuă formă de grooming simbolic. Te salut, mă saluți, parcă ne știm de undeva, teoretic toată lumea se știe cu toată lumea, și chiar dacă nu se știe totuși se știe, e de pe undeva de pe aici, e foarte posibil să fim neamuri de-a țșpea șpiță.

E regulă. E lege. E sociologie. E antropologie. E bun simț. E textură socială. E unul din lucrurile atît de evidente și de la sine înțelese, că nici nu le mai bagi în seamă, așa cum de regulă nu bagi în seamă că respiri, decît atunci cînd vine cineva și-ți pune perna pe față și atunci înțelegi de ce e bine să respiri, respiră vidro, respiră.

Salutul este o formă elementară de schimb simbolic în comunitățile mici. Salutul e la fel de important ca și banul aici. E monedă de schimb. Este ca un ciment care tot timpul se macină și tot timpul trebuie să-l pui la loc, să zidești din nou zidul de solidaritate mecanică și de Gemeinschaft

(da, pufoșilor, are și un nume, un nume imposibil de nemțesc; în general, în știință, lucrurile elementare au nume imposibile)

care se tot zidește și se tot surpă prin uitare și inerție și, în general, prin toate lucrurile rele pe care al doilea principiu al termodinamicii îl face în textura societății omenești.

La maimuțe groomingul este cît se poate de fizic și de tactil. Se mai purică, se mai caută de păduchi și de cristale de sare, iar contactul acela fizic cît se poate de strîns, blană în blană, răsuflare în răsuflare, întărește individul în grup, asigură relația de cooperare și de reciprocitate: me good, you good, we good, we together, de care are nevoie fiecare individ al unei specii sociale pentru a supraviețui.

La sat, la oameni, căutatul de purici în blană nu mai e la modă. S-a preschimbat în salut. Ne salutăm cînd trecem unul pe lîngă altul. Eventual, dacă avem timp - și ar trebui să avem timp, doar sîntem la țară, nu la păcătoșii ăia de orășeni care-și trăiesc toată viața într-un coșmar de iureș continuu – dacă avem timp schimbăm și două trei vorbe,

ce mai faci, cum mai ești, ce mai fac copiii, dar vaca, s-au făcut prunele, ai auzit că a murit Cutărească, Dumnezeu s-o odihnească, hai, te las, mă duc să plătesc cablul.

Grooming. Tot grooming, doar că nu pe bază de pureci și păduchi și de cristale de sare pe care să le ronțăim ca pe niște delicatese - știți sarea de pe semințele de floarea soarelui? cam așa sînt la gust și cristalele alea din blana maimuțelor, vă spun eu, le-am gustat – ci pe bază de cuvinte. Rostul însă, scopul, utilitatea, tot aia. Întărirea comunitalității. Me good. You good. We good. We together.

Dacă peste un sfert de oră se întîmplă să vă întîlniți din nou, din nou vă salutați, din nou treceți prin același ritual de recunoaștere și definire a celor comune, a celor care vă unesc. Poate nu la fel de elaborat, dar totuși: ceva-ceva, acolo. Măcar întrebați din nou de vacă :)

La țară nu se salută două feluri de oameni: dușmanii și străinii.

Dușmanul nu-l saluți că e dușman. Mama lui. Ne-salutul între dușmani capătă forme aproape la fel de elaborate ca salutul între ăia care se înțeleg unii cu alții. Nu vreți să știți ce maniere complicate s-au pus la punct de a transmite mesajul “Te văd, dar mă fac că nu te văd, mama ta de bestie, mînca-te-ar cîinii de nemernic”.

Străinul nu-l saluți că e prost, mama lui de prost, nu știe regula, nu știe chestiile elementare: la țară se salută, indiferent dacă știi omul sau nu. Și, cum toată lumea se știe cu toată lumea, se salută toți cu toți. Iar cînd vezi pe cineva necunoscut, îți vine să-l saluți, că așa ai crescut, saluți tot ce mișcă, și vaca ce se întoarce de la islaz, și cățelul cînd trece strada, dar știi că nu-ți va întoarce salutul. Și atunci nu-l mai saluți. Că nu l-ai văzut niciodată. E un pic mai complicat. Nu vă prindeți din prima, dar pe urmă începeți să înțelegeți.

