Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Tehnologii noi, năravuri neschimbate

Antropologia este știința peștelui care este în apă și nu-și dă seama că este în apă și, dintr-o dată, începe să-și dea seama că e înconjurat de un corp străin atît de familiar, și totuși atît de ciudat,

tulai Doamne!, cum de este chestia asta aici?, de unde a apărut sărăcia asta?,

pe care, după dezbateri riguroase, după ce-l gustă, după ce-l măsoară, după ce se pișă în el, să vadă dacă i se schimbă culoarea, se hotărăște să-l denumească științific, că e o chestie nouă și n-are nume, e cum era gheața în Macondo la început, ce știu peștii ce-i aia Macondo,

și atunci se face un comitet de oameni de știință, de cercetători sociali compus din pești prestigioși și înțelepți, se analizează propunerile de denumire, se supune la vot, se mai gustă un pic din apă, prin branhii apa circulă de jur împrejurul oamenilor de știință, și se ajunge astfel la concluzia cît se poate de științifică: la chestia aia străină în care se pișă peștii să îi se zică “apă”.

Mi-am adus aminte de asta, pentru a nu știu cîta oară oare, în dimineața aceasta, conducînd prin vestita mea comună natală necunoscută, Republica Rurală Telega.

Mergeam eu, așa, cu mașina, ca tot omul care are mașină și nu mai vrea să mai meargă pe jos decît în mod organizat, pe aici șoseaua e ca prin toate comunele de deal, mai mult curbe, cînd urmînd sinuozitățile vreunei văi, cînd șerpuind pe vreun povîrniș,

și mergeam eu așa, ca antropologul pe post de pește în vacanță, dădeam din volan, cînd stînga, cînd dreapta, nici prea repede, că sîntem totuși la țară, sînt totuși copii pe stradă, nici prea încet, că poate ne facem și noi cu vreo găină somnoroasă, ciorba de găină lovită de mașină și furată din fața curții omului știe toată lumea că este una din delicatesele culinare ale acestei zone piemontane,

și conduceam așa cum conduc antropologii șmecheri care vorbesc în proză fără să știe, cu mîna deasupra volanului, conduci din podul palmei, mai trece cineva pe stradă, doar îndrepți palma, degetele se cabrează a salut, podul palmei rămîne pe volan, să iei totuși curba,

și m-a lovit ceea ce știam evident demult, doar că știam la nivel instinctiv, fără să frazez, să verbalizez, să conceptualizez:

la țară oamenii se salută din mers chiar și atunci cînd sînt la volan.

Tulai, Doamne! Cum îi zice la sărăcia asta de aici? De unde a apărut?

La țară, dragii moșului atomic și recent, oamenii se salută, no matter what. E o continuă formă de grooming simbolic. Te salut, mă saluți, parcă ne știm de undeva, teoretic toată lumea se știe cu toată lumea, și chiar dacă nu se știe totuși se știe, e de pe undeva de pe aici, e foarte posibil să fim neamuri de-a țșpea șpiță.

E regulă. E lege. E sociologie. E antropologie. E bun simț. E textură socială. E unul din lucrurile atît de evidente și de la sine înțelese, că nici nu le mai bagi în seamă, așa cum de regulă nu bagi în seamă că respiri, decît atunci cînd vine cineva și-ți pune perna pe față și atunci înțelegi de ce e bine să respiri, respiră vidro, respiră.

Salutul este o formă elementară de schimb simbolic în comunitățile mici. Salutul e la fel de important ca și banul aici. E monedă de schimb. Este ca un ciment care tot timpul se macină și tot timpul trebuie să-l pui la loc, să zidești din nou zidul de solidaritate mecanică și de Gemeinschaft

(da, pufoșilor, are și un nume, un nume imposibil de nemțesc; în general, în știință, lucrurile elementare au nume imposibile)

care se tot zidește și se tot surpă prin uitare și inerție și, în general, prin toate lucrurile rele pe care al doilea principiu al termodinamicii îl face în textura societății omenești.

La maimuțe groomingul este cît se poate de fizic și de tactil. Se mai purică, se mai caută de păduchi și de cristale de sare, iar contactul acela fizic cît se poate de strîns, blană în blană, răsuflare în răsuflare, întărește individul în grup, asigură relația de cooperare și de reciprocitate: me good, you good, we good, we together, de care are nevoie fiecare individ al unei specii sociale pentru a supraviețui.

La sat, la oameni, căutatul de purici în blană nu mai e la modă. S-a preschimbat în salut. Ne salutăm cînd trecem unul pe lîngă altul. Eventual, dacă avem timp - și ar trebui să avem timp, doar sîntem la țară, nu la păcătoșii ăia de orășeni care-și trăiesc toată viața într-un coșmar de iureș continuu – dacă avem timp schimbăm și două trei vorbe,

ce mai faci, cum mai ești, ce mai fac copiii, dar vaca, s-au făcut prunele, ai auzit că a murit Cutărească, Dumnezeu s-o odihnească, hai, te las, mă duc să plătesc cablul.

