joi, 14 mai 2020

Covidu și revoluția spontană riguros organizată din ‘89

Nu sînt adeptul teoriei conspirației. Adică, de fapt, sînt, dar cu un amendament sociologic foarte cinic: există atît de multe teorii ale conspirației care acționează concomitent și divergent, încît rezultanta este imprevizibilă, zădărnicind orice dorință de atotputernicie a pufoșilor vremelnici.

Însă am o maare senzație de deja vu. Așa am un gust amar în gură. Pentru că simt că din nou înghițim lichide.

Zilele astea ni se întîmplă o manipulare la fel de en gros, de profesionist făcută, de insuportabil de imensă, de global construită, cum n-am mai avut parte de la căderea blocului comunist.

Atunci cînd, ce să vezi, mare minune dumnezeiască, toate țările comuniste au căzut în decurs de jumătate de an, la comandă, un eveniment spontan cît se poate de riguros generat și controlat.

S-au cam făcut 30 de ani de la Marea Zbatere Revoluționară a lu Pește Civil. Și atunci, manipularea a fost la fel de en gros realizată. La kilotonă. La megaharneală. Idei. Propagandă. Canale de propagandă. Acțiuni precise. Grupuri speciale de intervenție. Agenți. Monitorizare. Și civili, foarte mulți civili.

Impresia mea este că zilele astea, ca și atunci, o haită de civili globali au pus-o de-o resetare a realității geostrategice și au călărit cu mare pricepere acest fenomen natural.

De ce? Pentru a zăticni echilibrul existent și pentru a genera interesante, foarte interesante reașezări sociale, care de care mai ticăloase, mai antidemocratice și mai detrimentale pentru toți pufoșii acestei lumi.

Ca și atunci, o generație întreagă am pus pe moment botul la vrăjeală. Am crezut cu entuziasm, ca niște proști de fraieri ce eram, în marile forțe sociale spontane care chipurile ar fi provocat revoluția. Cînd ea, săraca, de fapt a fost doar o biată lovitură de stat mînuită de niște civili. Ca în Uganda, toamna cînd se coace maniocul.

La fel și acum. Un glob întreg s-a dus inițial după fenta narativă a catastrofei extraordinare. Milioane de morți. Ba nu, să supralicităm, să speriem proștii cum trebuie: miliarde morți. Băgați, băgați, raportați morți la hectar, să fie bine, să nu fie rău. Mai aveam un pic și era mai nasol decît ciuma de la 1300.

Iar în spatele acestei mari manipulări, băieții s-au așezat frumos la birourile de unde au apăsat butoanele maskirovkăi și au cules roadele priceperii lor narativ-manipulatorii.

Nu ne învățăm minte. Nu. În mod constant mușcăm aceeași momeală. Ca niște oi. Ca niște slugi. În mod repetat ne ducem după fentă. Și în mod repetat cîinii ticăloși își fac treaba cu pricepere. De ce? Pentru că se pricep. Și pentru că noi sîntem niște oi și niște proști și niște fraieri.

Stați în casă, bă fraerilor bă. Că trebuie împușcat Ceaușescu și prinși teroriștii, bă cetățeni bă... Să nu cumva să tînjiți după libertate, că libertatea nu e bună. Omoară. E mai bună sclavia. Beți încet, că-i rece.

Ghinion.

Citeste tot...

vineri, 8 mai 2020

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

joi, 26 decembrie 2019

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

De acolo de unde este atît de departe încît nici măcar zăpada n-a ajuns, fiind evident probleme de distribuție globală,

firmele astea de curierat, mama lor, nu mai poți avea încredere în nimeni pe lumea asta, ce capitalism mediocru, s-a terminat zăpada, nu mai au în depozit, au dat-o pe toată la export, la nasoii ăia de scandinavi,

De aici de unde natura este atît de sălbatică și de fioroasă încît urșii polari nu îndrăznesc să scoată nasul în natură și să se preumble prin mediul înconjurător decît deghizați sub formă de veveriță și de pițigoi,

De aici de unde iarba crește chiar și de Crăciun, e o atmosferă de primăvară timpurie, început de martie, ho ho ho, Merry Ziua Femeii, unde ai pus nevastă mărțișoarele, că miroase a 8 Martie în aer,

De aici de unde ziua începe cînd ne trezim și se termină atunci cînd se termină alcoo... ăăăă, cînd se termină colindătorii,

Am consumat colindători și anul ăsta, sînt foarte gustoși, proaspeți, biologici, eco, mai ales ăia tineri sînt rău de tot fragezi și dulci, să ne mai trimiteți, că ne-au plăcut, au fost foarte calitativi, carne premium, se desprinde ușor de pe os,

