Asta nu mai e cafea

Acel moment deosebit al curgerii timpului si vietii cind ajungi la fundul pachetului de cafea (Starbucks! Starbucks everywhere) si nu mai ajunge coada linguritei, oricit ar fi de lunga,

am un set de linguritze telescopic de lungi,

sa scoti cum trebuie cafeaua din pliurile pachetului si atunci hotarasti sa rastorni pur si simplu tot ce-a mai ramas in ibric,

da, fac parte dintre acei fanarioti kaghebisti nemernici care considera ca singura cafea adevarata este cafeaua la ibric.

Si atunci nu mai ai masura,

ah, consecintele filosofice ale acestei afirmatii! William Blake in forma condensata,

si nu mai stii ca ai pus fics si precis sapte lingurite cu virf la ibric, nu stii ce cantitate e acolo,

o fi mai multa?, o fi mai putina?,

facutul cafelei se transforma din stiinta in arta, de regula e mai multa, si iese asa o cafea deosebita, ceva la jumatate intre cafeaua klatchiana

(cine a citit Pratchett la viata lui stie despre ce e vorba, cine nu ramineti pufosi in continuare)

si venin de vipera cu vanilie.

Si iese o cafea premium, crapa cana cind torni cafeaua intr-insa, ies niste aburi care nu se neutralizeaza nici daca torni jumatate cafea, jumatate lapte rece de la frigider,

si gusti si te strimbi si apreciezi taria care amorteste limba, e fix diferenta dintre o bere lesinata si un pahar de vodca sau de palinca, de-aia de face bilute cind scuturi paharul.

Asta nu mai e cafea. Asta e poezie.

.