Grooming. Tot grooming, doar că nu pe bază de pureci și păduchi și de cristale de sare pe care să le ronțăim ca pe niște delicatese - știți sarea de pe semințele de floarea soarelui? cam așa sînt la gust și cristalele alea din blana maimuțelor, vă spun eu, le-am gustat – ci pe bază de cuvinte. Rostul însă, scopul, utilitatea, tot aia. Întărirea comunitalității. Me good. You good. We good. We together.

Dacă peste un sfert de oră se întîmplă să vă întîlniți din nou, din nou vă salutați, din nou treceți prin același ritual de recunoaștere și definire a celor comune, a celor care vă unesc. Poate nu la fel de elaborat, dar totuși: ceva-ceva, acolo. Măcar întrebați din nou de vacă :)

La țară nu se salută două feluri de oameni: dușmanii și străinii.

Dușmanul nu-l saluți că e dușman. Mama lui. Ne-salutul între dușmani capătă forme aproape la fel de elaborate ca salutul între ăia care se înțeleg unii cu alții. Nu vreți să știți ce maniere complicate s-au pus la punct de a transmite mesajul “Te văd, dar mă fac că nu te văd, mama ta de bestie, mînca-te-ar cîinii de nemernic”.

Străinul nu-l saluți că e prost, mama lui de prost, nu știe regula, nu știe chestiile elementare: la țară se salută, indiferent dacă știi omul sau nu. Și, cum toată lumea se știe cu toată lumea, se salută toți cu toți. Iar cînd vezi pe cineva necunoscut, îți vine să-l saluți, că așa ai crescut, saluți tot ce mișcă, și vaca ce se întoarce de la islaz, și cățelul cînd trece strada, dar știi că nu-ți va întoarce salutul. Și atunci nu-l mai saluți. Că nu l-ai văzut niciodată. E un pic mai complicat. Nu vă prindeți din prima, dar pe urmă începeți să înțelegeți.

Deci, pe scurt, după pagini de curs sălbatic de antropologia salutului în mediul rural, v-ați prins. Oamenii se salută care pe unde se apucă, toți cu toți, pentru continua reîntărire a relațiilor sociale, a interdependenței și senzației de apartenență specifice comunităților mici. Doar dușmanii și străinii nu se salută.

Ce te faci cînd intră tehnologia în scenă și încearcă să schimbe mersul lucrurilor? Pentru că mașina, de exemplu, ad literam schimbă mersul lucrurilor. Nu mai mergi. Stai în cur, dai din volan, și merge ea.

Nu contează. Lumea se salută în continuare. Și din mersul calului. Și din mersul Daciei. Și din mersul Subarului. Regula rămîne aceeași, că doar ești acasă, la țară, nu ești un nesimțit de-ăla de străin care a uitat de unde a plecat și cum se fac lucrurile pe aici.

Deci saluți. Partea faină este că nici nu-ți dai seama. Mergi, conduci, saluți. Ce e ciudat în asta? Nu e nimic ciudat. LOL. Nimic ciudat. Ca peștele în apă. Bre pește bre, cum poți să respiri apă, bre? Bre fraiere de mamifer, eu mă mir cum poți tu să respiri sărăcia aia de otravă de aer. Și uită-te la tine ce urît ești, nici n-ai branhii. Fraere. Mamifere.

Așa și la țară. Saluți și nu-ți dai seama cît de bine înrădăcinat este în fibra ta.

Partea și mai faină este că există același tip de relație pro-activă, de anticipare a interacțiunii, chiar dacă situația teoretic s-a schimbat, că a intervenit o tehnologie disruptivă în joc – mașina, în cazul de față.

Să vă explic. Ești pe scaun. Nu mai ești în picioare. Ești în spatele unui geam care cam reflectă lumina, cel puțin dinspre afară spre înăuntru. Distanța dintre tine și celălalt este alta, mai mare decît dacă ați fi amîndoi pietoni. Mergi destul de repede, ai o oareșce viteză, încerci să omori găina. Celălalt – sau cealaltă – este pe trotuar, la alt nivel al ochilor decît atunci cînd sînteți amîndoi pedeștri.

Nu contează. Ăla sau aia de pe trotuar are timp și mai ales își dedică timpul, are strategii de gestionare a privirii și a spațiului, distanței, pentru a se uita prin parbriz, să vază cine trece. Și, din mersul calului, din goana mașinii, are timp să-l salute pe șofer. Iar tu, ca șofer, din goana mașinii, la fel și tu: la rîndul său ai timp să saluți pietonul.

