duminică, 17 decembrie 2017

Hai, lăsați oamenii să moară în pace

Acum douăzeci de ani, credeam în rege. Făcea parte din toată propaganda pe care o primisem în tinerețe, laolaltă cu mare parte a generației mele, ăștia de ne-a dat colțul minții pe la începutul anilor 90. O generație puternic ideologizată anti-comunist și, prin extensie, anti-pesedist.

La vremea respectivă, revenirea monarhiei era prezentată drept panaceu. Un soi de mîntuire politică, civică, națională. Toate s-ar fi rezolvat, ar fi fost raiul pe Pămînt, România n-ar fi suferit de toate amînările și ocaziile pierdute în anii 90.

Acuma, cu mintea de 45 de ani, văd lucrurile altfel. În primul rînd, pragmatic vorbind, nu cred că s-ar fi rezolvat mare lucru. Am fi trecut prin aceeași mare bălăcăreală de aproximativitate și mediocritate de care acuzăm cei cincizeci de ani de comunism, dar care începem să ne dăm seama că fac de fapt parte din fibra noastră intimă, mioritică.

Și în anii 20-30, în plină glorie regalistă, de fapt eram la fel de mediocri și de coada clasamentului. Aveam casă regală și de fapt eram la fel de săraci și de isterici și de bezmetici, în comparație cu alte țări din zona europeană.

Basmele alea cu “grînarul Europei” s-au dovedit a fi exact asta: un basm. Toate statisticile vremii arată că eram rău de tot la coada clasamentului, indiferent dacă vorbeam de putere economică, de urbanizare, de alfabetizare ori de minime standarde de viață, care să fie convertite într-o viață decentă. Speranța de viață era printre ultimele în Europa, dacă nu chiar ultima. Mortalitatea infantilă era cea mai ridicată. Etc. Etc.

Pe baza acestor date, eu, pe persoană fizică, cred că regalitatea nu ar fi rezolvat mare lucru în anii 90-2000, la fel cum nu a rezolvat mare lucru nici în anii 20-30, cînd tot un soi de colonie eram, la îndemîna străinilor, cu economia bazată pe exploatarea materiilor prime și pe exportul de materii brute, bușteni, grîne.

Dar dincolo de discuția pragmatică, de tip realpolitik, cel mai important motiv care acum mă face să nu fiu de acord cu regalitatea este unul ce ține de idei, de principii.

Sînt republican pentru că mi se pare de bun simț și just și drept ca toți oamenii să fie egali. Să nu fie discriminări în funcție de sex, etnie, religie, convingeri politice, toate cele trecute în Constituția noastră, ca și în multe alte Constituții.

Egalitatea trebuie să fie inclusiv din punct de vedere al nașterii. Nu consider drept ca unii, pe bază de naștere, să aibă privilegii pe care alți muritori de rînd să nu le poată clama niciodată.

Și de fapt despre asta e vorba în monarhie. Unii care se nasc cetățeni mai egali decît alții. Ei și toată camarila din jur, toată nobilimea de “sînge albastru” care, pe baza unor fapte de violență cu secole în urmă, beneficiază de monopol asupra resurselor materiale și mai ales simbolice și legislative.

Toată istoria Europei este despre lupta împotriva privilegiilor nobilimii. O lege pentru toți. De la Magna Carta a englezilor de acum 800 de ani, trecînd prin toate schimbările de regim din alte țări la care ne uităm să învățăm: Franța, Germania, Italia, despre asta este vorba. Despre egalitatea omului în fața legii, a naturii și a lui Dumnezeu.

Nu intru în detalii. S-au scris tomuri întregi. Pur și simplu îmi repugnă ideea că există oameni de-un fel și oameni de-un fel mai puțin fel, mai puțin oameni.

Și dacă sîntem consecvenți cu această idee, cu acest principiu, atunci nu avem cum să fim regaliști. Democrația este despre dreptul fiecăruia de a participa la viața cetății. Un rege pe viață vine să șteargă exact acest principiu suprem al democrației.

Ca să nu fiu răutăcios și să spun că la cît de cîrcotași și de nemulțumiți sîntem noi, românii, vă închipuiți ce iad ar fi fost să avem pe unul în fruntea statului cu care unii să nu fie de acord, iar ăla să stea acolo pe viață?

Mulți l-au înjurat pe Iliescu – inclusiv eu. A domnit 10 ani. I-a trecut domnia. Pe urmă mulți l-au înjurat pe Băsescu – inclusiv eu. A domnit tot 10 ani. I-a trecut și lui domnia. Acuma mulți îl înjură pe Iohannis – inclusiv eu. O să domnească și ăsta tot 10 ani. Dar măcar trăim cu speranța că după 10 ani scăpăm Dumnezeului de el.

Voi vă închipuiți cum ar fi fost să fie Iliescu pe vecie? Sau Băsescu pe vecie? Sau Iohannis pe vecie? Sau Nicușor Dan pe vecie? Sau Adrian Năstase pe vecie? Sau Gabi Firea pe vecie? Sau Ponta pe vecie? Sau Dragnea pe vecie?

Ce sîntem noi acum furioși, fiecare cu patima lui, pesediștii cu pesedelile lor, tefeliștii cu rezistențele lor. Darămite să fi avut pe unul din lista de mai sus – nu contează care - și să știm că o să fie aici pentru tot restul vieții noastre? Vă dați seama ce iad ar fi fost? Ne urcam pe pereți în momentul doi.

Hai, faceți un efort și închipuiți-vă că ar fi fost regele Mihai. Așa bun sau rău, nu e priceperea mea să-l judec, și chiar dacă aș fi fost în stare, nu se face să vorbești despre morți decît doar de bine. Să zicem că ar fi fost regele Mihai să ajungă să conducă țara asta, pînă zilele astea, în clipa morții sale.

Unii ar fi fost bucuroși. Alții ar fi fost furioși. S-ar fi întîmplat chestii – nu știu dacă mai bine sau mai rău decît în succesiunea Iliescu – Constantinescu – Iliescu – Băsescu – Băsescu – Johannis. Iar zilele astea, după cuvenitele tristeți ale morții regelui, ar fi venit un țîrcovnic din camarila regală să ne anunțe solemn: regele a murit, trăiască regele Duda.

Waw. Beton. Aspru. Voi vă închipuiți cum ar fi fost cu Duda șef al statului? Pe vecie, adică for ever and ever? Se sparie gîndul. Nici nu vreau să-mi închipui, că mă trec fiori.