De aici din acest loc groaznic, dar necesar,

Vă urăm toate urările din lume și încă vreo cîteva de rezervă de pe Marte, Venus cît și din îndepărtata Andromedă,

De aici din această groapă de lume unde nici măcar zăpadă nu mai e pe stoc,

Vă spunem că noi toți sîntem bine, fericiți, ceea ce vă dorim și vouă, totul e bine, avem mîncare, avem băutură, cînd se termină mîncarea mai chemăm niște colindători proaspeți și delicioși, nu se termină niciodată caloriile, n-are cum să se termine, Crăciunul este numai și doar despre calorii,

De aici din îndepărtata Telegă vă pupăm și vă îmbrățișăm și vă împărtășim un mare secret: noaptea, aici, încă se mai văd stelele.

Să nu mai spuneți la nimeni. Că prea sînt frumoase și dacă le privește prea multă lume, se tocesc și-și pierd din sclipire.

Hai, Crăciun fericit, o voi pufoșilor, famenilor, bestiilor, nasoilor, fraților, surorilor, frumoșilor, oamenilor!

. Citeste tot...

joi, 5 decembrie 2019

Evolutii politice, 2016 - 2919

Pentru cei care sunt interesati de evolutiile politice din Romania ultimilor ani, va prezint felul in care s-au schimbat lucrurile din 2016 in 2019.

Si s-au schimbat...

Nota metodologica: sondajele sunt realizate de Sociopol, folosind metodologia CATI, pe esantioane de 1000 de cazuri. Toate esantioanele sunt reprezentative pentru universul masurat. Cel din iunie 2016 e realizat in Bucuresti, in contextul alegerilor locale. Cele din decembrie 2016 si din 2019 sunt realizate la nivel national. In toate cazurile, populatia intervievata este de varsta adulta, cu drept de vot.

Sociopol - 2016 06 - Bucuresti - Primaria Generala


Sociopol - 2016 12 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 05 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 11 - Sondaj national - Vot prezidentiale turul 1






. Citeste tot...

vineri, 25 octombrie 2019

Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. Era îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.

. Citeste tot...

miercuri, 19 iunie 2019

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

marți, 18 iunie 2019

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

miercuri, 5 iunie 2019

PSD deja pierduse alegerile în 2017

PSD nu a pierdut alegerile în 2019. Le pierduse deja în 2017 și în 2018, din cauza greșelilor proprii, greșeli neforțate, cum se zice în tenis.

Au început prin a o mermeli cu numirea primului premier. Dragnea nu putea. O voia pe Sevile. Au ajuns în cele din urmă la un compromis cu Securitatea: civilul de Grindeanu.

Încă nu erau probleme, lumea le ierta tot. Luna de miere.

Pe urmă, în privința legilor pe justiție, au ales dintre toate variantele pe cea mai proastă: să anunțe că le dau și nu le-au dat. Și au ținut-o langa pe acest subiect doi ani de zile: uite, mîine le dăm. Să moară mama dacă nu le dăm mîine. Și nu le-au dat. Ori le dădeau, ori tăceau din gură. Au ales fix ce era mai prost.

Încă nu erau probleme, votanții lor le-au iertat și asta în primele luni. Luna de miere continua.

Însă apoi a venit primul pai care a început să rupă spinarea cămilei. La șase luni după victoria fulminantă a început să se întîmple adevăratul dezastru, muuuult mai detrimental decît proasta gestionare a legilor pe justiție: schimbarea premierilor.

Cum l-au schimbat pe Grindeanu, cum sondajele au făcut bum la vale. De la 17%-20% total populație, cît obținuseră în puternica victorie din 2016, la 11%. Au pierdut aproape jumătate de susținere într-o lună.

Ironia este că, înainte de asta, în trei luni de proteste masive din partea tefeleilor, nu pierduseră aproape nimic. Procentele se încăpățînau să stea acolo constant, în zona scorului oficial obținut la parlamentarele din 2016.

Cum însă l-au schimbat pe Grindeanu, acul sondajului a făcut fleoșc imediat. Acolo a fost adevăratul dezastru, nu la tefeleii cu luminițele lor de prost gust la iPhoane.

Apoi PSD și-a mai revenit un pic. Fix cît să aibă de unde să cadă la loc, să facă loc pentru următoarea greșeală neforțată. Buum! La nici jumătate de an, au perseverat în dezastru. Să-l dăm jos și pe Tudose. Iar au scăzut, la fel de brusc, pînă la un neverosimil 5% din total populație.

Voi înțelegeți? 5%. Doar 5%. Cum ar veni, doar o treime din ce obțineau cu fix un an în urmă. Adică un vestit minim istoric de vot din total populație, pe care nu-l mai atinseseră hăhăt din 2007, cînd la fel au avut proasta inspirație, împinși de la spate de vizionarul de Voiculescu, să-l suspende prima dată pe Băsescu.

