luni, 30 iunie 2014
Gindirea premoderna omoara
Un dobitoc a aruncat o piatra in balta: vaccinurile provoaca autism. Un presupus "studiu" care s-a dovedit inventat de la un cap la altul.
La douazeci de ani dupa aruncatul bolovanului, efectele acestui articol inca se resimt. Hoarde de medievali care de-abia asteptau un pretext care sa vina sa le intareasca preconceptiile despre lume si viata au urlat entuziasti: stiinta ucide. Si si-au indemnat semenii sa nu-si mai vaccineze copiii.
Lumea proasta a pus botul.
Nu stim citi copii au suferit sau chiar au murit de pe urma acestei inconstiente. :(
.
Citeste tot...
joi, 26 iunie 2014
Grumpilița, adică fata grumpiloiului
În zilele astea pline de ură, unul din cele mai faine lucruri care ți se pot întîmpla sînt cele normale.
Drept pentru care țin să vă spun că mă simt al naibii de fain și al naibii de onorat că am primit ieri un mail în care o cititoare din Suedia, Lucia, zău dacă o cunosc, e prima dată cînd corespondăm, are și un blog, Mami de bebe Lu, îmi scrie că i-a plăcut Grumpiloiul (prima sa postare aici, unde aveți și povestea cărții), că l-a descoperit cu plăcere, mai mult, că i-a plăcut la nebunie traducerea mea și că s-a simțit atât de inspirată de traducerea mea făcută acum o eternitate, acum vreo trei ani de zile, încât a pus mîna și a tradus în română volumul al doilea, Copilul grumpiloiului, tradus cît se poate de inspirat "Grumpilița".
Drept pentru care consider o necesitate și o onoare și o bucurie să vă semnalez această traducere foarte faină, proaspătă și clar în linie stilistică cu traducerea pe care am făcut-o primului volum.
Și evident, pentru că nu mă pot astîmpăra, după aceea vă propun și o ușoară rafistolare a acestei traduceri, să-mi gîdile urechea și mai bine. Dacă tot s-a ivit prilejul... Un perfecționist, Turambar ăsta. :)
Enjoy. Rar se întîmplă momente de-astea faine în viață. Să ne bucurăm de ele... :)
***
Grumpiliţa
Traducere de Lucia
Grumpiloiul zise către fiica sa: “De-ţi place sau nu,
Nici un grumpiloi în pădurea-ntunecată nu are voie acu”
”Dar de ce? Dar de ce?” Grumpiliţa întrebă vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
E teribil de mare şi groaznic de rău acest şoricioi?”
”Hmm.. nu prea-mi amintesc bine”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă şi–şi scărpină el blana.
”Şoricioiul e teribil de puternic şi teribil de rău,
Are coada teribil de lungă, cu solzi ca de fierestrău,
Şi ochi’s mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.
Într-o noapte de iarnă pe când tac-su sforăia,
Grumpiliţa noastră tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peşteră ieşi
Tiptil, tiptil, poate grumpiloiul nu s-o trezi.
Zapada cădea greu, şi vântul tare mai vuia.
Grumpiliţa spre padurea-ntunecată se-ndrepta.
“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coada se ivi de sub un pietroi,
O fi coada teribilului şoricioi?
Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de îndată: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte o prăji de grumpiloi”.
”Aha! Oooo ce urme văd in zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă-n copac lucesc.
Să fie ăia ochii şoricioiului grotesc?
Creatura zbura jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna arătarea,
Grumpiliţa o analizase cu toată mirarea.
“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” zise ea apoi
“O nu!! El e p-aci, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.
Vântul batea groaznic şi zăpada cadea argintie,
Grumpiliţa-şi spunea ” Nu mi-e deloc frică.. nu, nu mie!!”
”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpada am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină
Oare să fie asta casa jivinei haină?”
Afară ieşi jivina, ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. dar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.
“E o păcăleală!” hotărî ea dezamăgită,
Şi se-aşeză pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”
Însă uite că vine unul, în pas chiar vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un şoarec ca aspect
Oooo ce bun o să fie ca şi desert, perfect!
“Aşteaptă!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care ai vrea să te-ntâlneşti.
Şi dacă pe creanga aia de mă laşi jos,
Am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”
Grumpiliţa îşi zise chiar fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! El chiar există!”
Şoricelul luă o nucă, urcă-n tufa de-alune,
Şi zise: “Aşteaptă un pic. Trei secunde anume.”
Afară ieşi luna, rotundă, mare, galbenă
O umbră teribilă apăru pe zăpada reavănă.
Cine-o fi creatura asta aşa mare şi sumbra
Cu mustăţi uriaşe şi coada teribil de lungă?
Urechile i-s mari şi pe umeri cară se pare
O alună gigantică, cât casa de mare!
”Şoricioiul cel groaznic!!” zise grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.
”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro pornesc?”
Zise şoricelul nostru întrebător,
Şi porni după ele cutezător.
Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu mai era curajoasă.
Şi nici plictisită nu mai era.
Iar Grumpiloiul sforăia, sforăia...
***
Grumpilița
Traducere de Lucia
Mici modificări de Turambar
Spuse grumpiloiul către fata lui: “Că-ți place sau nu,
Prin pădurea-ntunecată nici un grumpiloi nu mai are voie acu'”
”Dar de ce? Dar de ce?”, întrebă grumpiliţa cu glasul vioi.
“Pentru c’acolo trăieşte cel mai groaznic şoricioi!!
L-am întâlnit odată” - zise grumpiloiul abătut,
“L-am întâlnit odată, demult, în trecut.”
”Dar cum arată? Te rog, povesteşte-mi tată grumpiloi.
Cât de groaznic de mare şi de groaznic de rău este-acest şoricioi?”
”Hmm.. nu prea-mi mai îmi aduc bine aminte”, zise el îndreptându-şi coloana,
Apoi se mai gândi oleacă, scărpinându-și cu ghearele blana.
”Şoricioiul e groaznic de mare și groaznic de rău,
Are coada groaznic de lungă, cu solzi ca de fierăstrău,
Şi are niște ochi mari – două roţi de foc înteţit,
Iar mustăţile lui sunt din oţel ascuţit”.
Era o noapte lungă de iarnă și tăticul grumpiloi sforăia.
Grumpiliţa noastră stătea și tare se mai plictisea.
Aşa că-şi făcu curaj şi din peştera cea joasă ieşi
Tiptil, tiptil, poate tăticul grumpiloi totuși nu s-o trezi.
Zapada cădea greu şi vântul șuiera.
Grumpiliţa spre pădurea-ntunecată se-ndrepta.
“Aha! Ooooo.. ce urme-am zărit!
Încotro or duce? Ale cui urme-am găsit?”
O coadă se ivi de sub un pietroi.
N-o fi cumva coada groaznicului şoricioi?
Fiara ieşi. Ochii ei mici nu prea erau de foc,
Şi nici mustăţi nu avea, nu avea chiar deloc.
”Hmm.. ” zise Grumpiliţa supărată,
” Domnule şarpe, să nu te superi dacă
Îţi spun de pe-acum: Tu nu arăţi a şoricioi!”
”O.. nu! El e la lac, haleşte înghețată de grumpiloi”.
”Aha! Oooo ce urme văd în zare..
Încotro or duce? Sunt urme de gheare”.
Doi ochi sus într-o casă în copac lucesc.
Nor fi cumva ochii şoricioiului cel bestialicesc?
Creatura zbură jos. Avea coada scurtă,
Nici mustăţi n-avea.. şi era cam scundă.
Mai mult a bufniţă semăna această arătare,
Gîndi grumpiliţa după ce o studie cu determinare.
“Hmm.. tu nu esti şoricioiul cel groaznic!” spuse ea mai apoi
“O nu!! El e pe-aici, mănâncă plăcintă de grumpiloi”.
Vântul bătea groaznic şi zăpada cădea argintie,
Grumpiliţa-şi tot spunea ” Nu mi-e deloc frică. Nu, nu, în nici un caz mie!!”
”Aha!! Ooo .. ce urme-n zăpadă am găsit!
Ale cui or fi oare? Şi de unde-au venit?
Văd mustăţi în sfârşit, într-o vizuină.
N-o fi cumva asta casa în care trăiește respectiva jivină?”
Afară ieşi jivina. Ochii nu erau fioroşi,
Coada nu avea solzi .. doar în bot avea peri ţepoşi.
”Doamnă vulpe, mustăţi ai, nu mă îndoiesc de fel,
Însă cu toată bunăvoinţa, să știi că nu sunt de oţel.
Hmm..” zise Grumpiliţa. “Tu nu arăţi a şoricioi!”
“O, nu! El e sub un copac , bea ceai de grumpiloi”.
“E o păcăleală!” hotărî grumpilița dezamăgită,
Şi se trânti în fund pe zăpada bătătorită.
”Nu cred că există nici un şoricioi!”
Dar ce să vezi! Ia uite că vine unul chiar acum în pas vioi!
Nu-i mare, nu-i rău, e-un simplu şoarec ca aspect.
Oooo ce bun o să fie la desert, o să fie perfect!
“Stai un pic!” zise şoarecul. “Înainte să mă haleşti,
Am un frate cu care aș vrea totuși să te-ntâlneşti.
Și dacă mă pui uite aici, pe creanga asta mai pe jos,
Chiar acum am să-l chem pe fratele meu cel fioros!”
Se gândi grumpiliţa, dintr-o dat' fericită:
“Şoricioiul cel groaznic! Să vezi că există!”
Şoricelul luă o nucă, se săltă pe creanga de-alun,
Şi zise: “Doar un pic. Trei secunde începând chiar de acum.”