Asta pentru că ai o strategie de interacțiune pentru asta, gata pregătită, acolo în colțul minții tale reptiliene, aia care nu gîndește, care doar instinctivește. Pentru că ai definită situația într-un anumit fel, drept pentru care ai strategiile de interacțiune la îndemînă, ca pe niște instrumente ușor de folosit (“culture as toolkit”, Ann Swidler, pentru prețioșii de gomoși de oameni de știință care vor referințe atunci cînd denumim apa “apă”)

Și mai deosebit este cînd, uneori, mașina încetinește, se lasă geamul jos, se aruncă repede două-trei vorbe. Regula. Regula trebuie respectată.

Și de la mașină la mașină se aplică de multe ori același lucru. Ești în cur, pe scaun, la volan, conduci. Celălalt sau cealaltă la fel. Drumul curge. Șoseaua merge. Curbele sînt fără încetare. Ai o anumită viteză. Lumina străbate cu greu prin două parbrize.

Și totuși, lumea știe mașinile, le recunoaște după număr, după formă, uite, aia e mașina lui Cutărescu, ăsta este Cutărici, se salută, palma ridicată instinctiv, gest din cap, un fluturat de mînă probabil.

Uneori, ca și în cealaltă situație, mașinile încetinesc, geamurile se lasă amîndouă jos, se schimbă două-trei vorbe, vin alte mașini din urmă, nu-i nimic, ai auzit că a murit Cutăreasca?, ce mai face vaca?, a fătat?, dar copiii?, sănătoși, voinici? salutări acasă la nevastă, și ție la fel, Doamne ajută, Doamne ajută, Hai noroc, La revedere.

Antropologie, pufoșilor. Antropologie. Tehnologia se schimbă. Lumea nu mai merge pe jos. Lumea nu mai merge în căruță. Lumea nu mai merge călare pe cal. Lumea stă în cur și învîrte din volan. Dar relațiile, interacțiunea, nevoia, comunitatea, rămîn la fel.

Mare zidire. Mare construcție continuă. Mare mister. Mare taină a lui Manole cel care o zidește pe Ana în zidul vorbelor la fiecare mers prin sat, fie pe jos, fie cu căruța, fie – mai nou – cu mașina.

Pe vremuri, cînd am mers eu prima dată la Trantor, la Capitală, la București, mama lor de mitici, nu știu cum de-i suportă pămîntul, tot Cluuuuju-i fruncea, salutam lumea pe stradă – sau măcar încercam să salut, că nu puteam pe toți, erau prea mulți.

Pe urmă, încet-încet, m-am făcut și eu orășean, de-ăla nasol și cu inima împietrită și cinic și kaghebist și nu mai simțeam jena aia cînd treci pe lîngă cineva fără să saluți.

O mai făceam doar din cînd în cînd. Uneori spre amuzament și frondă, să văd fețele uimite ale trecătorilor neobișnuiți. Alteori poate din nostalgie, că mi-era dor de casă, de „adevărata” casă, aia de unde plecasem. Alteori poate din respect pe lîngă unii pe lîngă care treceam, pe care-i simțeam bătrîni și singuri și știam instinctiv că au nevoie de un Bună ziua de la un străin oarecare, să audă și ei o voce de om, nu doar de televizor.

Apoi, cînd m-am făcut și mai mare și mai orășean și mai kaghebist și a început să mă cunoască lumea pe stradă, că mergeam la televizor, mama mea de kaghebist, nu știu cum de mă rabdă pămîntul, cred că dau tefeleii acatiste în fiecare zi să moară kaghebistu de Palada în chinuri kaghebiste, am început din nou să salut lumea pe stradă.

Relația, evident, era cu totul alta. Oamenii se uitau în ochii mei, era clar că-mi spun din priviri, Te știu de undeva, te știu de la televizor, spune ceva, vreau să stau de vorbă cu tine. Și o faci, chiar dacă la început ești stînjenit. Îi saluți, le zîmbești, te porți politicos, faci o bucurie celui care își dorea să stea de vorbă cu tine.

Însă relația este cu totul alta, semnificația interacțiunii, cum ar zice antropologul, căci pentru el doar interpretarea contează, doar semnificația, restul este amăgire și suspin (Geertz, anyone? luați și gustați și un pic de Weber, e proaspăt, azi ni l-a adus), semnificația interacțiunii este cu totul alta.

Iar acum, întors pentru cîteva zile înapoi acasă, uite-mă cum salut din nou lumea din mersul mașinii, ridicînd ușor palma din vârful degetelor și spunînd celorlalți astfel, fără ca nici măcar să mă mai gîndesc: me good, you good, we good, we together.