Dar nu despre asta este vorba. Ăsta a fost doar un comentariu răutăcios și secundar. Nu e vorba despre pragmatism, ci despre principii. Despre ideea că unii oameni sînt mai oameni decît alții.

Ați citit Orwell, presupun. Dacă nu, ar trebui. Face bine la creier. Ferma Animalelor. “Toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”. De fapt despre asta este vorba cu regalitatea. Strîmbătatea că unii sînt mai egali decît alții și consideră că li se cuvine. Ironia sorții este că e exact lucrul pentru care tefeleii protestează zilele astea cu mare patimă. Tefeleii, acești mari regaliști, care sînt supărați pe privilegiile unora. Dacă n-ar fi de plîns, zău că ar fi de rîs...

Știu că o să mă înjurați profund pentru aceste rînduri. Zilele astea, toată lumea e de un regalism nou-nouț, tocmai scos din țiplă. Dacă am face un sondaj, pun pariu că emoția colectivă construită frumos de către Sistem ar duce acul sondajului la aproximativ 127% regaliști. Doar 127%.

Deci, în acest context de frenezie regalistă, știu că aceste rînduri nu prea vă pică bine la ficat. În consecință, știu că o să mă faceți în toate felurile, albie de porci. Sînt învățat. Nu e prima dată. Mai ales o să mă acuzați că sînt comunist, kaghebist, nemernic și ticălos. Și cu asta sînt învățat.

Ironia este că am învățat republicanismul nu de la comuniști, stimabililor. Nici măcar de la francezi. Ci de la prietenii noștri la care ținem cu toții, de la americani.

În primul rînd de la Mark Twain, unul din oamenii pe care îi apreciez cel mai mult pe lumea asta – a murit și el, stați liniștiți, nu vă mai poate deranja. Din Prinț și Cerșetor. Din Un Yankeu la curtea regelui Arthur. Din toate scrierile sale, îmbibate de nevoia de dreptate și de egalitate.

Mark Twain, acest om rău la limbă și drept la creier, acest cinic mare iubitor de oameni și de dreptate. Ia uite aici ce zicea acum peste o sută de ani kaghebistul naibii de Mark Twain:

...there is nothing diviner about a king than there is about a tramp, after all. He is just a cheap and hollow artificiality when you don't know he is a king. But reveal his quality, and dear me, it takes your breath away to look at him. I reckon we are all fools. Born so, no doubt.

Monarchs are usurpers and descendants of usurpers; for the reason that no throne was ever set up in this world by the will, freely exercised, of the only body possessing the legitimate right to set it up- the numerical mass of the nation.

Și dacă nu vă place Mark Twain, atunci poate vă place Declarația de independență, a acelorași prieteni americani. Americanii, aceste bestii kaghebiste care nu suferă regii de nici o culoare. I-auziți aici:

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

“All men are created equal”. Americanii chiar cred în asta. Și eu la fel, de altminteri. Sîntem toți egali, pufoșii mei regaliști. Eu asta cred. Și alții, de-a lungul secolelor, tot asta au crezut. Mulți au murit pentru asta.

Scriu aceste rînduri nu ca să-i întinez memoria proaspăt mortului rege Mihai. Despre morți, numai de bine. Repet: nu e în priceperea mea să vorbesc despre el.

Nu am nimic cu omul. Iaca acolo, un om, ca toți ceilalți regi. Două mîini două picioare nici un mădular în plus sau în minus decît noi, muritorii de rînd. Un biet om prins ca toți oamenii în paginile unsuroase ale ceaslovului istoriei. Eu am ce am cu ideea.

Și mai am încă ceva de scriu aceste rînduri: o imensă greață pentru toți ipocriții acestei nații care pe vremuri îl înjurau pe regele Mihai cu imensă otravă, iar acum își dau smeriți ochii peste cap și-i sfințesc amintirea.

Mă gîndesc la cei de la Adevărul din anii 90, de-alde Cristian Tudor Popescu și de-alde Sergiu Andon, cozi de topor ale securiștilor acelor vremuri care l-au oprit pe rege să intre în țară, iar acum îi folosesc moartea și imaginea pentru a construi ditamai soclul de vorbe solemne pentru folosință personală și de întărire a Sistemului. Aud că se dau mari regaliști și mă apucă o greață ce nu poate fi spălată nici cu toată zeama de varză a acestei lumi.

De aia scriu. Ca să nu uităm. Să nu uiți, Darie, să nu uiți. Să nu uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante și să nu uităm cît de ușor sîntem duși de nas, manipulați.

Și mai scriu și pentru că știu că sînt mulți care gîndesc la fel ca mine, dar nu au curajul să o spună public. N-aveți voi, lasă că am eu. N-ar fi prima dată cînd spun sau fac lucruri incomode, cu care alții sînt de acord în particular, dar au o jenă să recunoască în public.

Sîntem cu toții muritori, dragilor. Și regii mor. Și săracii mor. Și comuniștii mor. Și tefeleii mor. Toți.

Mă uitam în seara asta la imagini cu regele tînăr și vedeam roind în jurul său tot soiul de oameni, unii mai cu ștaif, alții mai amărîți.

Toți ăia din acele imagini au murit. Nimeni nu i-a plîns, decît ai lor. Și totuși, erau și ei tot oameni. Ca și amărîta aia de fată împinsă sub șinele metroului. Ca și ultimul veteran al primului război mondial, care a murit recent, uitat de toți.

Cu ce sînt acești doi oameni mai puțin oameni decît regele Mihai? Cu ce sînt toți oamenii din filmele alea de epocă, ăia de roiau în jurul său, mai puțin oameni decît el? Cu ce e moartea lor mai puțin moarte? Pe ei de ce nu-i plînge Cristian Tudor Popescu și Sergiu Andon și Radu Toader?

De ce nu vă lăsați pătrunși de emoția manipulării și în cazul tuturor celor care mor în fiecare clipă, în fiecare secundă? De ce sînteți nedrepți și considerați că moartea unora e mai moarte decît moartea altora?

Toți o să murim. Și Iliescu – ohoho, ce vă mai doriți, urlă Internetul de otrava dorinței voastre. Și Băsescu – ohoho, și de partea asta a patimii sîntem destul de mulți. Și Johannis o să moară. Și Nicușor Dan. Și Adrian Năstase. Și Ponta. Și nasolul de Palada. Și extremistul de Mălin Bot. Și penibila de Chichirău. Și Dragnea – da, da, pînă și Dragnea.

