Curajule, pasăre rară

Retrospectiv vorbind, s-a dovedit că PSD a avut dreptate, dar nu a avut curaj. OUG 13 era pe de o parte perfect validă, pe de altă parte perfect necesară pentru a repara problemele de neconstituționalitate ale Codului Penal și – culmea! – pentru a repune în drepturi articolul privind abuzul în serviciu.

Dar vedeți Dvs, kaghebiștii mei dragi, retrospectiv vorbind, cu toții ne pricepem la toate. Trecutul este foarte ușor de interpretat. După cum spune distinsul analist politic Murphy, predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

La fel și cu curajul. Curajul este o calitate foarte nobilă și foarte necesară, dar atunci cînd se manifestă înaintea luptei, nu după deznodămînt. După război, mulți viteji se arată. Înainte, mai puțini.

Din păcate, PSD nu a avut curaj. I s-au înmuiat picioarele cînd sistemul – pardon: Sistemul cu S mare de la Știți-Voi-Cine – a făcut primul “bau” la el. Adevărata pricepere se dovedește în momente de cumpănă, de criză, cînd nu știi dacă pierzi sau cîștigi. In the middle of the fog of war.

Cred că pe termen scurt PSD a cîștigat cu toată făcătura asta de joc de glezne, dînd înapoi în fața unei presiuni abuzive pe față. A cîștigat timp, s-a regrupat, a așteptat să atenueze lovitura și istoria să întoarcă de traseu.

Însă pe termen mediu și lung cred că PSD a pierdut, reușind să dezamăgească un corp semnificativ social care aștepta de la dînșii curaj, atitudine, repararea rănilor și un pic de asprime morală.

Au dat înapoi, li s-au înmuiat gleznele, și-au pierdut vocea, s-au bîlbîit, în loc să rămînă drepți și demni și puternici, așa cum îi doreau milioane de români.

Dacă acum mai fac și nefăcuta asta cu coabitarea cu Johannis, greșeala va fi și mai mare. Dezamăgirea se va transforma într-o scîrbă pe care nu o acoperi cu oricîte măsuri de reparație socială – necesare de altminteri, dar nu suficiente.

PSD are în momentul de față datoria să se poziționeze moral față de două persoane care au făcut mult rău României, în general, și PSD-ului și votanților săi, în particular.

PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală la adresa lui Băsescu. Și PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală, intransigentă la adresa lui Johannis. Toți ceilalți – Kovesi, Coldea, Blaga, Boc, mulți mulți alții – sînt doar niște bieți executanți. Capetele balaurului sînt Băsescu și Johannis.

Iar momentul în care PSD va avea și măcar doar 5% milă și compasiune și înțelegere față de ei, cînd vor da și măcar 5% semn că vor să facă un compromis cu aceștia, va fi momentul marii dezamăgiri.

Din punctul ăsta de vedere, Tăriceanu a fost mult mai adecvat realității decît PSD. Iar din PSD vocea cea mai bine articulată și mai puternică în toate aceste momente de abuz a fost cea a Olguței Vasilescu.

Toți ceilalți, în mai mică sau mai mare măsură, au încercat să o dea după copac. Și nu e bine să o dai după copac, cînd lumea vrea de la tine să iei taurul de coarne și să te lupți pentru principii și pentru normalitate, nu să te sperii la prima agresiune a Sistemului.

Păcat. Știți cum se spune: fiecare își merită soarta. Și soarta PSD este să o mermelească mereu și să transforme victoria în ceva cîrcălit, care îți lasă impresia că îi place să fie călărit.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

[...] and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret [...]