Uite așa, dragii mei pufoși, a dat azi antropologia peste mine de dimineață, într-o zvîcnire, într-o clipă de clipită, în timp ce conduceam prin sat, nici prea repede, să nu omor naibii vreun copil, dar nici prea încet, să omor și eu totuși măcar o găină, să o punem de-o ciorbă, v-am spus că ciorba de găină omorîtă de mașină este una din delicatesele culinare deosebite ale acestei mirifice zone subcarpatice, Romania Gradina Maicii Domnului, Explorează Grădina Carpaților pînă dai cu mașina peste vreo găină și-o faci ciorbă.

Pufoșilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a șasea

Zăpada s-a pus de vreo două palme pe florile de măr. Viscolește așezat, domol, ca în cîmpiile Amurului (e prin Siberia, ce știti voi geografie, pufoșilor). Iarba are o frumoasă culoare apocaliptică amestecată: cînd verde, cînd albă.

E clar. Ăsta e blestemul acestor locuri. Anul ăsta n-am ajuns de Crăciun pe aici. Și atunci ne-au blestemat dealurile să avem parte de Crăciun în vacanța de Paști.

Aha, spuseră dealurile. N-ați fost de Crăciun acasă? Ați stat pe curu’ vostru la București? Ne-ați uitat? Ne-ați abandonat? Vă era tîrșă de frig și de cărat lemne și de zapadă și de fleșcăraie? Na de-aici Crăciun! Na zăpadă! Na fleșcăraie! Na de-aici, mama voastră de orășeni nerecunoscători!

Car lemne de două ori pe noapte, să nu se stingă focul, așa de frig este. Fics ca de Crăciun. Ies pe afară înfofolit într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de ani de zile. Geaca mea de douăzeci de ani, aia cu care am fost student în America. Nu credeam s-o mai port vreodată. Iaca acuma car lemne cu ea prin viscolul de Paști.

Curentul cade cam din două în două ore. De fiecare dată, stăm cu gîfa în gît. Aoleo, acuma dacă e pe bune? Dacă nu mai vine deloc vreo cîteva ore, poate chiar o zi întreagă? Să vezi dezastru. Facem frigul și foamea. Fics ca în Siberia. Avem totul pe curent. Și centrala termică – o fi ea pe lemne, dar tot în priză trebuie băgată să se învîrtă ventilatorul, și aragazul. Fără curent, sîntem kaput. Siberia. Gulag. Telega ot Amur. Viața la țară, varianta Soljenițîn.

Pe sus, pe deal, White Walkerșii se pregătesc de asediu. L-au mîncat deja pe vecinul Gheorghiță, s-au auzit urletele azi-noapte. În curînd, vor sări gardul spre noi. Îi văd. Îi văd. Le lucesc ochii de poftă de carne de om.

Bag picioarele. Mă urc în mașină și vin la București. Civilizație. Trafic. Lume. Noxe. Aglomerație. Înghesuială. Adică viață. King's Landing, here I come!



. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a cincea

Azi ne-am sculat tîrziu, pentru că aseară a fost de fapt azi'noapte, am jucat remi (bine, bre scorțoșilor și snobilor: rummy) de parcă ar fi fost sfîrșitul lumii.

Ceea ce, într-un fel, chiar și este. Este sfîrșitul scurtei perioade de soare. Acum e mohorît și stă să plouă. Mai sus, mai la munte, zice că ninge deja. Parc-ar fi iarnă, frate! E așa de frig încît îmi vine să-mi bag mîinile în buzunar.

Stînd în prag, uitîndu-mă cum păpădiile și-au băgat capul la cutie și nu li se mai vede decît un moț firav din gluga de sepale sau cum le zice la alea de învelesc petalele, mă gîndesc dacă n-ar fi cazul să începem să facem un zid mare de gheață.

Nu știu de ce mi-a venit ideea asta. Așa, pur și simplu, mi-a înflorit în minte. Ce-o fi cu mine? Cred că e din cauză că încă nu mi-am băut cafeaua.

Privirea îmi umblă prin grădină. Sus, în coastă, peste gard, văd pe cineva, o siluetă de om, unul uscat și înalt. Stă nemișcat, se uită încoace. Chiar și de la depărtare, îi văd ochii. Are ochi răi și albaștri, strălucesc nefiresc. Se tot uită înspre noi.

Cine-o fi? Mă uit mai bine. Ce arătare! Ce naibă de om! Nu-l cunosc. Nu e dintre vecinii noștri. Nici nu arată a fi de prin părțile astea. Mă bufnește rîsul la gîndul care-mi trece prin minte. O fi vreun fremen, dom’le! Ha! Nu știam că sînt fremeni în Telega. Ce-o fi căutînd pe aici? N-avem viermi de nisip. N-avem nici mirodenie. Pleacă de-aici, urîtule! Du-te la tine acasă! Marș pe Arrakis!

Haios. E bine să glumești dimineața, pe frig. Auzi tu: fremeni la Telega! Cînd glumești, e ca și cum ai bea cafea. Te revigorează. Parcă nici nu mai simți frigul.

