joi, 22 iunie 2017

Partid vs Securitate: the tide is turning

Am povestit multora, vă povestesc și vouă, teoria mea despre lume și viață. Ca în bancul cu Vasile: viața e ca o fîntînă. Pufoșilor, istoria e ca un pendul. Știu, au mai zis-o și alții înaintea mea, nu sînt primul. Pufoși geniali, dialectică, nu intrăm în amănunte. Ne concentrăm pe ce e important pentru noi. Cîmpul tactic, cum ar veni.

Istoria recentă a statului modern, de vreo sută de ani încoace, este ca un pendul de tensiune între partea politică: partide și partea șerpiliano-absconso-tehnocrată: serviciilii. Uite-așa se învîrte pendulul de ceartă și trosneală partid – servicii: fîța-fîța, și apoi înapoi la loc, cu semn schimbat: fîța-fîța.

Și în Rusia – cazul exemplar, paradigmatic, pentru a folosi cuvîntul ăla magic care nu trebuie să lipsească din nici o cuvîntare a științelor sociale. Dar și în America, și în Franța, și în Israel. Avem tot soiul de exemple despre felul în care cînd partidul călărește securitatea, cînd securitatea călărește partidul. E inevitabil, e scris în stele (da, știu: ce glume fac și eu, îmi vine să plîng cît de genial m-a făcut mama).

Inevitabil, e scris și în stelele românești să avem parte de această trosneală sistemică (pun intended). În România, de la 1918 toamna tîrziu încoace, și la noi s-a manifestat acest conflict specific modernității. Îndeosebi după ce am învățat meserie de la ruși, de prin anii 50 încoace, am făcut și noi ca ei: cînd ăia pe ăilalți, cînd ăilalți pe ăia.

Ăsta dorindu-se un text scurt, n-o să intru în amănunte, gen Stalin și Beria și Brejnev și Andropov și Gorbaciov și Putin și dinastia Bush, mînca-i-ar mama pe ei de civili, sau Iliescu și cu Roman și cu Stolojan și cu Năstase și cu Băsescu și cu... O să scriu, poate, un text mai mare. Acum să ne fie suficient că identificăm această mișcare de pendul în zilele astea.

Vreo 10 ani imediat după Loviluția de Loviluție de Stat, Partidul a călărit și mermelit Securitatea. Epoca Iliescu. Pe urmă, Securitatea a renăscut din propria-i cenușă, a scos capul de la cutie și a călărit ea vreo 10 ani și a mermelit Partidul. Epoca Băsescu.

Acuma, pendulul dă să miște înapoi. Ieri, pentru prima dată după mult timp, Partidul a băgat și el un gol în poarta Securității. Că o fi doar un gol de etapă, că o fi un semn de schimbare de paradigmă – na, că iar am zis cuvîntul ăla magic – că o fi și un pic de cauză de Trump, nu știm încă. Dar cert se întîmplă ceva.

Nu e o coincidență că ambele mari partide ale României, atît PSD, cît și PNL, încep să se pună capră și să nu mai accepte călărirea. Automoțiunea de cenzură e clar un asemenea episod. Dar și alegerea lui Orban tot aia înseamnă, dacă aveți ochi să vedeți.

Cum va continua meciul? Nici Kodruța nu știe. Sărăcuța de ea, începe să fie vînată. Nu uitați: predicția e dificilă, mai ales cînd se referă la viitor. Dar asta îndeosebi pe momente scurte, unde lebedelor negre le vine ușor să ciugulească iarba incertitudinii. Pe termene mai lungi, pendulul e mai predictibil, iar lebedele negre pot ele să se zbată degeaba, plasa viitorului le prinde și le pune la grătar, să fie mîncate, mama lor de lebede negre.

Să nu ziceți că nu v-am spus. Pendul. Partid. Securitate. Fîța-fîța. The tide is turning, cum ar zice Gandalf. Un securist și Gandalf ăsta, mama lui de esoteric.



. Citeste tot...

miercuri, 21 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

marți, 20 iunie 2017

Fără produse cu reclame

Ar trebui să ne străduim să facem în mod constant un lucru foarte simplu. Să nu folosim produsele comerciale la care se face reclamă.