Și atunci luna cea rotundă și mare și galbenă răsări
Iar pe zăpadă o umbră groaznic de groaznică se ivi.
Cine-o fi creatura asta aşa mare şi înfricoșătoare
Cu mustăţile astea uriaşe şi coada asta groaznic de mare?
Urechile-i sînt groaznic de mari şi pe umeri cară se pare
O alună imensă, cât casa de mare!
”Şoricioiul cel groaznic!!”, se trezi grumpiliţa urlând.
Şoricelul sări jos de pe creangă zâmbind.
”Ah .. Ooo, urme-n zăpadă zăresc
Ale cui or fi oare? Şi-ncotro oare pornesc?”
Zise şoricelul nostru cu un zâmbet amuzat,
Şi porni după ele cu pas măsurat.
Urmele duceau la peştera joasă,
Unde Grumpiliţa nu se mai arăta curajoasă
Şi nici plictisită parcă nu mai era.
În tot timpul ăsta, tăticul Grumpiloi sforăia, sforăia...
.
Citeste tot...
marți, 24 iunie 2014
luni, 23 iunie 2014
duminică, 22 iunie 2014
Clanurile se unește între ele pînă se bate între ele. Despre modernitate la românii din clanul.... ăăă, pardon, din secolul XXI
aka
Clash of Clans. Băse McCloud vs Bercea McMondialu
Milioane de ani, primatele antropoide și mai apoi urmașii lor, oamenii, au șlefuit la perfecțiune o strategie care să maximizeze cele două succesuri (da, da: succesuri. e un plural foarte potrivit în acest context) care contează cu adevărat pe lumea asta: succesul de supraviețuire și succesul de reproducere.
E vorba de strategia de cooperare în jurul familiei, grupul esențial de legătură genetică, și a extensiei acesteia cvasi-genetice, familia extinsă și clanul.
Milioane de ani, succesurile de clan ale populației umane au fost remarcabile. S-au împrăștiat și au împuit pe toată fața pămîntului, clan după clan de oameni.
Grupuri-grupulețe de 40, 50, 100 de oameni, hai maxim 200, 300, 500, undeva între 100 și 500, cum ar zice antropologul Robin Dunbar, maximum celor pe care putem să-i ținem minte și să-i considerăm în tagma apropiaților, a cunoscuților cu fățău ușor de amintit, a "celuilalt semnificativ", a "celuilalt generalizat", cum ar zice psihologia și sociologia.
Cele două arme fundamentale ale noastre în lupta noastră cu realitatea crudă și plină de pericole și în atingerea de succesuri multe, dar diverse de supraviețuire și de reproducere sînt cooperarea și inteligența.
Mult timp am pariat preponderent pe cooperare. Pe clanul de 150 de persoane.
Doar relativ recent, adică "relativ" în termeni geologici, de-abia acum vreo 10 mii de ani, de cînd s-a produs prima mare revoluție de pricepere tehnologică, și anume revoluția neolitică, domesticirea plantelor și animalelor, încet-încet balanța a început să se mute dinspre beneficiul preponderent dat de colaborare către beneficiul preponderent dat de inteligență.
Cel mai recent episod al acestei competiții între colaborarea genetică (sînge, familie, clan) și inteligență (tehnologie, rațiune) este cel pe care umanitatea îl joacă de vreo trei – cinci sute de ani încoace, practic de ieri în termeni geologici, căci câteva sute de ani nu înseamnă decît cîteva zeci de generații, o clipeală de ochi în viața unei specii.
E vorba de jocul modernității.
În istoria de milioane de ani a speciei umane, e prima dată cînd inteligența și rațiunea capătă un avantaj considerabil în fața colaborării tradiționale în jurul loialității de familie, de clan, de sînge.
Încet-încet, scenariul bine calibrat timp de milioane de ani în jurul supraviețuirii pe logică genetică, clan, familie, trib, este înlocuit cu un scenariu mai eficient de maximizare a succesurilor de supraviețuire și de reproducere: scenariul post-genetic, al colaborării în jurul unui grup lărgit muuult dincolo de glasul sîngelui.
Grupuri mari, imense, etnii, națiuni, firme, instituții, multinaționale, încet-încet capătă preponderență în fața familiei și clanului, convertind cu mai mare pricepere, cu mai mare eficiență, cu o plus valoare adăugată mai mare resursele disponibile în cele două succesuri esențiale: supraviețuirea (viață mai lungă, pericol de moarte mai redus, calitate a vieții mai bună) și reproducerea (copii mai mulți).
E vorba de trecerea de la genă la memă de care vă vorbeam cu ceva timp înainte, așa cum o fac de altminteri în fiecare an și studenților mei. De la loialitatea de sînge la loialitatea simbolică și rațională.