Între timp, cît mă uitam după omul uscat și înalt cu ochii albaștri și răi, aud niște scîncete. Sub frasinii din curte, ce să vezi? Cinci pui de cîine. Mari. Foarte mari. Parcă ar fi lupi.

Vai, ce căței frumoși! De unde-or fi apărut? Cine i-o fi lăsat aici? Sărăcuții! I-am băgat repede în casă, să nu le fie frig. Să vezi ce-or să se bucure fetele, că tot își doreau un cîine. Acum nu au unul, or să aibă cinci.

Dar ce se aude? Parcă tot de afară vine sunetul ăsta. Ies din nou, mai caut un pic. Măi, să fie! Mai e încă unul, albinos, prin grădină, ceva mai departe de locul unde-i găsisem pe ceilalți cinci. Și mai mare decît ceilalți. Alb alb alb. Alb ca zăpada. Lu’ ăsta o să-i zic Snow, că prea e alb și prea e frig afară, zici că stă să ningă. Și, oricum, așa e moda pe aici pe la Telega, să dai nume străine la cîini.

Ce-o fi cu cîinii ăștia? De unde-or fi venind? Parc-ar fi un semn. Cum se adună toate, așa, dintr-o dată...

Mă rog. Să vedem partea bună a lucrurilor. Ce cățeluși frumoși! Șase pui de cîine ca niște pui de lup. O adevărată haită. Acum le dau lapte. O să-i cresc. O să-i fac mari. O să-i hrănesc cu pulpă de căprioară, să nu-și piardă instinctele de animale sălbatice. Și pe urmă, dacă mă satur de ei sau n-am ce să le mai dau de mîncare, o să-i vînd lu’ nenea ăla cu părul lung și ochii răi și albaștri, lu’ fremenu’ ăla, dacă o mai fi pe aici. Cred că o să iau bani buni pe ei.

Dau lapte la puii de cîini și mă uit pe geam afară. Ia uite! Păsările au început să înghețe în zbor. Cad mierlele și pițigoii, cu aripile îngreunate de țurțuri de gheață. Ciudat. N-am mai văzut așa ceva. Simt o strîngere de inimă.

Dau lapte la puii de cîini. Vag, încep să aud cuvinte prin creier. De ce vorbește cineva în limbi străine prin creierul meu? Simt cum un pitic urît și șmecher se tot plimbă prin capul meu și zice, ținînd un pahar de vin în mînă: Winter is coming. Winter is coming. Winter is coming.

Ce-o fi vrînd să spună? Nu-mi dau seama. Ce idei ciudate pot să-mi treacă prin cap! Trebuie să întreb pe cineva ce înseamnă, că eu nu știu engleza.

Auzi tu: un pitic cu un pahar de vin în mînă! Ce tîmpenie! O fi de la vremea asta nefirească. Cum zicea poetul? A time out of joint. Pitic nebun. Să iasă din capul meu! Am treabă! Sînt ocupat! E deja aprilie. Aproape mai. Mai avem un pic și începe vacanța de vară.

Cred că am febră. Prea multe ciudățenii într-o zi. Auzi tu: Winter is coming. Ce-o fi însemnînd? Mă duc să aduc lemne. Prea e frig. Păcat de păsările care au murit înghețate. Sper să apară altele. Măcar niște corbi. Am citit undeva că soiul ăsta de păsări e tare rezistent la frig.

Pînă una alta, plouă mărunt, sadic. Plouă ca la Castamere.

Nu știu de ce am zis asta. Așa mi-a venit să spun, deși nu știu unde este această localitate. Ce nume de sat! O fi în Teleorman, că prea sună oltenește.



. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a patra

Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.

Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.

Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.

Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.

Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.

Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.

Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.

Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.

Viața de sanatoriu continuă.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

Din acest colț atît de macondian încît pînă și copacii încă mai sînt înfloriți,

De sub povara crengilor de măr și păr albe precum barba lui Dumnezeu,

De aici de unde pînă și dinozaurii încă mai supraviețuiesc, sub formă de mierle și ciocănitori și grauri și pițigoi,

De aici din această cacofonie îngerească de concert de păsăret,

De aici unde pînă și florile cîntă pe crengi cu glas mare aducînd laudă creației și primăverii,

Din acest rai aproape perfect, căci nimic nu este pe lumea asta perfect,

Privind cum fetele mele aleargă prin grădină, să dea drumul înapoi în curte cățelului rătăcit dincolo de bariera rece de sîrmă a gardului nou reparat, gard care tocmai a trecut proba de foc a "cățelului care nu mai are pe unde să intre prin gaură", mama lui de bestie mamiferoasă care a făcut poteci prin toată grădina și găuri prin toate ulucile,

Uitîndu-mă la ele cum aleargă fericite și tinere și dorindu-mi să se oprească timpul în loc, deși știu că nu se va întîmpla asta, căci totul este trecător, deșertăciune a deșertăciunilor, o tu primăvară a firii care în curînd te vei transforma în cenușă și istorie,

De aici de unde stă să plouă, dar încă miroase a soare în toate florile din copaci,

Vă doresc să fiți plini de lumină, pufoșii mei dragi, prietenilor, răilor, kaghebiștilor, bestiilor, românilor, dragilor, fraților, oamenilor.