“On the back part of the step, toward the right, I saw a small iridescent sphere of almost unbearable brilliance. At first I thought it was revolving; then I realised that this movement was an illusion created by the dizzying world it bounded. The Aleph's diameter was probably little more than an inch, but all space was there, actual and undiminished. Each thing (a mirror's face, let us say) was infinite things, since I distinctly saw it from every angle of the universe. I saw the teeming sea; I saw daybreak and nightfall; I saw the multitudes of America; I saw a silvery cobweb in the center of a black pyramid; I saw a splintered labyrinth (it was London); I saw, close up, unending eyes watching themselves in me as in a mirror; I saw all the mirrors on earth and none of them reflected me; I saw in a backyard of Soler Street the same tiles that thirty years before I'd seen in the entrance of a house in Fray Bentos; I saw bunches of grapes, snow, tobacco, lodes of metal, steam; I saw convex equatorial deserts and each one of their grains of sand; I saw a woman in Inverness whom I shall never forget; I saw her tangled hair, her tall figure, I saw the cancer in her breast; I saw a ring of baked mud in a sidewalk, where before there had been a tree; I saw a summer house in Adrogué and a copy of the first English translation of Pliny -- Philemon Holland's -- and all at the same time saw each letter on each page (as a boy, I used to marvel that the letters in a closed book did not get scrambled and lost overnight); I saw a sunset in Querétaro that seemed to reflect the colour of a rose in Bengal; I saw my empty bedroom; I saw in a closet in Alkmaar a terrestrial globe between two mirrors that multiplied it endlessly; I saw horses with flowing manes on a shore of the Caspian Sea at dawn; I saw the delicate bone structure of a hand; I saw the survivors of a battle sending out picture postcards; I saw in a showcase in Mirzapur a pack of Spanish playing cards; I saw the slanting shadows of ferns on a greenhouse floor; I saw tigers, pistons, bison, tides, and armies; I saw all the ants on the planet; I saw a Persian astrolabe; I saw in the drawer of a writing table (and the handwriting made me tremble) unbelievable, obscene, detailed letters, which Beatriz had written to Carlos Argentino; I saw a monument I worshipped in the Chacarita cemetery; I saw the rotted dust and bones that had once deliciously been Beatriz Viterbo; I saw the circulation of my own dark blood; I saw the coupling of love and the modification of death; I saw the Aleph from every point and angle, and in the Aleph I saw the earth and in the earth the Aleph and in the Aleph the earth; I saw my own face and my own bowels; I saw your face; and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret and conjectured object whose name is common to all men but which no man has looked upon -- the unimaginable universe.

I felt infinite wonder, infinite pity.”
― Jorge Luis Borges

. Citeste tot...

Ceai, ceai everywhere

Hai, că am auzit una atît de faină, că nu se poate să nu v-o spun și vouă.

La Radio Șanț o voce amuzată mi-a spus că distinsul domn Președinte Johannis, ficusul nostru cel necesar, cînd a ieșit să dea piept cu bestiile kaghebiste și pensionare și reacționare de la protestul de la Cotroceni, ar fi încercat de fapt să facă o șulfăreală vicleană, dincolo de efortul de imagine.

A încercat să dea ceai cald, dom’le, la oameni, să arate că el e bun și mărinimos și înțelept la suflet, că iubește toți românii.

Ei, aș! Nu de aia a încercat să le dea ceai. Ceaiul de fapt avea o doză măricică de laxative în el, să dea căcarea în demonstranți, să-i împrăștie în mod elegant.

Noroc că nasoii de pensionari n-au pus botul la păcăleală și i-au refuzat ceaiul. Altminteri, vă dați seama că ar fi fost o demonstrație frumos demantelată prin mijloace (aproape) organice și (aproape) civile.

Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci. N-au vrut, dom’le, să bea ceai! Cu ciuperci ați încercat?

Nu dați banii pe prostii / Mai bine turnați ceai pe gît la copii. N-am găsit altă rimă...



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Pofta de Robespierre naște suferință

Citesc cu amuzament amar cum unul din principalii candidați la Președinția Franței, Fillon, a zbîrcit-o rău de tot, ani la rînd, cu niște angajări fictive ale soției. Niște un milion de euro dați moca la doamna nevastă, să-și ia blănuri și bomboane la copii și la cai.

Știți voi: Franța, una din țările alea imperialiste, arogante, deontoloage și principiale care în mod periodic ne tot amintesc ce javre nenorocite de balcanici împuțiți sîntem și cum trebuie să luăm lumină de la ei, că ei le știu mai bine cu principiile. Ha. Ar fi de rîs, dacă n-ar fi de plîns.

Dar nu asta e adevăratul subiect – deși e și el suficient pentru o concluzie amară. Adevăratul subiect este fantasma liderului ireproșabil. Perfecțiunea, ireproșabilitatea, ca atu suficient pentru acel lider ideal, care o să ne salveze de toate bubele din cap și o să facă raiul pe pămînt.

Așa, de exemplu, a cîștigat Johannis. Nu că ar fi ideal, dar așa a fost vîndut hoardelor de pufoși naivi prin mijloace specifice de marketereală păcălicioasă. Ăsta este de altminteri unul din atributele cu care dreptacii anti-pesediști se tot chinuie de vreo aproape treizeci de ani să se diferențieze și să se legitimeze în politica românească: “Ah, Doamne, ce perfecți și ce virgine și ce vestale ale dreptății sîntem noi și ce buni de de votat sîntem! Votați-ne! Noi salvăm lumea de kaghebiștii păcătoși!”. Da, da. Cum să nu. Băsescu. Udrea. Blaga. Johannis. Da, da. Sfinților. Crucea mamilor voastre de nemernici.