Ce avem noi aici? Băi domn purtător de cuvînt care nu se poate abține de la a folosi cuvinte greșite, dar potrivite, ce naiba ne faci capu calendar? De ce această introducere lungă, stufoasă, plictisitoare, care amestecă etologia, paleoantropologia, sociologia, chiar și geologia? Bă, ne lași? Bă, noi avem niște meciuri de văzut, bă sociologule care vorbești tu și familia ta în cuvinte complicate.
Păi, măi succesurilor măi, măi pufoșilor, măi medievalilor care nu știți că sînteți medievali, păi noi aici avem drama perfectă. The perfect storm, cum ar zice americanul.
Noi aici avem scena de o medievalitate pre-modernă desăvîrșit șeikspiriană de rit gereremartinian.
Noi aici avem Romeo și Julieta și Game Of Thrones (că nu știți voi ce-i aia Song Of Ice And Fire), puse una lîngă alta, fics în mijlocu politicii românești, băi pufoșilor.
Ia, aprindeți reflectoarele! Să intre actorii! I-auzi ce zice poeții...
Two households, both alike in dignity,
In fair Verona, where we lay our scene,
Șeikspir, băăă. Dramă, fraerilor.
Noi aici avem două clanuri ghidate de logica pre-modernă și pre-instituțională a fidelității genetice, a fidelității de sînge. Iată-i pe capuleți și pe montagui, pe lanisteri și pe targarieni.
Doamnelor și domnilor, povestea e simplă. Căci știu că vă place poveștile. De milioane de ani ne place poveștile. E ceva pre-modern, la gura focului. Telenovele și Game of Thrones și acum Clash of Clans.
Povestea este după cum urmează.
Familia Capulet Băsescu se încuscrește cu familia Montagiu Mondialu, dîndu-și mîna peste țară să facă un geșeft onorabil.
Matale, domnule Montagiu Mondialu, bre cuscre bre, matale și cu familia matale aia ecstinsă de sute de fii, nepoți, nași, cuscri, cumetri, veri și alte rude ne dai voturi, mînca-ț-aș. Și vă afișați cu noi la televizor și dansăm pe scenă dîn buric și cîștigăm alegerile, mînca-ț-aș. Bre cuscre bre. Și-o să fie bine. Bre cuscre bre.
Pe urmă matale, tată nașule Capulet Băsescu, bre nașule, îți plătești datoria și nu uiți că ne ești naș și că am dansat împreună pe scenă dîn buric și că ț-am dat și salbă, mînca-ț-aș. Și ne scoți dracu din belea cînd o să intrăm în belea.
Că o să intrăm, mînca-ț-aș.
Păi o să intrăm, mînca-ț-aș, indubitabil o să intrăm, că toată viața numa asta am făcut, am intrat în belea. Că noi nu le știm cu legea. Că legea, după cum bine zice dinstins domnu sociolog, mînca-i-aș io lui buricu ăla al lui că am trimis deja băeții dupe el, legea este o logică de-aia post-genetică, după clanuri, bre, după blocuri și după clanuri, bazată pe instituții și pe birocrație și pe eficiență și pe nivelarea relațiilor genetice, toți oamenii e egali în fața legii, mînca-ț-aș, și nimeni nu e mai presus de lege.
Și noi n-am fost încă la lecția asta, bre nașule bre, că n-am luat bacalioratu. Așa că o să intrăm în belea, bre nașule bre, căci noi funcționăm după logica pre-modernă a clanului și familiei și glasului sîngelui și a legii noastre, aia cu stabor și cu cuțite, nu a legii aia cu judecători și cu tribonale și cu legi și funcționari.
Așa că ia să faci matale bine, mînca-ț-aș, cînd zicem noi hop, să sari să ne scapi pielea de judecători și de alți gabori, mînca-ț-aș, bre nașule bre. Că și noi ț-am făcut un bine și nu uita că sîntem nași și fini și cuscri și sîngele apă nu se face, mînca-ț-aș. Și-o să fie bine, bre. Și-o să fim recunoscători și-o să marcăm lozu. Și-o să fie bine.
Ete că totuși sîngele apă s-a făcut. Și ete că n-a fost bine. Chiar dacă au marcat lozu.
După o mermeleală de na lozu, unde-i lozu, ce-ai făcut, nașule, am dat lozu și tot am intrat la pușcărie?, mă duc și spun tot la televizor, să moară mama, iată că clanul Lannister Băsescu a intrat într-un conflict mediatic și penal de toată frumusețea și de toată disperarea cu clanul Targaryen Mondialu. Pentru că înțelegerea din 2009 – 2010 nu s-a mai putut aplica și în 2014.
De unde drama. De unde scandalul.
Stop joc. Înapoi la teorie.
Scurtă recapitulare. Capitolul 1. Modernizarea la români în secolul XXI
România de ceva timp a ieșit de sub dominația aspră a Rusiei și a intrat în alianță cu America să nu cumva să mai intre din nou sub dominația aspră a Rusiei.