Deci, pe scurt, după pagini de curs sălbatic de antropologia salutului în mediul rural, v-ați prins. Oamenii se salută care pe unde se apucă, toți cu toți, pentru continua reîntărire a relațiilor sociale, a interdependenței și senzației de apartenență specifice comunităților mici. Doar dușmanii și străinii nu se salută.

Ce te faci cînd intră tehnologia în scenă și încearcă să schimbe mersul lucrurilor? Pentru că mașina, de exemplu, ad literam schimbă mersul lucrurilor. Nu mai mergi. Stai în cur, dai din volan, și merge ea.

Nu contează. Lumea se salută în continuare. Și din mersul calului. Și din mersul Daciei. Și din mersul Subarului. Regula rămîne aceeași, că doar ești acasă, la țară, nu ești un nesimțit de-ăla de străin care a uitat de unde a plecat și cum se fac lucrurile pe aici.

Deci saluți. Partea faină este că nici nu-ți dai seama. Mergi, conduci, saluți. Ce e ciudat în asta? Nu e nimic ciudat. LOL. Nimic ciudat. Ca peștele în apă. Bre pește bre, cum poți să respiri apă, bre? Bre fraiere de mamifer, eu mă mir cum poți tu să respiri sărăcia aia de otravă de aer. Și uită-te la tine ce urît ești, nici n-ai branhii. Fraere. Mamifere.

Așa și la țară. Saluți și nu-ți dai seama cît de bine înrădăcinat este în fibra ta.

Partea și mai faină este că există același tip de relație pro-activă, de anticipare a interacțiunii, chiar dacă situația teoretic s-a schimbat, că a intervenit o tehnologie disruptivă în joc – mașina, în cazul de față.

Să vă explic. Ești pe scaun. Nu mai ești în picioare. Ești în spatele unui geam care cam reflectă lumina, cel puțin dinspre afară spre înăuntru. Distanța dintre tine și celălalt este alta, mai mare decît dacă ați fi amîndoi pietoni. Mergi destul de repede, ai o oareșce viteză, încerci să omori găina. Celălalt – sau cealaltă – este pe trotuar, la alt nivel al ochilor decît atunci cînd sînteți amîndoi pedeștri.

Nu contează. Ăla sau aia de pe trotuar are timp și mai ales își dedică timpul, are strategii de gestionare a privirii și a spațiului, distanței, pentru a se uita prin parbriz, să vază cine trece. Și, din mersul calului, din goana mașinii, are timp să-l salute pe șofer. Iar tu, ca șofer, din goana mașinii, la fel și tu: la rîndul său ai timp să saluți pietonul.

Asta pentru că ai o strategie de interacțiune pentru asta, gata pregătită, acolo în colțul minții tale reptiliene, aia care nu gîndește, care doar instinctivește. Pentru că ai definită situația într-un anumit fel, drept pentru care ai strategiile de interacțiune la îndemînă, ca pe niște instrumente ușor de folosit (“culture as toolkit”, Ann Swidler, pentru prețioșii de gomoși de oameni de știință care vor referințe atunci cînd denumim apa “apă”)

Și mai deosebit este cînd, uneori, mașina încetinește, se lasă geamul jos, se aruncă repede două-trei vorbe. Regula. Regula trebuie respectată.

Și de la mașină la mașină se aplică de multe ori același lucru. Ești în cur, pe scaun, la volan, conduci. Celălalt sau cealaltă la fel. Drumul curge. Șoseaua merge. Curbele sînt fără încetare. Ai o anumită viteză. Lumina străbate cu greu prin două parbrize.

Și totuși, lumea știe mașinile, le recunoaște după număr, după formă, uite, aia e mașina lui Cutărescu, ăsta este Cutărici, se salută, palma ridicată instinctiv, gest din cap, un fluturat de mînă probabil.