Apoi votanții i-au mai iertat un pic din nou, și-au revenit înapoi spre 10%. Doar ca să o comită din nou. Buuum! Referendumul pentru familie în octombrie 2018. Hai înapoi la 5%.

Și de-abia atunci, după cea mai recentă bîlbă catastrofală, le-a venit mintea pesediștilor înapoi la cap și s-au apucat să reconstruiască în comunicare, cu accent pe partea pozitivă, pe realizări.

Cum au făcut asta, cum linia a luat-o înapoi la deal. Doar că recuperau dintr-o groapă prea adîncă. În șase luni de zile, s-au întors înapoi la 11%, fix cît au luat oficial în alegeri (ATENȚIE! Toate procentele sînt din total populație cu drept de vot, ăia 18,2 milioane de români).

Deci? Deci concluzii.

În primul rînd, efortul de comunicare pozitivă din campanie nu a fost prost, cum clamează unii, care zic că PSD a pierdut că nu a pus suficient accentul pe campania negativă. Nicht. Nyet. Din contră: pe baza comunicării pozitive au crescut la loc. Daea. Daea everywhere. Roșii și irigații. Pensii și salarii.

Doar că au avut de recuperat un handicap atît de sever, de parcă s-ar fi chinuit să ia startul plecînd de la o linie de start diferită de a tuturor celorlalți, de undeva din fundul satului, la vreo sută de metri în spate față de tabăra anti-PSD. E greu să recuperezi dintr-o groapă de minim istoric, precum cea imediat de după referendumul pentru familie.

A doua concluzie? Singura cu adevărat importantă. PSD nu a pierdut în 2019, în campanie. Pierduse deja alegerile încă din 2017 și 2018, într-o succesiune simplă: jos Grindeanu – Jos Tudose – Referendum pentru familie.

Ca să înțelegeți: la începutul lui 2017, imediat după alegeri, Iohannis stătea dezastruos. Era la un minim istoric de încredere, mult sub Dragnea. Într-o jumătate de an, cum s-a apucat PSD să facă tîmpenii și să se împuște singur în picior, cum s-a restabilit ierarhia: Iohannis mult mult peste Dragnea.

Restul greșelilor? Da, evident, au contat și ele, dar nu atît de mult precum cele neforțate de care v-am spus mai sus.

Toată lumea insistă că PSD a pierdut din cauza marotei cu legile pentru justiție. E drept, insistența privind legile pentru justiție i-a întărîtat pe ceilalți, pe cei din tabăra anti-PSD, convertind vreo 7-8 puncte procentuale de nehotărîți în votanți muiePSD.

Dar PSD a pierdut mult mai mult în rîndul PROPRIULUI electorat pe mișcări de șovăială, lipsă de putere și decizie și infighting.

PSD dacă nu făcea greșelile neforțate nu-și dezamăgea propriul bazin electoral și n-ar fi avut de urcat la loc ditamai panta din groapa de 5%.

Evident, la asta s-au adăugat și cele 3 puncte procentuale ale trădării lui Ponta. Dacă nu pleca Ponta, ar fi fost probabil 11 + 3 = 14. Adică nu cum mult sub cele 17 puncte procentuale pe care le-au obținut în 2016 și care au fost considerate o victorie excepțională.

Da, știu: după război mulți viteji se-arată.

Mai jos, graficul evoluției scorurilor PSD din 2006 încoace, ca să vedeți că

- PSD a mai trecut prin chestii de-astea

- în 2009 PSD avea cam 13% în sondaje, deci nu mult diferit de cele 11% cît a obținut acum, iar atunci nimeni nu urla că PSD e gata, pa, istorie, dinozaur, the way the dodo went

și mai ales că

- se cîntă cam prematur prohodul partidului, căci e partid puternic și și-a revenit de fiecare dată cînd Securitatea a încercat să-l transforme în următorul PNȚ-CD.

Precizare metodologică: cerculețele reprezintă rezultatul oficial obținut la respectivele runde de alegeri. Asta pentru a compara sondajele cu ce s-a întîmplat cu adevărat.

Precizare metodologică: repet din nou încă o dată pentru a doua oară: toate procentele, TOATE, absolut TOATE din acest grafic sînt din total populație. Repet: TOTAL POPULAȚIE. Să nu vă aud că veniți pe-aici să chelăcăiți că procentele e greșite, că vă ... de numa numa.

Hai, că știu că vă pricepeți la sondaje. Sînteți buni. Sînteți foarte buni.



. Citeste tot...

duminică, 2 iunie 2019

Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...