După sute de ani de frică cu rușii în coaste, de prin secolul XVIII încoace, de cînd au trecut ei tropa-tropa prima dată pe aici să se bată cu turcii și cu habsburgii și în general să-și facă pohta ce-au pohtit, adică să-și extindă imperiul și să ciugulească ce e de ciugulit, iacătă că la început de secol XXI a dat cumva norocul geopolitic peste noi și am putut să scuturăm jugul cel plin de tancuri și de alte elemente de hard power și de colonialism sovietic și să putem să ne alegem în cele din urmă tabăra în care vrem să fim.
De la hard power la soft power. Fix ca în Fundația lui Asimov.
Bine, bine, soft power soft power, values and rule of law, cum ar zice americanul. Alianță și NATO și să fie bine să nu fie rău, calitatea vieții și independență și suveranitate și să trăiți bine. Că doar s-au cîștigat alegerile cu "Să trăiți bine" și cu "Corupții și baronii" și cu "Să apărăm justiția" și cu "Să fugim, dacă cîștigă ăștia, ne întoarcem la ruși".
Dar tot americanul zice: băi băieți, vedeți că aveți o vulnerabilitate acolo la voi în ogradă.
Voi nu prea dați în brînci după modernitate și după valorile acesteia: instituționalism, performanță, respectarea legii, birocrație în sensul weberian, eficiență și lepădarea de șulfăreala medieval fanariotă a șpăgii, corupției, încuscrelii și cooperării după clan, nu după eficiență și performanță și meritocrație.
Băi băieți, vedeți că dacă nu vă întăriți statul, adică acea strategie post-genetică de maximizare a exploatării resurselor și a atingerii dezideratelor de succesuri multe, vedeți că sînteți vulnerabili și vă cumpără rușii la kil, dragilor. Au rușii bani să vă cumpere la bucată pe toți, unu cîte unu și chiar și în grup, dacă nu terminați cu șulfăreala și cu corupția și cu pus botu la bani.
Voi sînteți aliați cu noi, indubitabil. Și punctu cinci e punctu cinci, no matter what. Dar atenție că nu putem noi să le facem chiar pe toate. Atenție că trebuie să puneți și voi osul la modernizare, la justiție independentă, la respectarea legii, la pedepsirea celor care se ghidează după fidelități non-eficiente, adică genetice și de clan, deci corupție, și nu după fidelități instituționale, adică după steag și după lege.
Buuun. Am băgat la cap și am început să ne facem lecțiile. De zece ani ne tot facem lecțiile și ne facem și noi moderni și oameni mari și corecți și cuminți și occidentali. Rule of law, mînca-ț-aș.
Ia hai, gata cu șulfăreala, cu corupția, cu mita, cu șpaga, cu logica genetică a loialității de clan, care e mai puțin eficientă și mai puțin dreaptă decît logica modernă a egalității în fața legii și a performanței și a competenței.
Am făcut DNA. Nu dezoxiriconucleicu, că pe-ăsta îl avem deja (și n-auzi că nu e bine să te iei după el, că nu bun cu fidelitatea genetică?) Nu, celălalt DNA, ăla cu instituții și procuratură și rule of law și ah ce dureros. Am pus camere la bac. Am băgat corupți în pușcărie, inclusiv foști prim-miniștri. Am pus reguli cocoșător de rigide la fondurile europene, numa-numa să nu bage băeții mîna la borcanu cu marmeladă. Suflăm și în iaurt și îngreunăm mersul lucrurilor, doar să nu se fure ceva.
Am fost atît de riguroși în a urma aceste recomandări de modernizare și de întărire a justiției încît am devenit exemplu de poveste de succes în alte țări. Nici americanilor, nici nemților, nici nouă nu ne vine să credem ce perseverenți am fost în toată această opintire de întărire a legii.
Mai mult, am ales în mod repetat un președinte care a cîștigat alegerile lăudîndu-i pe americani și speriindu-ne că o să dăm de dracu și de ruși dacă nu-l alegem și promițîndu-ne că o să înfigă baronii în țepe și că va fi garantul independenței justiției și că va eradica total și iremediabil corupția și că va ....
Hopa. Stai așa. Stop joc. Am zic cumva în ultimul paragraf cuvintele "clan" și "președinte" și "justiție" și "corupție"? Hopa. Breaking news. Stai așa că nu-i așa. Stai așa că aici pe scenă intervine niște aspecte divergente, cum ar zice Sandu Anghel, cunoscut și drept Bercea Mondialu.
Scurtă recapitulare. Capitolul 2. Expozeu de clan. Clanul Băsescu
Ce avem noi aici? Păi îl avem pe președintele Băsescu, promotoru modernității și apărătoru justiției și arhanghelu dreptății și spaima corupției care după cum urmează are următoarele, cu bullets și cu liniuță de la capăt:
- Și-a împins fata cea mică la Parlamentul European, deși dînsa, sărăcuța, avea orice, buze siliconate, haine faine, breton, dar nu competență și profesionalism și performanță. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.