Dar, dincolo de perfidia dreptacilor, problema rămîne. Nu poate fi ignorată. E sociologie deja. Pentru că această repetată păcăleală perfidă nu s-ar întîmpla dacă nu ar exista un suport emoțional, un substrat psihologic colectiv pe care acest discurs să se sprijine.

E o poftă cvasi-religioasă de lider perfect, de Iisus coborît de pe cruce și venit să salveze păcatele lumii și să tămăduiască rănile existenței. Nu e cu nimic diferit de pofta fantasmatică pe care o găsim atunci cînd citim, ascultăm, mai nou vedem basme. Aragorn. Făt Frumos. Harry Potter. Salvatorii fără de prihană.

Problema este, pufoșii mei, că realitatea nu-i ca basmul sau ca religia, din păcate. În viața de zi cu zi, ori de cîte ori vreo societate s-a procopsit cu un lider perfect, a fost jale și belea.

De la Cromwell încoace, fiecare asemenea lider perfect a făcut varză tot. Hitler era, de exemplu, unul din persoanele cu cele mai puține vicii de pe lumea aia a lor de atunci. Ori de cîte ori la conducere a ajuns unul – sau una, au fost și regine de-astea, ori premierițe, vezi Thatcher – căruia să-i sclipească lumina perfecțiunii în ochi, a fost jale. Căci acea lumină nu prea e cu mult diferită de lumina cruzimii și – in extremis – a nebuniei.

Un lider păcătos, uman, mult prea uman, care face nefăcute, este pe de o parte pe măsura noastră, a păcătoșilor, deci mai ușor de relaționat, de înțeles, de trăit alături de el. Pe de altă parte, păcătos fiind, e mult mai îngăduitor și mai cumpătat și mai înțelept și echilibrat, căci știe cum sînt oamenii, nu cum ar trebui să fie îngerii.

Au fost, de-a lungul timpului, lideri decenți sau excepționali care au avut multe, prea multe bube în cap, fără ca asta să-i împiedice să conducă decent societatea. Am avut vicioși care fumau trabuc și erau cu băutura în nas de dimineața (Churchill), care vînau fără de măsură (Roosevelt ăla primul, întreg la trup) ori futeau fără de măsură (Kennedy, Clinton, mai toți președinții Franței înregi la cap).

Nu stau acum să caut și alte exemple, mi-e lene, le menționez doar pe-alea care îmi vin în cap în mod spontan, pe repede înainte. Dar asta nu i-a împiedicat să fie oameni echilibrați, de multe ori înțelepți, și să-și conducă țara cum trebuie.

Pe dos: de multe ori cînd la putere a ajuns un lider perfect, acesta a făcut varză tot împrejur. Pentru că a ignorat una din marile nevoi complementare ale oamenilor: de compromis, de negociere, de colaborare pe bază de performanță suboptimală. Adică au ignorat realitatea, care inevitabil e imperfectă.

Și uite așa ajungem la România zilelor noastre, care trăiește sub semnul fanatismului în căutarea liderului perfect și a raiului pe pămînt.

Această marotă de fantasmă a tefeleilor din ziua de azi cu pornirea lor cvasi-fanatică împotriva păcatului este puternic asemănătoare cu alte mișcări mileniariste de factură fie religioasă, fie laică cu tonuri religioase – vezi de exemplu legionarii ori Gărzile roșii chineze ori, exemplul standard, paradigmatic: revoluționarii francezi de la 1789.

Problema este că, la fel ca și exemplele din istorie, din păcate prezintă în ea potențialul unei violențe disruptive și destructive de care ar trebui să ne ferim ca de dracu’.

Așa încep războaiele civile: cînd lumea vrea să fie conduși de îngeri și sfîrșește prin a fi conduși de Robespierre. Că pe urmă și-au dat seama ce greșeală au făcut și l-au belit, asta e altceva. Dar pînă să învețe, se întîmplă o chestie foarte nasoală: în căutarea raiului pe pămînt, se întîmplă iadul pe pămînt, asta se întîmplă.

Lumea nu învață decît cu lacrimi și cu sînge. Și mi-e teamă că tinerii din ziua de azi, în dorința lor altminteri de bună-credință de dreptate și de perfecționare și progres și, in extremis, de perfecțiune, să nu deschidă porțile suferinței.

Codruța, ai legătura! Fii Kăpitanca noastră și fă tu raiul pe pămînt!

. Citeste tot...