La moartea fiecăruia unii vor plînge, alții se vor bucura. Că așa sînt oamenii, unii se mai și bucură de moartea altora. Cei mai mulți însă vor fi indiferenți, vor merge probabil la schi, cum am mers eu azi. Și o să murim, indiferent de cîtă vîlvă se face sau nu. Și o să vină alții. Și asta e.

Hai, lăsați oamenii să moară în pace. Adio, Majestate. Adio, omule. Dumnezeu să te odihnească. Ai fost tăvălit destul de istorie. Mergi și dormi la tine acasă, că și așa ai stat o viață întreagă printre străini, neputincios și stingher. Ultimul rege al României. Dumnezeu să te odihnească.

The rest is silence.

. Citeste tot...

vineri, 3 noiembrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 29 octombrie 2017

Cînd întîmplarea se întîlnește cu necesitatea

În general, întîmplarea și necesitatea sînt percepute ca fiind ireconciliabile. Taberele sînt clar conturate și bine separate: fie ești în logica aleatorității, fie ești în logica lui Dumnezeu. Oști pline de patimă, fără putință de dialog, cu șant lat și adînc tras între ele.

Deși...

În practică, încă nu s-a inventat capacitatea de a genera numere complet aleatoare. Orice împuire de asemenea șiruri de “întîmplări” are în spate o sămînță foarte mare din care se cioplesc apoi semințe mai mici, se scuipă mai apoi instanțe teoretic fără legătură una cu cealaltă – de unde și aparenta lipsă de relație între ele, deci “aleatoare”.

Însă ele, riguros vorbind, nu sînt aleatorii. Sînt doar într-o complexitate de împletire suficient de alambicată încît să nu-i dai de cap cu forțe obișnuite.

Orice om care are de-a face cît de cît cu informatica știe despre ce vorbesc. Singura putirință a omului de a genera "aleatoritate", cu ghilimelele de rigoare, este ca aceasta să fie pe baza unei semințe inițiale într-atît de mari încît să zădărnicească orice încercare de emulare a sa.

Pe asta se bazează în general criptografia contemporană, atît la nivel de criptare, de ascundere, de exemplu logica lui "Pretty Good Privacy", cît și la nivel de contra-acțiune, de încercare de spargere a codurilor.

Cu cît numărul din care se cioplește seria așa-zis aleatoare e mai mare, cu atît mai greu de bunghit logica generării acestei serii, deci voila! Pretty Good Randomness.

Pe această logică, un singur număr ar putea genera o serie riguros aleatorie. Numărul ăla pe care îl aleargă toată lumea și pe care nimeni nu-l prinde, nimeni nu-l cuprinde. Numărul infinit. Nu există numărul infinit, deși există o infinitate de tipuri de infiniți – a demonstrat-o Cantor cu vreo sută de ani în urmă.

Doar infinitul adevărat poate genera adevarata aleatoritate, adevarata întîmplare. Restul, plecînd dintr-o sămînță finită, are drept consecință o succesiune invariabil finită de combinații, de împuiri, deci – la rigoare, pentru un calculator omnipotent – decelabilă în logica sa sub-infinită. Undeva, cîndva, tot dai peste regulă. Adică peste cauzalitate. Adică peste necesitate.

Iată cum, astfel, pe bază de demonstrație, ajungem să tragem concluzia că tabăra celor de partea necesității – infinitul, adică un alt nume pentru Dumnezeu – se întîlnește în mod necesar cu tabăra celor de partea întîmplării. Adevărata întîmplare este cea care se naște din necesitatea absolută.

Undeva, la infinit, toate se întîlnesc. Q.E.D.

Am zis!



. Citeste tot...

vineri, 27 octombrie 2017

N-ai bască albastră, n-ai voie pe Facebook

Felul absolut partinic în care Facebook înțelege să-și facă meseria de jandarm pe tarlaua proprie este revoltător și produce consecințe.

Dubla măsură este strigătoare la cer.

Pe unii îi lasă să își verse tonele de zoaie și de lături și de invective otrăvite, cu mult dincolo de limitele Codului Penal. Nu li se întîmplă nimic, conturile false de troli funcționează impecabil.

Pe alții, în schimb, îi killărește imediat ce găsește un pretext cît de cît convenabil: cîte un cuvînt din lista de nazism de tip “corectitudine politică”, vreo țîță nevinovată, dar îndeosebi raportările în haită făcute cu scop ideologic de către tefelei. Îți cer buletinul, îți închid contul, nu te lasă să deschizi altul. Tot tacîmul: with extreme prejudice.

Este ca și cum asistăm la un meci de fotbal sau de rugby în care arbitrul este revoltător de biasat, ține doar cu unii. Ignoră faulturile grosiere ale echipei favorite, chiar dacă iese sînge din țurloaiele celui atacat. În schimb, celorlalți le dă cartonașe galbene sau roșii dacă își șterg sudoarea cu mîneca de la tricou. Ai ce face? N-ai ce face... :(

Consecințele acestui arbitrar samavolnic ce vine dinspre una din instituțiile cele mai vizibile ale mainstreamului occidental sînt semnificative.

Pe de o parte, îi înrăiește și mai mult pe cei persecutați. Aceștia își caută alte canale de comunicare deja. O mică pierdere pentru Facebookul care are deja milioane de membri în România, dar o mișcare clară de radicalizare pentru cei hăituiți.

Mai mult însă, dincolo de ce se întîmplă cu cei puțini care resimt direct prigoana autoritariană și arbitrară a algoritmilor cu dedicație, e și mai important ce se întîmplă cu cei mulți, cei de dincolo de zecile sau sutele sau miile de conturi suspendate sau pur și simplu șterse.

E vorba despre un mesaj clar transmis către întreaga populație, către cei mulți și călduți și deocamdată indiferenți, către majoritatea tăcută și placidă.

Mesajul e simplu: democrația e o comedie, o păcăleală. America, prin practicile Facebook, se dovedește că poate fi la fel de autoritariană și de arbitrară ca și celelalte state totalitare pe care se chinuie să le demonizeze: Rusia, China, Iran, Coreea de Nord.

Și mai important: ce se întîmplă acum are ecouri neplăcute din ce se întîmpla pe vremurile comuniste, vremurile alea pe care tefeleii progresiști le înfierează și se străduie să se definească în antiteză cu ele, în contra lor. Marii luptători anticomuniști care sînt mai staliniști decît Ana Pauker.

Atunci cenzura funcționa aproximativ la fel: cine zicea ceva de nasol împotriva regimului, imediat îi înflorea un pretext să i se închidă gura. Niciodată motivul nu era explicit: vorbești împotriva sistemului. Întotdeauna pretextul era șchiop, de tipul „nu ai bască albastră, sau dacă ai, nu o porți pe o parte”. Și pentru că nu aveai bască albastră și nu o purtai pe o parte, ți se închidea gura.