Am reuși astfel două fapte bune dintr-un foc.

Pe de o parte, am mai tăia din nas și din influență companiilor multinaționale.

Acestea oferă românilor produse mai proaste decît în alte părți, bătîndu-și joc de noi. În plus ele își exportă profitul în paradisurile fiscale, fără să plătească taxele cuvenite aici, în România.

Am încuraja astfel produsele românești, cele care au o dificultate reală să aibă bani de publicitate și să-și găsească loc pe rafturile supermarketurilor, care încurajează produsele străine.

Pe de altă parte, am mai tăia din nas și din influență televiziunilor, acești mari behemoți de scîrbă și de ură care ne poluează neîncetat viața.

E simplu, pufoșilor. Cumpărați produse românești. Dacă vedeți reclama pe undeva, evitați acele produse.

Încercați pe cît posibil să nu cumpărați din lanțurile mari de magazine. Încercați pe cît posibil să luați de la firmele mici, obscure, de la producătorii locali, din piețe.

Nu o să ne iasă mereu, evident. Dar și 5% dacă ne mai înfrînăm din consumul către multinaționale, și tot contează.

Nu vă duceți după fentă. Nu ungurii sînt dușmanii noștri. Ei sînt pur și simplu niște oameni, ca noi toți. Companiile multinaționale sînt cele care ar trebui să vă facă să gîndiți și să fiți români.

Da, naționalismul zilele astea este o treabă eminamente economică. Cum ar zice imperialiștii americani: it’s the economy, stupid.

. Citeste tot...

duminică, 18 iunie 2017

Desincronizarea bușește România

Sînt două mari zăticniri structurale ce s-au întîmplat în România acestor ani post-decembriști și care au dus la tot soiul de bulibășeli și disfuncționalități și ani pierduți, prilejuri ratate. Și amîndouă au de-a face cu desincronizarea.

Mai întîi, în superbia sa semizeiască, pe Adrian Năstase l-a mîncat în cur să decaleze alegerile parlamentare de cele prezidențiale.

(Să mă iertați, o voi academicienilor, dacă vă zgîndăre cuvîntul "cur", de parcă nu l-ați auzit sau nu l-ați rostit niciodată. La noi, la Telega, e un cuvînt foarte util și des folosit, care face parte din fondul lexical principal).

Consecința acestei decalări? Păi, pe scurt: o țară varză.

Pe de o parte, concentrată pe o continuă, decalată campanie electorală, de n-am avut în ăștia deja peste 10 ani nici vreo doi ani legați cap-coadă, în care să nu se discute alegeri. Scopuri scurte, de cîteva luni, promisiuni populiste și deșănțate, nici o gîndire pe termen lung. Varză. Varză. Varză.

Pe de altă parte, deja a doua sau a treia situație de coabitare președinte de la un partid, premier de la altul, cu rezultatele dezastruoase deja cunoscute, nu mai elaborez pe subiect, că le știm și le-am trăit cu toții. Varză. Varză. Varză.

Al doilea motiv de stricăciune politică pe baze structurale este cel în care, din varii motive, a început nebunia cu separarea liderului politic de liderul executiv. Să fie doi separați : șeful de partid și premierul.

Doar lui Băsescu i-a ieșit, căci Boc, deși era și șef de partid, și premier, tot Băsescu conducea țara. În rest, ori de cîte ori am avut parte de așa ceva, țara a început să scîrțîie.

Ponta, cum n-a mai fost șef de partid, doar premier (da, știu: și-a dat demisia pe Facebook; nu mai mă frecați la cap cu asta, că nu eu l-am învățat – nu a întrebat pe nimeni), cum a avut puterea din ce în ce mai limitată și a fost un premier pe avarii. Pînă l-a sinucis sistemul cu mîna tefeleilor la Colectiv. "A trebuit să moară oameni..."

Pe urmă, drăguțul de Cioloș. Acesta, în bicisnicia sa, n-a fost nici cal, nici măgar. Nici premier cu adevărat, nici șef de partid cu adevărat. Consecințele? Varză. Varză. Varză.