- Și-a împins cealaltă fată, fata cea mare, să fie notarul oficial la nu-știu-ce afaceri cu petrol, adică cu energie, adică strategice, adică cu Gazprom, adică cu rușii. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.
- Tot cealaltă fată, fata cea mare, și-a împins-o să achiziționeze la Nana ditamai tarlaua de nu-știu-cîte hectare pe care a dat nu-știu-cîte jde de sute de mii de milioane de euro, împrumutîndu-se în mod preferențial și încălcînd regulile unei instituții moderne, adică a unei bănci, și generînd un scandal imens cu elemente clare și indubitabile de corupție. Fata. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie.
- Fratele său, unicul său frate, ia niște bani, o tonă de nu-știu-cîte sute de mii de dolari, de la niște clanuri de interlopi pre-moderni, ca să aranjeze la Fratele cel Mare ca acesta să aranjeze la justiție să-i facă scăpați pe interlopi. Clan. Justiție. Bani. Corupție. Frate. Adică rudă de gradul întîi. Adică familie
- Președintele și fratele și fetele și tot neamul său se încuscresc și nășesc și cimentează relații specific pre-moderne, în jurul fidelității familiei extinse, cu alte neamuri și politicieni și interlopi. Naș. Fin. Cuscru. Adică rude prin alianță. Adică clan.
Deci ce avem noi aici? Păi simplu: avem un clan al președintelui. Clanul Băsescu. Familia sa, copiii săi, fratele său, acționează strîns uniți în jurul liderului, a șefului de clan, izbind – clashing, cum ar zice americanii – valori specifice modernității: justiție, performanță, instituții, stat, de apucături și valori specific pre-moderne, medievale: familie, clan, legături preferențiale, corupție.
Deci simplu, mînca-ț-aș. Deci fă ce zice popa, nu ce face popa. Fă ce zice președintele, nu ce face președintele. Respectă tu legea, fraere, cetățene de la bloc. Nu da șpagă, nu te înhăita cu interlopii, nu-ți băga familia la înaintare, respectă instituțiile, nu încălca regulile, nu sări rîndul, plătește-ți taxele, nu favoriza pe cei care nu merită. Rule of law. Soft power. Fii modern. Fii occidental.
Lasă-i pe alții, pe cei din clanuri, să facă ce e de făcut. Fii tu american și occidental și nu te lăsa vulnerabilizat, căci noi avem altă logică după care funcționăm. Logica veche, de milioane de ani, a fidelității genetice, a loialității de familie, de clan. Nu contează că producem deservicii grave imaginii României, căci rîd și curcile de noi de ce președinte avem. Important este că mergem înainte cu clanul. Noi să fim sănătoși, bre cuscrule bre. Bre nașule bre.
Stop joc. Stop expozeu. Stop articol. Cum ar zice acel limbaj universal și care este esența modernității și raționalității, limbajul matematicii: quod erat demonstrandum. Ce dracu să mai spun? Nu mai e nimic de spus. Vai de mama noastră. Quod erat demonstrandum. Q.E.D.
Doar că, din păcate, Montagiu Bercea, Targaryen Mondialu, nu cred că știe ce înseamnă quod erat demonstrandum.
Cum ar zice Arya Băsescu: Valar morghulis.
Cum ar zice Mercutio Mondialu: A plague on both your houses...
.
Citeste tot...
miercuri, 18 iunie 2014
marți, 17 iunie 2014
luni, 16 iunie 2014
duminică, 15 iunie 2014
Bumerangologie: Dîrji, dar triști
– Deci, tata, știi ce credeam eu că sînt astea pînă acum?
Treceam pe la o intersecție, pe undeva prin centru, Polonă colț cu Eminescu, și era unul din semnele acelea de circulație care spunea "Interzis la stînga". Andra, în spate, monitoriza environementul cu atenția specifică unui copil sclipitor, deci anoaiant.
– Ce credeai tu că înseamnă, honey bunny?
Andra, cînd începe să vorbească, vorbește. Nu vreți să știți. O forță a naturii. Eu sînt unul din acei tătici specifici epopeii sovietice "Așa s-a călit oțelul". Am fața dîrză, cu riduri mărunte. De la strîns din ochi. O suferință post-modernă, demnă de un roman cu oșteni sovietici dîrji, dar triști.
– Stăteam eu și mă uitam la semnele astea cînd mai mergeam așa pe străzi și mă gîndeam "Doamne, de ce nu e voie să arunci cu bumerangul pe aici?" Știi, uite, vezi, seamănă cu un bumerang și mă gîndeam de ce nu ne lasă dom'le să aruncăm cu bumerangul? Ce, să nu spargem geamurile sau să nu dăm în cap cuiva? Și de-abia acum zilele astea mi-am dat seama că de fapt e vorba că nu ai voie să o iei cu mașina pe acolo.
Mda. Cum ar zice australianul: da-mi-aș una peste marsupiu să-mi dau. Așa se întîmplă cînd ai copii prea deștepți: suferi.