La fel și acum. Facebookul și Merkel și toți progresiștii autoritarieni, de fapt niște mici naziști în deghizare, încep să caute și să-i țintească pe cei care nu au bască albastră pe partea dreaptă.

Ce diferență este între basca albastră pe partea dreaptă și steaua galbenă de pe piept?



. Citeste tot...

duminică, 22 octombrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 17 octombrie 2017

Întăriți-vă educația, domnilor!

Există o tensiune în orice societate modernă în privința luptei pentru putere. Este tensiunea dintre cei fără grade și cei cu grade. Dintre partid și armată / servicii. E un pendul în continuă mișcare. Cînd civilii peste ofițeri. Cînd ofițerii peste civili.

Nu e o invenție de-a noastră, mioritică. Noi în general n-am prea inventat nimic din modernitate, doar am preluat și am dus pe cele mai înalte culmi de mediocritate și de specific balcanic.

Multe țări trec prin aceeași dialectică inevitabilă, indiferent de sistemul politic. Sîntem tentați să punem asta pe seama sistemelor totalitare, să dăm vina pe ruși – e un sport național la noi să dăm vina pe ruși. Însă și țări cu tradiție democratică bine consolidată fac același lucru. Vezi Israel. Vezi America. Dinastia Bush vă spune ceva?

În momentul de față, acest pendul al luptei pentru putere tinde să dea cîștig de cauză celor cu grade, fie că sînt armată, fie că sînt servicii secrete. Cam tot aia, ar zice unii răutăcioși care înțeleg mai bine cum merg lucrurile.

De la Revoluție încoace - și asta tot o creație a ofițerilor – s-a epuizat un ciclu de pendul, a început altul. În anii 90, Securitatea – așa ne place nouă aici să-i etichetăm pe cei cu grade, indiferent de instituția din care fac parte – Securitatea a băgat capul la cutie, speriată de furia decrețeilor. Decrețeii – adică generația noastră – au înmînat puterea clasei politice. Au luat mandatul dinspre societatea autoritariană din anii 70-80 și l-au predat civililor.

Ce a urmat cam știm cu toții. Încet-încet, cam în 10-15 ani de zile, povestea de dragoste și încredere și entuziasm dintre români și clasa politică teoretic civilă și teoretic democratică s-a acrit. Lanțul de iubire s-a rupt. Românii au început să demonizeze politicienii și să aprecieze din nou maniera militară, de mînă forte, de gestionare a societății. Tot ce se întîmplă de vreo 10 ani de zile în România poate fi interpretat în această cheie.

În consecință, în acest context social de așteptări pozitive la adresa militarilor și de stereotipizare a politicienilor, este foarte ușor ca populația României să rezoneze la mesajele de demonizare țintite în mod perseverent către nasoii de politicieni corupți, nepricepuți, alea alea, toate relele pămîntului vărsate în capul acestora.

În mod frecvent vedem știri sau luări publice de poziție care critică vehement numirile politice. Cel mai recent, chiar azi, privind numirea noului șef ANRE. Citez: “Am sentimentul că se fac numiri exclusiv pe apartenența politică.”

Implicit, se lasă de înțeles că orice numire politică de fapt este făcută în contra competenței și doar pe bază de fidelități de grup, de multe ori fidelități în contra legii. Oamenii rezonează la acest mesaj. Crește furia și indignarea într-înșii. Uitînd că de fapt ăsta este sistemul civil, politic, democratic, pe care l-au îmbrățișat acum aproape 30 de ani: negociere, compromis, apărarea intereselor de grup – însăși definiția partidului politic.

Stereotipul e simplu: politicienii nu se pricep la nimic. În cel mai bun caz doar încurcă lucrurile. În cel mai rău caz sînt mînați de intenții rele, odioase. A, era să uit: și se străduiesc să vîndă țara la ruși și la chineji, mama lor de corupți și de trădători.

Tot implicit, mesajul este pe dos: ceilalți, tehnocrații, non-politicii, aproape civilii, civilii sub acoperire, ei de fapt sînt salvarea și speranța și lumina și viața. Lăsați-i pe politicieni, aveți încredere în militari. Doar statul autoritarian, doar mîna forte e în stare să țină țara pe calea cea bună.

România a mai trecut prin asemenea situații. Mareșalul Antonescu. Apoi Ceaușescu – deja general de armată înainte să conducă statul român. Nu doar ea. Și alte țări. Și Franța – Macron, acest mare tehnocrat aproape civil. Și Italia – mani pulite. Și America – Bush, Bush everywhere, sau mai recent acum toți generalii din jurul lui Trump.

Din ce văd, nu-mi dau seama dacă e vorba de o calitate diferită a oamenilor, dincolo de priceperea de vehiculat stereotipuri negative împotriva unora. Am avut parte recent de un an de guvernare aproape civilă, de tehnocrați luminați, de mai era un pic și crăpa țara de cîtă pricepere a primit din partea lor. Niște deosebiți. Niște competenți.

Cred că, dincolo de comunicarea agresivă, de mînjirea cu stereotipuri, și civilii, și militarii sînt mînați de bune intenții, cei mai mulți dintre ei. Cred că și unii, și alții își iubesc țara – cu excepțiile de rigoare, evident, ce apar inevitabil în orice agregare socială supusă legilor non-exacte ale multitudinii. Cred că și unii, și alții au partea lor de mediocritate și de obtuzitate. Ca și, de altminteri, partea lor de excelență profesională și de pricepere.

Cred îndeosebi că ne focalizăm pe o temă falsă, că ne ducem după fentă. Cred că nici clasa politică, teoretic civilă, nici clasa militară, teoretic non-civilă, nu poate fi cu mult diferită de masa mare a populației. Și cred că ce se întîmplă acum este consecința deja cronicii căderi a țării noastre în mediocritate. Cădere cauzată de abisala scădere a calității sistemului de educație.

Cred că, la 30 de ani după marea Loviluție înscenată de militari și înghițită de civili, atît generațiile de politicieni, cît și cele de militari sînt supuse unei mari presiuni sociale de non-optimalitate.

Selecția conducătorilor politici, fie ei civili sau militari, se face din rîndul poporului, nu din altă parte.