Pe urmă a cîștigat PSD-ul, de manieră zdrobitoare. O victorie de-aia, cum îi zice, landslide. Landslide pe dracu. Căci sistemul a avut grijă să-i înflorească lui Dragnea niște dosare penale, unu, două, trei, să fie, care au fost pe repede înainte concretizate în niște condamnări.

Astfel, Dragnea n-a putut fi premier. Și de aici a început nebunia. Două centre de putere. Motiv de trosneală și neîncrederi și lovituri subterane și paranoia, pînă la deznodămîntul de zilele astea: Dragnea a încercat să rupă pisica. Sistemul încearcă să-l rupă pe Dragnea.

Consecința? O țară varză varză varză. O administrație publică gripată. Un PSD pe cale de sfîșiere internă. Fix visul fanarioților de douăzeci de ani încoace: să controleze și îngenunche și acest partid.

Le iese? Le iese. Ce ne mai merităm soarta. Și totul de la niște decizii structurale profund greșite, pe bază de desincronizare.

Ne vine și nouă mintea la cap vreodată? Poate prin anul 2218, cînd vom sărbători bicentenarul CIR: Colonia Isterică România.



. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

luni, 12 iunie 2017

[...] iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit [...]

“Cum Solon îi punea pe acești argieni pe al doilea loc în privința fericirii, Cresus îi spuse mînios: “Dar fericirea mea, oaspete din Atena, ți se pare oare atît de neînsemnată că nici măcar nu mă pui la un loc cu oamenii de rînd?”

Solon cuvîntă, zicînd: “O, Cresus, mă întrebi de lucruri lumești tocmai pe mine, care știu că zeii sînt numai răzbunare și iubitori de vrajbă... Într-o viață lungă se văd multe lucruri pe care omul n-ar vrea să le vadă, și multe sînt de îndurat. Eu socotesc hotarul vieții omenești ca la șaptezeci de ani. [...]

Însă din toate zilele cuprinse în șaptezeci de ani, [...], nici una nu va aduce față de cealaltă o întîmplare chiar aidoma... Așa fiind, o Cresus, tot omul e la voia întîmplării... Acum, văd că ești nespus de bogat și rege peste supuși fără număr; dar despre cele ce mă întrebi nu pot să-ți spun nimic mai înainte de a mă fi încredințat că ți-ai sfîrșit viața în deplină fericire.

Cel foarte bogat nu este cu nimic mai fericit decît cel care n-are decît atîta cît îi trebuie în fiecare zi, dacă soarta nu-i hărăzește să-și sfîrșească zilele așa cum se cuvine, într-o deplină mulțumire.

Nenumărați oameni putrezi de bogați sînt nefericiți, și mulți sînt în schimb cei care, bucurîndu-se numai de o bunăstare mijlocie, sînt foarte mulțumiți. Cel foarte bogat, dar nefericit, îl întrece numai în două privințe pe cel căruia norocul îi surîde, în timp ce acesta din urmă are mult mai multe foloase decît cel bogat și nefericit.

Celui dintîi îi e mai ușor să-și împlinească dorințele și să îndure loviturile grele ale soartei; al doilea însă, îl întrece prin următoarele: chiar dacă îndură mai greu decît celălalt nenorocirea și nevoia, norocul tocmai de ele îl ferește; el nu știe ce-i beteșugul, boala, este scutit de rele, copiii îi aduc numai bucurii și rămîne chipeș la față.

Dacă, după toate astea, își mai și sfîrșește cu bine viața – iată omul pe care-l cauți, vrednic de a fi numit fericit. Dar nu-i niciodată înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cît mai este în viață, ci poți doar să spui că are noroc.

Nu este însă cu putință pentru oameni să întrunească toate aceste foloase, după cum nici o țară nu poate să aibă toate bunurile de care are nevoie, ci pe unele le are, iar de unele duce lipsă; țara care din întîmplare are cele mai multe bunuri este și cea mai bogată.

Așa e și cu omul, care nu poate fi cu totul neatîrnat: unele lucruri le are, iar altele-i lipsesc. Atunci cînd cineva își petrece viața bucurîndu-se de cît mai multe și apoi își sfîrșește zilele în pace, acela, după mine, o rege, este vrednic să fie numit un om fericit.