Sufăr. Uitați-vă la mine cum sufăr. Strîng din dinți și sufăr. Strîng din fălci să nu mă apuce rîsul la intersecție, să mă fluiere polițistul pentru comportament umoristic ilegal la volan. Oțelul ăsta cînd se călește, nu-l întreabă și pe el nimeni dacă-l doare?
Mama lor de sovietici, cu cangurii lor. Bumerang. Nu zvîrliți cu bumerangul la stînga, s-ar putea să vă vină înapoi în freză...
:)
.
Citeste tot...
sâmbătă, 14 iunie 2014
5 – 1: Înainte / În timpul / După
ÎNAINTE
S-a-ntors lumea cu tricoul in sus. Pe vremea mea, cind vaca era vaca si cravata de pionier cravata de pionier, olandezii jucau in portocaliu, de-aia le spunea lumea Portocala Mecanica, pentru ca scrisese Anthony Burgess o carte in care jucase Beethoven si Malcolm McDowell, iar spaniolii jucau in rosu, pentru ca aveau rege, deci erau socialisti din nastere. Acuma spaniolii joaca in alb, de zici ca sint Real Madrid, iar olandezii in albastru, de zici ca sint rezervele la echipa de rugby a Frantei. Doamne Dumnezeule multicolor, pe ce lume globala si trista si post-moderna si prea recenta traim, mai nostalgicilor, mai? Ca eu nici nu mai pot sa mai ma uit la meciul asta, ca olandezii nu joaca in portocaliu, deci nu sint olandezi
ÎN TIMPUL
Ei, de-aia e frumos folbalul, goddamit. Ce gol!
***
Au mutat astia Macondo in Brazilia. Ploua de zici ca-i Romania primavara, cind se face prima recolta de inundatii finantate cu fonduri europene
***
Egzista Dumnezeu. Si in seara asta e portocaliu, desi e imbracat in albastru
***
Ma voi oftica absolut guvernamental daca Olanda nu bate in seara asta. Merita 134%. Spaniolii au profitat de favoritismul unui arbitru mediocru. Iar Olanda a dat doua goluri de legenda. In seara asta sintem toti portocalii in suflet, dar nu pedelisti, da?
***
Ce ti-e si cu tehnologia asta. Sintem deja consumatori la doua ecrane. Cu unul privim, cu unul tastam si interactionam. Si desi sintem mai cu totii in casele noastre, cu paharul singuratec de bere sau de rom in mina, vedem - gGOOOOL! 3 - 1! vedem toti impreuna meciul, ca si cum am fi toti laolalta. GOOOOOLLL!!!
***
In sfirsit - in sfirsit!, o echipa care da la poarta sanatos. O arta pentru multi uitata: sa o lovesti sa o faci patrata. Olanda da la poarta de cind lumea, de pe vremea nebunului de Han care dadea gol tot la MOndiale de la mijlocul terenului. Slava Domnului ca mai sint unii care joaca fotbal cum trebuie...
***
Simplu. Trei cuvinte: u-mi-lintza
***
Aaaargh. Nu m-am mai bucurat in halul asta la un meci de fotbal de cind a mincat ultima data Frantza bataie la rugby
***
Robben spala pe jos cu spaniolii. Faza de curtea scolii. 5-1. Asa-ceva-nu-e-posibil
***
Sa opreasca cineva meciul. Chiar daca tin din tot sufletul cu olandezii, totusi a inceput sa mi se faca mila de spanioli
***
Deci cum sa va spun? Deci doamna pom, e simplu: deci noi vrem Cupa Mondiala. Semnat: Iker si cu Czabi
***
Deci de-abia acuma imi dau eu seama si mi se face limpede in cap si e clar de ce s-au imbracat olandezii in albastru: pentru ca in seara asta situatia a fost foooarte albastra pentru spanioli. Saracutzii. #doarunmacel
DUPĂ
Lăsînd gluma la o parte și hăhăiala că a fost Spania măcelărită (ah, ce dureros! ah, ce fabulos!). În seara asta am avut cu toții privilegiul să vedem un meci istoric.
Atît pentru scorul totalmente neverosimil, dar mai ales pentru un reviriment al unor obiceiuri pe care le credeam de mult moarte în fotbalul tacticizat și plictisitor al zilelor noastre: șutul pe poartă, pasa în adîncime a la englezi și virtuozitatea unor pălărieri nebuni, dar măieștri: Robben și van Persie (era să scriu Van Basten –deh, sînt din generația aia care o să spună Van Basten pînă la moarte).
Și mai ales și mai ales un alt obicei pe care îl credeam de mult apus: pofta de joc, îndrăcirea dumnezeiască cu care se duc după minge, vor să facă faze, să dea gol, nu contează că e 3-1, să mai dăm, nu contează că e 5-1, să mai dăm, nu contează că mai sînt 5 minute de joc și i-am zdrobit, să-i mai zdrobim.