Dacă poporul e din ce în ce mai slab educat, e inevitabil ca și unii și alții să fie din ce în ce mai aproximativi. Exemplele recente de mermeleală academică de care am avut parte, atît venite din zona instituțiilor superioare civile, cît și militare, vin să ne confirme această ipoteză tristă, dar pare-se din ce în ce mai validă.

În consecință, dincolo de inevitabilele fente de comunicare pe care ni le flutură unii pe la nas, să ne întărîte și să ne spună pe cine să urîm și pe cine să adulăm necondiționat, cred că principala preocupare a statului român, indiferent că va fi la putere clasa politică sau clasa militară, ar trebui să fie recuperarea calității în educație.

Aducem un mare deserviciu democrației demonizînd clasa politică. Semănăm în rîndul oamenilor pofta pentru un sistem autoritarian. Deja semințele au fost puse. Deja au încolțit. Deja sîntem cu un picior acolo. Următorii zece ani vom fi din ce în ce mai puternic și mai pe față conduși de către ofițeri. Militari, securiști, ziceți-le cum vreți.

Vor face și ei aproximativ aceleași greșeli pe care le-au făcut și demonii de civili înaintea lor, în ciclul precedent al pendulului de care vă ziceam mai sus. Au și început deja să facă greșeli. Și cele mai multe din acestea eu le pun nu pe seama răuvoinței, ci pe cea a nepriceperii – exact defectul de care îi acuză pe adversarii lor, pe civili.

E vorba despre mediocritatea care permează întreaga societate, indiferent dacă are grade sau nu. Cu această mediocritate trebuie să luptăm în anii care urmează. Mediocritate care e din ce în ce mai evidentă și în rîndul zidarilor, și a medicilor, și a judecătorilor, și a strungarilor, și a jurnaliștilor, și a sociologilor, și a secretarilor de primării, și a pădurarilor, și a inginerilor, și a conducătorilor de tancuri ori de alte unități militare.

O dăm cu toții de gard, într-o mare unitate de gînd și faptă, cum se zicea pe vremea ofițerului anterior, pe vremea lui Ceaușescu. Și în timpul ăsta ne înjurăm unii pe alții și ne batem care să conducă această mare mermeleală aproximativă, Republica Mediocră România.

Ar fi distractiv, dacă s-ar întîmpla în alte părți. Nu e distractiv, că se întîmplă aici, în țara noastră, în viața noastră

Sorin Ovidiu Vîntu, acest mare impostor genial care a jucat zece ani la rînd rolul de agent de legătură între civili și militari, ne rîdea în nas cu ceva timp în urmă, ne spunea “Întăriți-vă statul, domnilor!”. L-am întărit. A venit Băsescu și l-a întărit de ne-a luat dracu’, de zici că trăim în 1984.

Statul se întărește doar dacă educi populația, autoritarienii mei degrabă dornici de sînge de corupți. Eu vă recomand să ne întărim educația, domnilor. Modernitatea e necruțătoare în această privință. Cine nu se educă rămîne prost și slugă la ăia care învață carte.

Matematica e stăpîn aspru, să știți. Se învață greu, dar realității puțin îi pasă dacă ne vine nouă greu să învățăm matematică sau nu. Ingineria se face cu matematică. Podurile și tancurile se fac cu inginerie, nu cu vehemență propagandistică. Și totul, dar totul, inclusiv dacă vreți să faceți poză la o rață, tot cu educație și cu carte se face în zilele noastre.

Întăriți-vă educația, domnilor. Și atunci nu va mai conta dacă avem civili sau militari la conducerea țării. Decît doar pentru cei cîțiva rămași nearestați care încă vor mai tînji după democrație.

. Citeste tot...

luni, 16 octombrie 2017

Două întrebări pentru decreței și tefelei

Competiția pentru putere. Tineri vs bătrîni
De regulă, puterea într-o societate e deținută de generațiile mai în vîrstă. Atît pentru că dețin mai multe resurse materiale și relaționale, acumulate în timp, cît și datorită participării politice mai disciplinate – așa-zisul “vot al bătrînilor”.

În schimb, vocea mai puternică în societate o au generațiile tinere, îndeosebi vocea de protest.

Există astfel mereu o tensiune între resursele materiale, aflate preponderent în posesia generațiilor mai în vîrstă, și resursele de comunicare și de acțiune socială, aflate preponderent în posesia generațiilor mai tinere.

Comunicarea și acțiunea socială perseverente se cristalizează de regulă în ideologii și în instituții prin care se gestionează competiția intergenerațională pentru putere socială, competiție ce de cele mai multe ori este purtată de manieră conflictuală.

Asfel, generațiile tinere reușesc să compenseze în mare măsură handicapul de resurse (bani, proprietăți, relații) de care beneficiază generațiile mai în vîrstă și să se așeze ca partener relativ egal la masa negocierii sociale inter-generaționale.

Rezultanta acestei continue negocieri o reprezintă drumul pe care o apucă societatea, în ansamblu.

Analogia șoferului. Cei doi șoferi aflați la volan
Schimbarea socială poate fi înțeleasă printr-o analogie vizuală. Orice analogie este inevitabil limitativă. Însă dacă e gestionată cu grijă, analogia ajută, e puternică și expresivă.

De multe ori, analogiile vizuale funcționează cel mai bine, căci sîntem construiți biologic să reacționăm preponderent la stimulii vizuali. Așa sîntem construiți: sîntem primate, nu lilieci sau balene.

Pentru discuția noastră vă propun analogia vizuală a condusului unei mașini.

Șoferul, cînd vede că mașina nu merge unde dorește el, încearcă să-i schimbe direcția. Trage de volan în direcția opusă, dorind să readucă mașina pe drumul pe care îl dorește, cel pe care în mintea sa îl definește ca fiind “drumul cel bun”.

În consecință, ținând cont de cele discutate mai sus, vă rog să vă imaginați că la volanul mașinii numită România nu sînt cei de la conducere, ci oamenii simpli, populația, cetățenii, masele mari de oameni ai muncii, cum ar fi spus limbajul de lemn al propagandei comuniste.

Aceștia se agregă în două grupuri mari: cei care vor ca mașina numită România să meargă așa cum mergea și pînă acum și cei care își doresc schimbarea.

Avem asftel doi șoferi, care trag de multe ori invers de volan. Avem generația în vîrstă, care a tras de volan pînă acum și care de regulă adepta status quo-ului, a logicii inerțiale a lui “las-o așa cum a căzut, că merge bine, nu trage de volan”.

Avem celălalt șofer, al generației tinere, cea care contestă status quo-ul, care și își dorește schimbarea și care dorește să treacă la volan de una singură.