Trebuie întotdeauna să cați la întorsătura pe care o iau lucrurile și la sfîrșitul lor. Multora din cei cărora divinitatea le-a arătat ce-i fericirea, le-a smuls-o apoi din rădăcini.”


Herodot, Istorii, Cartea I, XXXII



. Citeste tot...

duminică, 11 iunie 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

vineri, 9 iunie 2017

Adevăr să fie, dar nu și pentru căței

I feel vindicated.

Aseară am fost la o simandicoasă întîlnire intelectuală unde invitat special a fost un cunoscut geostrateg internațional, una din persoanele influente din zona de gîndire euroatlantică. Nu spui cine. Nu spui unde. Un loc semnificativ. O persoană împortantă. O persoană ale cărei idei sînt foarte serios luate în considerare în mediul politic și de securitate din România.

A venit. A ascultat răbdător o serie prea lungă de intervenții autohtone. A vorbit și el. Scurt, clar, la obiect. La esență. Despre resurse. Despre economie. Despre capacitățile de apărare. Nu doar ale României, ci în general în zona est-europeană.

Partea fabuloasă este că a avut un discurs de parcă ar fi fost copiat din vorbele lui Ponta și ale lui Palada și ale PSD și ale PRU. Nevoia de autonomie. Interesul național. O critică a dependenței României – dependență economică și de securitate – de marile puterile occidentale ale momentului, UE și SUA. Faptul că nu întotdeauna interesele naționale ale puterilor mari coincid cu cele ale țărilor mai mici, mai de periferie.

Despre potențialele probleme economice ale Germaniei. Despre felul în care aceasta profită de UE. Felul în care Turcia este mult mai pe picioarele ei decît încearcă detractorii ei să o prezinte și că va avea un rol și mai important decît pînă acum în acest colț de lume.

Faptul că Trump spune corect că țările europene trebuie să contribuie mai mult la bugetul de apărare. Faptul că Americii îi plac mai degrabă statele partener decît cele client. Că trebuie să fim în stare să ne dezvoltăm și singuri, să ne apărăm și singuri. Implicit a dat de înțeles că România ar trebui să-și deschidă economia și spre țări altele decît cele occidentale. Nu mai vindeți țara doar la nemți, mai faceți afaceri și cu chinejii, parcă vroia el să spună.

Mă ciupeam și nu-mi venea să cred. Floarea telectualității și a elitei decizionale românești se uitau în gura distinsului geostrateg ca în gura unui guru înțelept și-i sorbeau cuvintele. Iar geostrategul internațional vorbea de parcă citea după punctajul meu.

Aceleași cuvinte, dacă ar fi fost rostite de Ponta sau de Palada în acea încăpere, ar fi sunat ca o anatemă, iar cei care le-ar fi rostit ar fi fost sfîșiați și etichetați drept comuniști, naționaliști, conservatori, retrograzi, dacă nu direct drept kaghebiști. Știți voi fraza tefeleilor: Ponta vinde țara la ruși și la chineji.

În schimb, cînd domnul guru spunea aproximativ același lucru, dintr-o dată toată lumea importantă scutura înțeleaptă din cap. În contextul în care pe parcursul discursului său, nimeni n-a avut vreo îndoială privind atitudinea sa față de Rusia, definită drept principalul adversar geostrategic al zonei.

După discursul său, i-am prezentat concluziile unuia dintre colegii invitați, o persoană care poate fi acuzată de orice, dar nu de simpatii pesediste. A scuturat înțelept din cap și mi-a dat dreptate.

Ce ți-e și cu definirea asta a situației. Să nu uitați să rezistați, dragii mei tefelei...

. Citeste tot...

vineri, 2 iunie 2017

Cine ridică lemnul, de semn va fi cuprins

În curte, în mijlocul ierbii crescute deja ca în junglă, am un mic dolmen, semn al pâgînismului meu neolitic latent. Trei pietre în picioare, ca un trepied. Peste ele o lespede mare și plată, grea și lată și vînătă la culoare și frumoasă ochiului și pipăitului, cînd îți plimbi buricele deștelor peste ea, cărată acum vreo aproape zece deja ani în portbagaj tocmai din vîrful Parîngului, de pe Transalpină, pe cînd nu era încă asfaltată. Dacă nu m-am dus eu la Avesbury, am adus eu Avesbury-ul la mine, mi-am făcut un mic dolmen aici la mine, să mă simt pre-indo-european și neolitic și de-al frunzei și pămîntului și pietrei și apei.