Uneori, ca și în cealaltă situație, mașinile încetinesc, geamurile se lasă amîndouă jos, se schimbă două-trei vorbe, vin alte mașini din urmă, nu-i nimic, ai auzit că a murit Cutăreasca?, ce mai face vaca?, a fătat?, dar copiii?, sănătoși, voinici? salutări acasă la nevastă, și ție la fel, Doamne ajută, Doamne ajută, Hai noroc, La revedere.

Antropologie, pufoșilor. Antropologie. Tehnologia se schimbă. Lumea nu mai merge pe jos. Lumea nu mai merge în căruță. Lumea nu mai merge călare pe cal. Lumea stă în cur și învîrte din volan. Dar relațiile, interacțiunea, nevoia, comunitatea, rămîn la fel.

Mare zidire. Mare construcție continuă. Mare mister. Mare taină a lui Manole cel care o zidește pe Ana în zidul vorbelor la fiecare mers prin sat, fie pe jos, fie cu căruța, fie – mai nou – cu mașina.

Pe vremuri, cînd am mers eu prima dată la Trantor, la Capitală, la București, mama lor de mitici, nu știu cum de-i suportă pămîntul, tot Cluuuuju-i fruncea, salutam lumea pe stradă – sau măcar încercam să salut, că nu puteam pe toți, erau prea mulți.

Pe urmă, încet-încet, m-am făcut și eu orășean, de-ăla nasol și cu inima împietrită și cinic și kaghebist și nu mai simțeam jena aia cînd treci pe lîngă cineva fără să saluți.

O mai făceam doar din cînd în cînd. Uneori spre amuzament și frondă, să văd fețele uimite ale trecătorilor neobișnuiți. Alteori poate din nostalgie, că mi-era dor de casă, de „adevărata” casă, aia de unde plecasem. Alteori poate din respect pe lîngă unii pe lîngă care treceam, pe care-i simțeam bătrîni și singuri și știam instinctiv că au nevoie de un Bună ziua de la un străin oarecare, să audă și ei o voce de om, nu doar de televizor.

Apoi, cînd m-am făcut și mai mare și mai orășean și mai kaghebist și a început să mă cunoască lumea pe stradă, că mergeam la televizor, mama mea de kaghebist, nu știu cum de mă rabdă pămîntul, cred că dau tefeleii acatiste în fiecare zi să moară kaghebistu de Palada în chinuri kaghebiste, am început din nou să salut lumea pe stradă.

Relația, evident, era cu totul alta. Oamenii se uitau în ochii mei, era clar că-mi spun din priviri, Te știu de undeva, te știu de la televizor, spune ceva, vreau să stau de vorbă cu tine. Și o faci, chiar dacă la început ești stînjenit. Îi saluți, le zîmbești, te porți politicos, faci o bucurie celui care își dorea să stea de vorbă cu tine.

Însă relația este cu totul alta, semnificația interacțiunii, cum ar zice antropologul, căci pentru el doar interpretarea contează, doar semnificația, restul este amăgire și suspin (Geertz, anyone? luați și gustați și un pic de Weber, e proaspăt, azi ni l-a adus), semnificația interacțiunii este cu totul alta.

Iar acum, întors pentru cîteva zile înapoi acasă, uite-mă cum salut din nou lumea din mersul mașinii, ridicînd ușor palma din vârful degetelor și spunînd celorlalți astfel, fără ca nici măcar să mă mai gîndesc: me good, you good, we good, we together.

Uite așa, dragii mei pufoși, a dat azi antropologia peste mine de dimineață, într-o zvîcnire, într-o clipă de clipită, în timp ce conduceam prin sat, nici prea repede, să nu omor naibii vreun copil, dar nici prea încet, să omor și eu totuși măcar o găină, să o punem de-o ciorbă, v-am spus că ciorba de găină omorîtă de mașină este una din delicatesele culinare deosebite ale acestei mirifice zone subcarpatice, Romania Gradina Maicii Domnului, Explorează Grădina Carpaților pînă dai cu mașina peste vreo găină și-o faci ciorbă.

Pufoșilor.



.