. Citeste tot...

Gagica avea un buchet de trandafiri albi în mînă

Conduc. Pe lîngă mine trece un motociuclist cu gagica agățată de el în spate. Cu o mînă se agață de gîtul lui. În cealaltă strînge cu disperare, să nu-i cadă, un buchet imens de trandafiri albi.

În timp ce stau în trafic și mă pregătesc să vă povestesc despre gagica cu trandafirii cei albi, că e prea mișto să nu vă spun și vouă, o mașină mă claxonește de pe banda alăturată. Fetele mele, cu cealaltă mașină, în drum spre Telega. Fix fetele mele: Flo, Marta, Andra. Apropiem mașinile, conducem paralel, ne atingem degețelele. Ne pupăm vizual. Ne hăhăim. Ce coincidență! Nu există coincidențe.

Cu atît mai mult am motiv să încep să scriu, să vă povestesc. Bag nasul în telefon, căci traficul era de tip “și melcul țuști!”, încep să butonez din dește, cînd aud o voce băsistă cum mă întreabă: "Ce faci, îi scrii lui Ghiță?". Răspund fără să ridic nasul din telefon: "Nu, doar avocatului său". Ridic privirea: era Silviu Mînăstire, în drum spre casă. Ne hăhăim. Îmi prezintă soția, care era la volan. Eu îi spun că a mea e mai în spate, la alt volan. Ne urăm sărbători fericite. Merge mai departe. V-am spus că nu există coincidențe? V-am spus.

Între timp, mă prinde iar Flo din urmă cu mașina lor, pe banda din stînga. Ne hăhăim din nou. Le întreb ce fac. Făceau ordine în CD-urile din mașină. “Auzi, mai ai CD-urile alea cu compilații rock?” Le mai avea. Marta îmi pasează CD-urile pe geam. Ne hăhăim din nou. V-am spus că nu există coincidențe? Chiar atunci, trece printre noi motociuclistul, ăla cu gagica în spate. Nu mai avea trandafirii albi.

Să moară pisica fiartă în tocăniță de miel dacă vreun miligram din ce v-am povestit eu aici nu e adevărat. Viața bate ficțiunea, pufoșii mei. Cu 33 la zero o bate. Scor de maidan, pufoșilor.

La vita e bella, kaghebiștii mei dragi. Chiar și în Vinerea Mare, viața tot frumoasă rămîne. Chiar și în traficul demonic din București.



. Citeste tot...

Gospodăria, cea mai recentă găselniță de culture wars

Dragii mei, usor cu pianul pe scari. Acelasi cuvint de multe ori are un inteles distinct, bine definit, in diverse domenii. Stiti voi, "roata" din automobilism inseamna cu totul altceva decit "roata" din dansurile populare sau "roata" de la CAR-ul tiganesc.

La fel si cu "gospodaria". In acceptiunea obisnuita, acest cuvint ne starneste imagini puternice, evocatoare, cu gaini, purcei, gard, cotetz si alte carutze in curte. In sens administrativ, insa (dar si in sociologie, ca tot veni vorba), gospodarie e un termen bine definit, care nu are nimic de-a face cu gainile si cu hahaielile voastre dispretuitoare si fals superioare de pe Internet. "Gospodarie" face referire la unitatea spatiala elementara de locuire, la cei care traiesc sub acelasi acoperis si isi pun resursele in comun pentru viata de zi cu zi.

De cele mai multe ori, conceptul de "gospodarie" este sinonim cu cel de "familie": doi oameni casatoriti, de preferinta de sexe diferite :) :p, luati cu acte in regula, uneori cu copii, alteori fara, daca sint ziaristi rai in cerul gurii.

Insa uneori poate insemna si altceva. Uneori o persoana singura, alteori persoane care locuiesc in concubinaj, fara acte, dar care isi pun banii si soarta impreuna, alteori familii multiple, intinse pe mai multe generatii.

Nu va faceti ca nu intelegeti si nu mai aberati tot soiul de rautacisme inutile. Eu inteleg ca uriti PSD-ul din toti rinichii vostri de oameni perfecti si capitalisti si principiali. Dar daca si in alte sisteme administrative conceptul este asumat si aplicat fara umbra de confuzie, se poate face acelasi lucru si in Romania, indiferent daca este propus de PSD, de PNL, de Hitler sau de Zina Maselutza.