Competiția este pentru cine trage mai tare de volan: cei care au tras și pînă acum, sau cei care de-abia încep să tragă?

Asta, într-o imagine simplă, cvasi-primitivă, dar puternică, este analogia vizuală privind conflictul intergenerațional privind conducerea societății, adică privind gestionarea puterii.

Tinerii trag de volan. România schimbării
Ultimele aproape trei decenii, România a avut la volan șoferul schimbării. Generația tinerilor din anii 90, adică generația mea, a rotit privirea în jur și a tras concluzia: România comunistă este disfuncțională și indezirabilă. Lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să ne lepădăm de ea. Trebuie să tragem de volan.

Generația noastră – pe scurt cunoscută drept generația decrețeilor – a văzut că mașina numită România se duce în zid, sau se scufundă în mlaștina stagnării, că bunăstarea în România este incomparabil mai scăzută decît în societățile occidentale.

Că ideile pe care le valorizăm puternic, libertate, dreptate, democracție, aici nu sînt, acolo sînt. Că tehnologiile din România sînt depășite. Că nu avem nici pe departe o complexitate a vieții așa cum este dincolo, la ăia.

Vrem o țară ca afară, a afirmat generația noastră.

Și am tras de volan.

Și de douăzeci de ani mașina numită România a apucat-o pe alt drum. Drumul democrației. Al dezbaterii publice. Al concurenței – atît la nivel economic, cît și politic. Al altor sfere de apartenență și de influență geostrategică: de la ruși și tratatul de la Varșovia la NATO și UE. Al altor practici sociale și al altor valori.

De la decreței la tefelei
Tefeleii de azi sînt exact ca decrețeii de acum douăzeci de ani. Reprezintă aceeași nevoie de schimbare inter-generațională. E inevitabil, e o curgere continuă de oameni care se întîmplă de cînd lumea și pămîntul.

Decrețeii au tras de volan în 1989 și după. Au dus România pe drumul schimbării, spre democrație, economie de piață, capitalism, globalizare, NATO, UE.

Tefeleii, acuma, la 15-20 de ani distanță, pur și simplu preiau ștafeta schimbării de la decreței și continuă trasul de volan început de către generația noastră. „Vrem o țară ca afară”. Fix la fel ca decrețeii gîndesc și tefeleii.

Cele două întrebări
Toate ar fi foarte bune și frumoase, așa e mersul lucrurilor, să se schimbe mereu. Doar dacă n-ar fi fost și niște crăpături apărute între timp în această poză angelică.

Sînt două probleme care au apărut, de cînd tot tragem de volanul istoriei, de treizeci de ani încoace. Una de principiu. Alta de tactică. Două întrebări la care generația noastră a început să cugete, după ce a tras instinctiv de volan tot la dreapta, tot la dreapta, tot la dreapta.

Prima întrebare, cea de principiu: ce ne facem cu cei dinaintea noastră?

A doua întrebare, cea de tactică: dacă am tras de volan prea tare și începem să simțim că o dăm dintr-un exces în altul, ce facem? O ținem tot așa?

Prima întrebare. Ce facem cu cei dinaintea noastră? Mama lor...
Prima întrebare poate foarte ușor să capete frazări răutăcioase.

Ce facem cu cei dinaintea noastră, care ne încurcă în cutezătorul nostru drum spre viitor, progres, civilizație, spre o societate multilateral dezvoltată? Îi zvîrlim peste bord? Scăpăm de tot de ei, sau îi băgăm în rezervații?

Sînt și ei oameni sau nu? Ăia care au tras de volan înaintea noastră, mama lor de boșorogi, cum de mai fac umbră pămîntului?

Ăia de a venit schimbarea și istoria peste ei, de i-a dat cu cracii în sus și i-a pus la pămînt, de nu și-au mai revenit nici acum, de nu s-au putut adapta, ăia care au învățat o viață întreagă obediența și ascultarea și viața într-un regim autoritarian, ăia de nu știu nici engleză, nici să umble cu tableta, ce le facem? Le mai dăm bani să trăiască, sau îi lăsăm să se zbată în suferință și boală și sărăcie și bătrînețe?

Contractul social
Dincolo de întrebările cinice de deasupra, de fapt întrebarea fundamentală este: respectăm contractul social?

Generația noastră, a decrețeilor, a avut noroc istoric. A avut șansa să se maturizeze și să-și trăiască viața în sistemul social pe care și l-a dorit: cel al democrației, al economiei de piață, al capitalismului, după valorile societăților occidentale.

Ne-am dorit asta. Ne-a ieșit. Sîntem echipați pentru asta. Sîntem mobili, sîntem plini de pofte, sîntem destul de pricepuți, cum necum ne iese.

Ce facem însă cu cei dinaintea noastră, care n-au avut noroc? Care n-au vrut să vină istoria peste ei, sau dacă au vrut, n-au fost pregătiți pentru asta?

Cei care ne-au crescut și care și-au plătit dările către istorie, iar acum istoria, prin glasul nostru, vine și le dă cu tifla, le zice: lăsați, nu ne mai plătim datoria către voi? Cum zicea bunul nostru președinte: Ghinion...

Le mai plătim pensiile? Că ei la vremea lor au funcționat după alt sistem, pay-as-you-go, ei plătind din banii lor pensiile părinților lor și sperînd ca atunci cînd ajung la bătrînețe să vină vremea ca noi să le plătim pensia lor? Sau ne indignăm că sînt prea mulți și că ce e prostia asta să dăm atît de mult din PIB doar pe pensii? Respectăm regulile jocului sau fugim cu banii care de fapt sînt ai lor?

Un joc vechi, de dincolo de politică
Contractul ăsta social nu e de azi de ieri, de cînd a inventat Bismark sistemul asigurărilor sociale. Nu. E un contract de cînd lumea. Ad literam de cînd lumea. De cînd sîntem noi primate și oameni și animale sociale, generațiile tinere ajută generațiile bătrîne, le asigură supraviețuirea. Așa e la speciile sociale. Nu sîntem tigri. Sîntem primate. Ne ajutăm unii pe alții.

E un joc complex: și ăia tineri dau ceva, și ăia bătrîni dau ceva, sau au dat la vremea lor. Așa e jocul, dragilor, cum ar spune Arghezi. E jocul de-a copiii și de-a părinții, de-a viața și de-a moartea. N-are de-a face cu Bismark sau cu Hobbes, Locke, Rousseau și care-a mai zis despre contractul social. Are de-a face cu viața, dincolo de sistemele sociale, politice, ideologice.