Demult n-am mai văzut un meci de fotbal atît de rugbistic în spiritul său.
Iar în seara asta, în sfîrșit, după multe Campionate Mondiale recente în care m-am plictisit absolut oribil, m-am simțit din nou ca în anii 80, cînd fotbalul era fotbal, Maradona era Maradona, Zico era Zico, Platini era Platini, vaca era vacă, iar cravata de pionier era cravată de pionier.
Mersi, Robben! Mersi, Van Persie! Și, evident și mai ales și mai ales, mersi Gullitt și mersi Van Basten
***
.
.
Citeste tot...
joi, 12 iunie 2014
Acest Macondo de madlenă rotundă și sambadramatică din capul meu de Zico și Socrates
În seara asta, Dan Șelaru ne zgîndăre amintirile. Își aduce aminte care a fost primul său campionat mondial de fotbal pe care l-a văzut: cel din 1974, cu o antenă care prindea sîrbii.
Oamenii bătrîni, sau cel puțin oamenii care au încetat să fie tineri, ăștia cu un picior în midlife crisis, se aseamănă.
La mine primul campionat mondial de care îmi aduc aminte este cel din 1978, din Argentina. Aveam 5 ani, taică-meu instalase o antenă care să prindă bulgarii, cu amplificator cu tot – îmi amintesc și acum ditamai șarpele de cablu coaxial care aducea semnalul de sus din vîrful celor 5 metri de țeavă pînă în camera dependințelor noastre de vară unde se instalase un studio improvizat, televizor plus pat plus scaune plus fotoliu plus restul scrumiere, de venea toată floarea satului de centru de comună Telega, în frunte cu popa, să vază meciurile, printre purici și cuvinte slave pe care încet-încet le-am învățat instinctiv: zăvîrșite, zbîrca, jolt carton, narușenia.
Na că mi le amintesc și acum, după peste 30 de ani.
Pe urmă a venit Campionatul Mondial din 1982, cel din Spania, unde echipa lui Zico și a lui Socrates și a lui Junior s-a înfipt iremediabil în mintea mea de copil de 9 ani, dincolo de alte echipe mari și fabuloase ale acelor ani: Argentina unui Maradona care începea să înflorească, magnifica Franță a lui Platini și Gires, chiar și Germania butucănoasă a lui Rummenige.
Și de atunci am început să țin cu Brazilia, și de atunci Campionatul Mondial de Fotbal are ceva fabulos, mistic, este Macondo al meu sportiv, locul unde plouă cu goluri și cu meciuri la ore ciudate de noapte și cu purici de zgomot alb, de semnal slab de la bulgari, că dobitocii noștri de ceaușiști nu vroiau să corupă mințile românilor cu asemenea tîmpenii capitaliste, deci decadente și inutile și care împiedicau oamenii să îndeplinească planul cincinal în patru ani și jumătate.
Și iată că au trecut 30 de ani, farmecul și mistica acestui Campionat Mondial a trecut, nu mai sînt nici eu copil, nici fotbalul nu mai are acea naivitate copilăroasă și frumoasă a anilor 80. Și totuși țin în continuare cu Brazilia, deși demult fotbalul nu mai îmi stîrnește nici un fior, mă doare la bască, rugby-ul l-a înlocuit în capul meu de copil de 40 de ani.
Și totuși Campionatul Mondial rămîne ceva deosebit, chiar dacă a devenit o mașinărie infernală comercială. Și îmi aduc aminte de Zico și de Socrates și mă uit la croați cum se încălzesc deja pe teren și mă uit la ceas, e 22:41, mai sînt 20 de minute și începe nebunia, și îmi amintesc de Fortaleza, locul acela sălbatic și cîinesc și fabulos de la Ecuator unde sărăcia și farmecul naturii își dau mîna într-un dans rău, necruțător,
Și spun: să înceapă samba.
Hai Brazilia! Echipa inimii mele de copil. Știu că nu mai meritați să mai țin cu voi, și totuși țin, și totuși meritați, chiar dacă nu mai meritați.
Hai Brazilia! Pentru Zico și pentru Socrates și pentru golul ăla absolut nepămîntean dat lui Dasaev.
Hai Brazilia. Venceremos sau murim. Mama lor... Mama voastră. Mama noastră. Mamă, mamă... :)
.
Citeste tot...
miercuri, 11 iunie 2014
marți, 10 iunie 2014
marți, 3 iunie 2014
duminică, 1 iunie 2014
Percepția definește realitatea și mai ales declarațiile
De fapt, nu e chiar o relație liniară clasică, ci una mai degrabă în trepte. Dacă percepția de învingător este pînă spre 50% din cei cu o opinie (răspunsuri valide), lucrurile sînt cam pe acolo. Cînd se activează majoritatea, peste 60%, dintr-o dată se activează și conformismul. Cum ar veni, plus 4.
.
Citeste tot...