PS: Pt conformitate, uitati aici definitia cuvintului in DEX. Dupa cum puteti observa, se face clar distinctia intre gospodaria in sens taranesc (prima definitie) si cea in sens administrativ (a doua definitie), cea care ne intereseaza pe noi, si anume: "Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. "

GOSPODĂRÍE, gospodării, s. f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale); casă1. ♦ Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnică (a gospodinei); menaj. 3. (Ieșit din uz) Unitate de producție agricolă, de prestări de servicii etc. (de stat, cooperatistă sau particulară). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei instituții (publice) etc.; instituție sau ansamblu de instituții care asigură această conducere, administrare. Gospodărie comunală. – Gospodar + suf. -ie.

. Citeste tot...

Epurașu Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

Măi ticăloșilor, măi nemernicilor, măi antipesediștilor cretini,

Mă, podoabe de Paști se pun peste tot, în toată Europa asta creștină și medievală, măi ticăloșilor măi. Peste tot sînt la fel de incongruente cu logica modernității, măi dobitocilor măi.

Da, mă dobitocilor, așa este. Sînt vetuste, sînt urîte, sînt cu iepurași roz, sînt cu pufoșenii rotunde, sînt niște chestii acolo groaznice.

Doar că peste tot lumea își asumă această convenție estetică și se bucură de atmosfera sărbătorilor, indiferent cît de kitsch este epurașul cu urechi de dromader, măi dobitocilor măi.

Numai voi, Cristoșii mamilor voastre de nemernici, aveți nesimțirea să mînjiți cu căcat ideologic pînă și această perioadă, ca să obțineți un ce profit de rahat electoral, să mai aveți motiv să va ascundeți neputința și nemernicia, mama voastră de bușoi, și să prostiți niște copii naivi care pun botul la orice, Dumnezeii și grijania Paștilor mamilor voastre de ticăloși!

. Citeste tot...

Cifre și emoții

Dragii mei,

Cinstiții mei kaghebiști pufoși,

În mine se dă o luptă cîinească între cifre și emoții.

Pe de o parte sînt statistician. Sînt cantitativist. Îmi vine să transform totul în cifre. Așa m-a făcut pe mine mama. Therefore, cînd văd tonele de urări pe care le-am primit azi, hoardele de prieteni care m-au luat cu fericirea, pe whatsapp, pe facebook, pe semese, pe telefon, peste tot, doar emailul nu l-am verificat încă – e posibil să fie și pe acolo ceva – așa mă apucă o poftă de estimat. Sînt sute? Sînt mii? Sînt catralioane? Doamne ce mulți sînteți! Să vă număr pe toți.

Dar mai apoi vine îngerul de partea dreaptă, de pe umărul celălalt, îi dă un șut în cur dracului care vrea să numere tot, petale, nori, prieteni, corole de minuni, și-mi spune: tembelule! Huooo! Prietenii tăi sînt fără număr, sînt ca iarba cîmpului, ca sarea din mări, nu ai cum să îi cuprinzi, sînt imenși, sînt hoarde. De ce vrei să-i numeri? De ce vrei să-i strivești cu matematica ta necruțătoare? Paștele mă-tii de sociolog, numai sondaje și numere ai în cap! Potolește-te!

Dragilor, am ascultat de înger. Nu v-am numărat, pentru că sînteți o mulțime densă, compactă (să moară pisica, nu mă pot abține, astea sînt noțiuni matematice, din teoria mulțimilor), nu vă pot număra, sînteți infiniți în prietenia voastră, sînteți mulți, sînteți hoarde, și fiecare din voi e de neprețuit. Pufoșii mei. Kaghebiștii mei. Tefeleii mei. Prietenii mei. Oamenilor.

Nu v-am numărat. Dar am făcut tot ce am putut să vă răspund tuturor, fie la telefon, fie la whatsapp, fie pe facebook, peste tot pe unde m-ați urat. Și am bășicile deștelor tocite de atîta răspuns la urări, sînt precum Ghilghameș cînd se bătea cu Enkidu, ăla de omora leii cu mîinile goale. Am omorît leii cuvintelor pentru a hrăni prietenia cu voi.

M-ați epuizat. Sînt cuprins de o dulce sfîrșeală plăcută. Sînteți mulți. Sînteți hoarde. Sînteți infiniți. Sînteți de neprețuit.

Prietenii mei. Pufoșilor. Kaghebiștilor. Tefeleilor. Fraților. Oamenilor. Vă mulțumesc!

PS: Intre timp, am verificat și e-mailul. V-am spus eu: sînt și acolo urări!

. Citeste tot...

Civili, civili everywhere

Adrian Sîrbu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat. Între timp, a dat înțelepciunea peste el. Mintea mogulului cea de pe urmă.

Dan Voiculescu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. În pușcărie în momentul de față, indiferent de slujul făcut de băieții de la Antena 3

Sorin Ovidiu Vîntu. Patron de presă. Mogul. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat. Arestat din nou. Condamnat din nou. Făcut pușcărie din nou.