Peste lespede, cineva a pus un chituc de lemn de măr de astă primăvară, de cînd am curățat pomii. O felie orizontală și groasă de trunchi de pom, prin lemnul căreia joacă ape de diverse nuanțe de maroniu, ca o cravată de-aia cu desene indiene - paisley parcă-i zice. Ca la basmalele bunicelor mele, Dumnezeu să le odihnească acolo în mormintele lor.

Am ridicat chitucul, să-l mut de acolo, să-mi eliberez templul păgîn de intruziunea lemnului peste piatră. Sub el, un cuib de urechelnițe. Multe, foarte urechelnițioase la aspect. Unele mai mari, altele mai mici. Cum am ridicat lemnul, cum au început să se împrăștie care încotro, mai repede, mai încet, ferindu-se de soare și de dușmanul mare și gras și nevăzut care le deranjase cuibul.

M-am uitat la ele cum se risipesc, cum fug, cum își caută drumul peste lespedea expusă la soare cu antenele alea ale lor, ca o ezitare, ca o tatonare, și am avut o vagă strîngere de inimă. Neoliticul din mine a scos capul și a zis “Ăsta e un semn”. Ce semn o fi? Habar n-am. Doar zeii neolitici știu. Dar, de regulă, semnele de prevestire nu sînt de bine. Urechelnița în fața primejdiei. Pufosul în fața viitorului.

Chiar că sînt precum celții cei păgîni, și precum celții de dinaintea celților, înainte să fi dat iama indo-europenii pe cîmpiile Europei, ăia de au înălțat toate dolmenele și menhirele și Stohehenge-urile acestei lumi, cei care căutau să citească viitorul în măruntaiele păsărilor, în foșnetul frunzelor, în sîngele victimei, în umbletul urechelniței.

Tuatha Dé Danann. Tuatha Dé Danann everywhere.



. Citeste tot...

joi, 25 mai 2017

E de-abia începutul

Voi nu înțelegeți un singur lucru, pufoșilor. Cît timp încrederea românilor în instituțiile de forță este ridicată și semnificativ mai mare decît încrederea în instituțiile politice civile, ca să zic așa, degeaba vă dați voi ochii peste cap.

Cîinii latră, caravana trece, lumea aplăudă arestările, chiar dacă nu are cine știe ce mare părere bună despre deontologi, pe persoană fizică.

Nu prea le place de Kodruța, nu le place de Tapalabă sau de Macovei sau de Danileț. Dar lasă-i acolo, să fie nesuferiți și să aresteze nasoii de politicieni. Au făcut ei ceva, nu se poate...

Lumea gîndește simplu. Iubesc arestările, nu-i sufăr pe arestatori. Nu-i sufăr, dar sînt necesari. Să-i belească pe toți, mama lor.

Și, deocamdată, lumea va gîndi în continuare la fel. Îi iubește în continuare pe arestători și disprețuiesc clasa politică.

Drept pentru care statul de drepți și de beliți-i și de poliție politică va continua să se întărească, fără prea mare bătaie de cap.

Pînă să ajungă să-i belească și pe românii de rînd o să mai dureze ceva. Căci construcția statului autoritarian se face de sus în jos. Și lumea e multă, și arestările durează.

Iar cînd va ajunge la ei, evident că oamenii obișnuiți vor face tărăraie și vor începe să nu le mai convină. Dar atunci, la fel de evident, va fi prea tîrziu. Curat neconstituțional, Coane Fănică. Și ce dacă? La bulău și cu ăsta, că nu ne place de moaca lui. Nu-i de-al nostru. Lasă-l, că a făcut el ceva...

Ați vrut America ? Na America. Și e de-abia începutul. Pufoșilor.



. Citeste tot...