miercuri, 25 aprilie 2018

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

marți, 24 aprilie 2018

Așa dispare și viața

Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.

Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.

Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.

Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.

Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.

Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.

Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.

Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.

Restul e amăgire.

. Citeste tot...

luni, 23 aprilie 2018

Încrederea în Președinții României

Paharul este pe jumătate plin, pe jumătate gol în privința evoluției încrederii în Președintele României Klaus Iohannis.

Optimiștii vor vedea felul în care, de aproximativ un an, s-a stabilizat evoluția încrederii în dînsul într-un interval între 25% și 30%.

Pesimiștii, din contră, vor vedea felul în care tendința încrederii în Klaus Iohannis este mai degrabă asemănătoare cu cea, pe vremuri, în Emil Constantinescu decît cu evoluția încrederii în Traian Băsescu la primul său mandat de președinte.

The graph is in the eyes of the beholder.



. Citeste tot...

No shit Sherlock



. Citeste tot...

luni, 16 aprilie 2018

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Evoluția salariului mediu net în România,1991-2018

Zilele astea se vorbește mult despre salariile din România. Ca de obicei, se vorbește cu patimă și după ureche. Mai jos aveți evoluția salariului mediu net în România din 1991 încoace. Graficul este construit pe baza datelor oficiale prezentate de către INS, convertite în dolari și euro conform cursului de schimb valutar mediu lunar prezentat pe site-ul BNR. Concluziile le puteți trage și singuri, căci de regulă un grafic vorbește cît o mie de cuvinte.



. Citeste tot...

vineri, 13 aprilie 2018

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

marți, 3 aprilie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 1 aprilie 2018

Zăvîrșite

Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.

Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.

E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.

Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.

Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.

Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.

Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.

Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.

Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.

Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.

Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.

Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.

Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.

O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.

Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.

Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.

Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.

Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.

Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.

Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.

Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.

Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”

Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.

“Ce mai faci?”

“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”

Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.

Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.

“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...

Peste.

“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”

Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.

Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.

Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.

Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.

“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”

“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”

Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.

“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”

“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”

Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.

“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”

“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.

“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”

Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.

“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”

“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”

“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”

Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?

Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.

“Auzi, Dane?”

“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.

“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”

“Da, mă, zăvîrșite.”

Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.

Zăvîrșite.



. Citeste tot...

sâmbătă, 31 martie 2018

Kuzushi: o expresie a creștinismului spinozian în aikido

Ueshiba Morihei, adică O’Sensei, întemeietorul aikido, a fost foarte apropiat de ideile creștine. A fost adeptul religiei Ōmoto-kyō, un sincretism japonez între vechea religie shintoistă și învățături mistice mai recente, multe din ele permeate de valorile creștinătății.

O’Sensei nu a fost creștin în mod formal, însă a fost apropiat de unele din ideile centrale ale creștinătății, îndeosebi de iubire și de iertare. Ambele strîns legate de ideea de armonie celestă.

Ascultîndu-l în seara asta pe sensei Nicolae Mitu cum ne îndemna să aprofundăm cunoașterea aikido-ului prin cunoașterea originilor și temeiurilor sale, adică ale învățăturilor lui O’Sensei, mi-am amintit de ideea lui Spinoza de bine.

Spinoza spunea că adevăratul bine este făcut doar atunci cînd poți face și răul, dar te abții. Cînd, deși ai putea să faci răul, alegi în mod conștient să nu-l faci, ci să faci binele. Altminteri, dacă doar nu poți face răul, nu se cheamă că ești moral, ci doar nevolnic. Nu faci bine nu că ai vrea, ci doar pentru că nu ești în stare să faci rău. Altă mîncare de pește. Bicisnicie bleagă, nu virtute.

Mi-am dat seama că această idee a lui Spinoza are legătură cu felul în care O’Sensei a sublimat agresivitatea artelor moderne tradiționale, cele prin care samuraii se străduiau să-și șlefuiască priceperea de a ucide.

O’Sensei a luat această pricepere și metodă de a omorî și a oferit învățăceilor săi alternativa. Calea iubirii, iertării și armoniei. Ai - Ki - Do. Bun - Energie / Spirit - Cale. Calea Energiei cele Bune. Calea Spiritului cel Bun.

Învățătura esențială a lui O’Sensei, care permează fiecare tehnică ce o învățăm pe calea aikido-ului, poate fi formulată astfel.

Iată, învățăceii mei, ce vă învăț eu pe voi. Puteți să omorîți, să faceți rău, căci aveți aici metoda, priceperea. Dar nu o veți face. Veți fi în armonie cu dușmanul vostru, pe care îl veți transforma în partener și căruia îi veți mai oferi o șansă.

Îl veți ierta. Nu veți duce consecința pînă la capăt. Nu veți duce tehnica dură, agresivă, de multe ori letală pînă la capăt. Veți sublima această tehnică, o veți transforma și o veți înnobila cu duhul blîndeții și al iertării.

Nu o blîndețe bleagă, așa cum cred mulți greșit despre aikido. O blîndețe aspră, controlată, care poate strînge, produce vînătăi și alte deranjuri minore, dar nici un deranj major. O blîndețe la marginea violenței și a consecințelor iremediabile.

Adică veți fi un samurai creștin, care îi spune dușmanului prin tehnica aplicată: nu îți sînt dușman, sînt la fel ca tine, ești la fel ca mine, să fim una, să nu fim dușmani, să fim parteneri, să îmblînzim răutatea și violența și să fim în armonie.

Această idee centrală din învățăturile lui O’Sensei nu poate fi dusă la bun sfîrșit dacă ești bleg. Dacă faci balet, cum unii zic că ar fi aikido. Ci doar dacă arăți la început că poți fi dur, aspru, cu consecințe marțiale.

Dar după ce îi dai acest mesaj de potențial letal, nu îl concretizezi, doar i-l fluturi prin fața ochilor. Apoi restul tehnicii devine una de control și de neutralizare, nu de ucidere. Îi dai șansa adversarului să mai încerce să mai trăiască încă o dată. Și astfel îl transformi în partener.

Esențial în toată această logică este kuzushi. Dezechilibrul. Acesta este mesajul prin care îi transmiți partenerului tău “iată ce îți pot face, iată care pot fi consecințele”.

Miezul aikido constă într-o treime cu clare valențe mistice.

În ma ai, buna poziționare, buna distanță.

În kuzushi, în dezechilibru.

În mushin, în acea stare de limpezime senzorială, emoțională și spirituală care se regăsește conceptualizat în multe alte discipline spirituale și care în mistica ortodoxă are numele de “trezvie”.

Kuzushi este miezul spinozian al aikido-ului. Mesajul: iată, pot face răul, dar mă abțin, și astfel devin moral și creștin. Sublimarea letalității samuraice. Samuraiul creștin.

Tehnica de aikido fără kuzushi e apă de ploaie, e balet, e rîsul curcilor. Tehnica de aikido cu un continuu control dat de un continuu kuzushi este floarea aspră a adevărului acestei arte marțiale.

Și felul în care această floare aspră înflorește pînă la capăt întru blîndețe și iertare și armonie este mesajul care spune: “pot fi rău, dar aleg să fiu bun”.

Iată creștinismul din aikido.

Am zis.



. Citeste tot...