George Păunescu. Patron de televiziune. Mogulaș, dar la grade absolut comparabil cu ceilalți. Acuzat. Fugit în străinătate, în America, o perioadă bună de timp. S-a întors cînd s-au întors vremurile.

Dinu Patriciu. Patron de presă. Mogulaș. Acuzat. A stat și el pe tubulatură un pic, cît să simtă gustul fierului în gură. “Rușine, Dinu Patriciu!”. Hărțuit. Acuzat. Mort ca un cîine. Unii zic că de fapt s-a tirat, obținând o nouă identitate. Nu cred.

Elan Schwartzenberg. Patron de presă. Acuzat. Alergat. Mandat de arestare în lipsă. Fugit în străinătate. Un român remarcabil.

Dumitru Tinu. Patron de presă. Mort într-un accident suspect de mașină. Mulți spun că ar fi fost sinucis. N-a vrut să mănînce ciuperci...

Sorin Roșca Stănescu. Patron de presă. Din categoria “șantajul și etajul”. Acuzat. Arestat. Făcut pușcărie. Eliberat. Intrat mai apoi în PNL. Un civil deosebit.

Dan Diaconescu. Mare om. Mare caracter. Patron de presă. Mogulaș de rit tabloido-șerpilian. Acuzat. Arestat. Condamnat. În momentul de față în pușcărie. Senzațional!

Dan Adamescu. Patron de presă. Acuzat. Condamnat. Făcut pușcărie. Mort în pușcărie. Ca un cîine.

Sebastian Ghiță. Patron de presă. Mogulaș. Acuzat. Dispărut. Arestat în lipsă. Îl caută cu Interpolul. Fuga... fuga... prin porumb... Cît de greu e să prinzi mistrețul...

Maricel Păcuraru. Patron de presă. Arestat. Condamnat. Făcut pușcărie. Eliberat condiționat, pe repede înainte, că era nevoie.

Cum s-o fi simțind Cosmin Gușe? Dar Tapalabă?

Ce ne mai place să fim prostiți. Civili. Civili everywhere.

. Citeste tot...

Prunule, haikă albă

Prunii în floare.
Cel mai frumos haiku
E să îi privești.


. Citeste tot...

Stance: Fanfare (1958)

. Citeste tot...

Cînd urlă cireșii pe dealuri

Primăvara are un dichis secvențial. Rînd pe rînd, coastele patriei noastre Republica Naturală România se umplu cu felurite feluri de culori care semnalează ochiului priceput – cîți mai recunoașteți copacii de departe, pufoșii mei atomici și urbani? – cărui copac i-a venit rîndul la înflorit.

Mai întîi înnebunesc galben cornii. Ei sînt primii pe care îi vezi pe coaste, flacără mută, ștearsă, un galben murdar, de Dacie 1310 de pe vremuri. În rînd cu ei, doar din frunze, fără flori, izbucnesc sălciile – verde crud, verde crud, cel mai crud verde cu putință, un verde ușor gălbui, sălcii, sălcii everywhere.

Pe urmă țipă zarzării, de un alb intens, virgin, cea mai mireasă dintre copaci. Da, voi îi ziceți corcoduș. Un nume bicisnic, balcanic, care zvîrle în micime și în derizoriu frumusețea acestui pom. Noi, în adevărata Românie, îi zicem zarzăr, și bine facem.

Mai încolo, încet-încet, albul alb al zarzărilor va căpăta nuanțe verzui, căci va fi vremea prunilor. Apoi nuanțe roșiatice, căci va fi vremea merilor. Doar că acum strigătul de alb din Republica Naturală România are nuanțe ușor maronii. Căci e rîndul cireșilor să-și urle florile.

De treci codrii de aramă, de te-ntorci de la munte de sus, cum treci de Comarnic, pe dreapta-i apa Prahovei, pe stînga sînt niște coaste de dealuri, nici prea prea, nici foarte foarte. Pe acolo e țara cireșului sălbatic și a plopului – cu mugurii săi de un verde alburiu, pufos, parcă ușor nins.

E plină România în momentul de față de cireși sălbatici înfloriți în miez de pădure. Îi vezi de departe, coroanele acelea ale lor zvelte, simetrice, fără pic de frunză deocamdată în ele. Un alb ușor cîrmîz, cît să mînjească pata înflorită și să-i dea o ușoară nuanță, să știi că e cireș, nu altceva.

E plină România de cireși sălbatici în floare, dragilor, acolo prin locurile pe unde nu vom ajunge niciodată, doar le întrezărim din goana calului, a motorului, a vieții cretine, mereu pe fugă.

Conduceam la vale, spre Telega, și dintr-o dată m-a lovit o poftă necruțătoare de cireșe amare. Scurtă e viața, pufoșilor. Și primăvara trece prea repede.



. Citeste tot...