Vreți să călărim acest joc? Să-l păcălim? Să-l sărim, generația noastră?

Asta vreți? Doar atîta ne duce capul? La asta se rezumă toată moralitatea noastră?

Toleranța față de Celălalt. Cum e să fii persan?
La fel de fundamentală este generalizarea întrebării privind contractul social. Este o întrebare nu doar ideologico-politică, ci de viață pur și simplu: îi recunoaștem pe ceilalți ca fiind și ei oameni?

Asta este una din marile întrebări filosofice ale ultimelor sute de ani, atît a modernității, dar și a creștinismului, căci ambele ideologii au drept numitor comun toleranța.

Cum e aia să fii persan?, întreba pe vremuri Montesquieu, la capătul de început al modernității cea care începe să recunoască ontologic Alteritatea.

Eu vă propun alt soi de întrebări, pentru persanii din jurul nostru. Cum e aia să fii bătrîn? Dar să fii sărac? Cum e aia să fii fără viitor și fără speranță? Cum e aia fii abandonat de generația copiilor tăi? Cum e aia să te tăvălească istoria fără milă, iar apoi, cînd ești pe jos, să vină copiii tăi și să-ți rîdă în nas: boșorogule, știrbule, săracule, retrogradule?

Întrebări la care fiecare generație în parte trebuie să se uite în oglindă și să încerce să fie înțeleaptă. Și decrețeii, și tefeleii.

A doua întrebare. Ce facem dacă tragem prea mult de volan?
A doua întrebare e tactică, e dincolo de morală. E una de pricepere simplă, de bun simț procedural.

Nu zice nimeni să nu tragi de volan dacă vezi că mașina merge în direcție greșită. Din contră, e dezirabil. Problema e că dacă ții de volan și tot tragi în direcția opusă, să corectezi mersul mașinii, e prea probabil de fapt s-o duci în șanțul opus. Adevărata pricepere nu e doar să știi cînd să tragi de volan. Ci și cînd să te oprești din tras. E o chestie de o banalitate cutremurătoare.

Avem din ce în ce mai multe semne că sîntem pe cale să înlocuim disfuncționalitățile triste ale unei epoci apuse cu alt fel de disfuncționalități.

Dincolo de cele ce țin de relația dintre generații, de felul în care cei tineri consideră să respecte sau nu contractul social, mai avem și alte lucruri pe care din păcate tindem să le pierdem, cît timp sîntem încrîncenați să schimbăm tot și să scăpăm de cele ale trecutului, ale status quo-ului.

Despre rațe și alte chestii legate de viață
O să rîdeți. O să încep cu un exemplu teoretic hilar. O să vă povestesc despre rațe.

Da, ați auzit bine. Despre rațe.

În continua noastră zbatere spre progres, civilizație, o viață mai bună, Internet mai broadband, o țară ca afară și alte dorințe de-astea progresiste, vă întreb: cîți dintre copiii recenți, mai ales ai noștri, ai decrețeilor și ai voștri ai tefeleilor, mai știu cum arată o rață? Cîți dintre copiii noștri au pus mîna pe o rață în viața lui?

Da, știu. O să rîdeți. O să aveți un prilej nesperat să combateți tot ce zic eu aici. „Ia uite-l și pe prostul de Palada, pe reacționarul ăsta violent și kaghebist și comunist, cum plînge de mila rațelor”.

Da, dragii mei tefelei. Plîng după rațe. Plîng de mila copiilor care nu știu ce e aia o rață. Care n-au ținut niciodată un boboc de rață sau un pui de găină în brațe. A copiilor care cred că vaca are culoarea mov, că așa au văzut ei în reclame, că doar așa văd ei natura, la televizor.

A copiilor care nu știu ce e ăla un copac, darămite să-i întrebi soiurile de copaci. A copiilor care își cresc copilăria în cotețe din ce în ce mai de beton, din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai rupte de realitatea prozaică, aia de secole și milenii, aia cu iarbă și noroi și vînt și ploaie și frunze și rațe și vaci.

„Pe vremuri”
Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc că în încercarea noastră de a ne lepăda de cele păcătoase de pe vremea comunismului: lipsa de libertate, de dreptate, de șansă, ne grăbim să aruncăm tot ce înseamnă „pe vremuri”. Pe vremuri, cînd știai ce e aia o vacă. Pe vremuri, cînd știai cum miroase iarba.

Pe vremuri, cînd carnea nu era plină de hormoni de creștere și de antibiotice. Pe vremuri, cînd roșiile aveau gust. Pe vremuri, cînd oamenii stăteau de vorbă unii cu alții. Pe vremuri, cînd copiii se jucau pe afară șotronul, nu cu ochii în tabletă. Pe vremuri, cînd copiii puteau citi Baltagul și To Kill A Mocking Bird fără să fie acuzați de tot soiul de prostii de corectitudine politică împinsă la extrem.

Sînt trist că încercînd să aruncăm apa din copaie, riscăm să aruncăm și copilul. Sînt și mai trist cînd mă gîndesc că s-ar prea putea să nu mai știți ce e aia copaie și să nu recunoașteți acest proverb – mai vechi decît comuniștii, decît ăștia de acum bătrînii săraci și știrbi care vă inoportunează și vă încurcă vouă tinerețea, nu vă permit să aveți o țară ca afară.

Sînt trist că vă duce mintea, dar nu pînă la capăt. Că sunteți suficient de pricepuți pe persoană fizică, în viața voastră de zi cu zi, ca atunci cînd conduceți mașina să știți care sînt consecințele dacă trageți prea mult de volan în partea ailaltă. Dar că nu sînteți suficient de înțelepți să vă dați seama că dacă trageți prea tare de volanul mașinii numită România nu o puneți pe drumul cel bun, ci doar o dați dintr-un șanț în altul, dintr-un exces în celălalt, dintr-o societate proastă într-un alt fel de societate proastă.

Dintr-un șanț în altul. Repetarea modelului autoritarian
Sînteți generația care vă închinați la Johannis și la Kodruța și la Macovei ca la niște zei. Tot voi sînteți generația care îl înjurați pe Ceaușescu de toate relele pămîntului, așa cum și generația noastră a făcut-o la vremea ei.

Și e trist că nu vă dați seama că înjurați un sistem autoritarian și că de fapt puneți umărul cu tot entuziasmul vostru de tefelei tineri și plini de energie la construirea altuia nou, tot autoritarian.

Vă aștept
O să vă treacă. O să vă dați seama de excesele pe care le faceți. Și probabil că, la rîndul vostru, veți bombăni excesele pe care le va face generația următoare.

Îmi doresc din tot sufletul să ajungeți să aveți înțelepciunea să înțelegeți că cei care nu sînt ca voi sînt și ei tot oameni. E miezul și esența modernității asta. Îmi doresc din tot sufletul să nu mai fiți supărați pe oamenii săraci și știrbi și care se tîrăsc pe coate la procesiunile religioase, să-i înțelegeți și să-i lăsați în pace, dacă nu puteți să-i respectați.

Îmi doresc să vă respectați părinții și să aveți la rîndul vostru copii care să vă respecte. Îmi doresc copiii voștri să poată pune mîna pe o rață, pe o vacă, pe un trunci de copac, să iasă afară în ploaie, să știe cum miroase zăpada iarna și fînul vara. Să mănînce mîncare sănătoasă, să știe ce gust au roșiile, să fie mîndri că sînt români.

Vă aștept. Vă aștept acolo unde rața e rață, vaca vacă, frasinul frasin, ploaia ploaie, unde părinții sînt părinți, familia familie, roșia are gust de roșie, iar țara țară.

Vă aștept.



. Citeste tot...

vineri, 13 octombrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Ce zile frumoase de toamnă

Am fost aseară la un restaurant, să sărbătorim un prieten. La plecare era deja întuneric afară. "Ce zile frumoase de toamnă au fost pînă acum", am spus eu, ieșind pe ușa restaurantului și vorbind cu cei din spatele meu. Întorcîndu-mă spre ei, am văzut un domn, afară la masă, privindu-ne – era probabil la țigară – și scuturînd a încuviințare din cap. Nu mă știa, nu îl știam. Pur și simplu era bucuros să descopere că mai sînt și alții care se bucură de toamna asta glorioasă.

E frumoasă viața, pufoșii mei hermeneutico-ideologici. Să faci parte din comunitatea largă și anonimă și cît se poate de umană a celor care se îmbată cu această toamnă măreață. Acuma soarele se înalță pe cer, umbrele sînt încă lungi, e un damf de umezeală în aer, o brumă lucitoare pe frunze și acoperișuri – într-o oră va fi uscată de soare – și un cer înalt, brăzdat răzleț de dîre de nori lungi și drepți, cel mai probabil urmele avioanelor de dimineață.

Altă zi frumoasă, plină de lumină. Cum faceți azi să nu vă otrăviți sufletul? Cum faceți azi să vă bucurați măcar și preț de cinci secunde de toamnă? Cum vă concentrați pe lumina asta caldă de toamnă, iară nu pe cele ale scîrbei și furiei și fierii și bălții sufletului? Iată întrebările de o mie de puncte la care fiecare hermeneut ideologic și pătimaș care sîntem noi ăștia acum ar trebui să răspundă în sinea sa, înainte să înceapă să se scufunde din nou în cele ale patimii și neputinței otrăvite – Tunegaru, Dragnea vs Tudose, Johannis, Klemm, Kodruța, tefelei și alte orătănii, toate alea care vă fac să vă fiarbă sîngele în vine.

. Citeste tot...

joi, 12 octombrie 2017

Sondajele noastre cele de toată patima

Meseria noastră este, din păcate, din nou sub asediu zilele astea.

Pe de o parte, datele de sondaje de opinie sînt folosite drept pretext pentru lovituri politice. În condițiile în care cu cîteva săptămîni în urmă fix aceleași date au fost prezentate, Tudose tot la 23-24% era, și nimeni n-a mai făcut nici o dramă din asta.

Pe de altă parte, prea mulți civili deosebiți în meseria asta, care de care mai deontologi și mai cu procentul în gură.

Recent, pe lîngă sondajul cu Tudose la douăzeci și ceva, a mai fost o altă cauză de patimă de sondaje. Au încercat să facă vîlvă că, vezi Doamne, încrederea în biserică e în picaj, în timp ce încrederea în justiție este pe culmi nebănuite de creștere și perfecțiune.

E cazul să turnăm o găleată de apă în capul celor înfierbîntați de nevoia de propagandă și ideologie pe bază de sondaje. Încrederea în biserică este în continuare acolo unde era, în jur de 75%. Biserica rămîne una din cele mai apreciate instituții din această țară, alături de armată și – mai nou – de jandarmi.

E drept că asistăm la o ușoară erodare lentă, dar aceasta nu este nici pe departe apocaliptică, așa cum era propăvăduită de apostolii democrației pe bază de cătușe, care încercau să pună în contrapondere trecutul retrograd (biserica) cu viitorul luminos și robespierrean, motorul modernizării pe bază de arestări (justiția, respectiv DNA).

Iată cum arată evoluția încrederii în Biserică. Din 1991 încoace, pînă în zilele noastre. Cea mai recentă cifră: 74%.



Iată, în schimb, cum arată evoluția încrederii în justiție și în DNA.





Cele mai recente cifre: Justiție 54%, DNA 51%. Deci nici pe departe la același nivel cu al armatei (80%), al jandarmeriei (88%) sau al bisericii (74%). O diferență de 20-30 de puncte procentuale. Trompetele propagandistice ale Digi 24 ar trebui să tacă. N-o s-o facă, noi știm asta, dar măcar să vină cineva să le spună că sînt false și propagandistice.

Mai mult. Observăm, într-adevăr, o creștere a încrederii în cele două instituții, de prin 2012-2013 încoace. Dar observăm de asemenea și faptul că după o creștere pînă prin 2015, brusc aceste instituții de justiție au început s-o ia la vale. Cam de cînd a început să se discute din ce în ce mai mult de abuzurile făcute de acestea, abuzuri făcute în scopuri politice.

Mai mult: vedem că justiția per ansamblu s-a mai redresat în ultimul an, însă DNA nu, are o pantă de scădere din ce în ce mai bine definită. Adică lumea își cam dă seama care e diferența dintre justiție și DNA.

Mai mult: iată cum arată evoluția încrederii în Laura Codruța Kovesi:



Același tip de evoluție: crește pînă spre 2015 -2016, apoi scade din ce în ce mai bine definit. În momentul de față LCK are un nivel de încredere la jumătate (aprox 20%) față de cît avea la momentul său de glorie (40% în vara lui 2016).

Concluzia? DNA se erodează ca încredere, atît la nivelul general al instituției, cît și la cel personal al conducătoarei sale. Încrederea în biserică rămîne în continuare foarte ridicată, una din principalele instituții din România.

Și mai e o concluzie: nu vă mai lăsați păcăliți de toți sociologii întocmai și la timp.

. Citeste tot...