sâmbătă, 25 mai 2019

Europarlamentare 2016: Prezenta la vot

La fiecare rind de alegeri v-am invatat sa va spun ce prezenta la vot va fi. Asa facem si rindul asta. Estimarile Sociopol indica o prezenta la vot in jur de 39%. Numai citeva minute nu e miine. Vom vedea.

. Citeste tot...

joi, 23 mai 2019

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 21 mai 2019

Cîmpu Tactic din diaspora

Unul din stereotipurile electorale care rezidă insidios în creierele noastre de mari pricepuți într-ale politicii românești este că, europarlamentarele fiind fără prea mare interes, votul din diaspora este rezidual, necontribuind cine știe ce la rezultatul final. Iaca acolo niște biete zeci de mii de voturi, un fleac.

Așa a fost pînă acum, de ce s-ar schimba? It is known, khaalesi.

Ei aș. Orice lucru are un început.

Nasul meu de fin prăpăstios îmi spune că e foarte probabil să fim martori prima dată de cînd avem alegeri europarlamentare la introducerea în urnă de manieră sistemic-diasporeziană, rețeta clasică deja.

Ia să vedeți domniile dumneavoastră cum sistemul, în marea sa pricepere vicleană anti-democratică, va folosi bidonul electoral al diasporei drept pretext de șulfăreală pentru a băga voturi necontrolabile în sacul taberei anti-PSD.

Au făcut-o pînă acum la prezidențiale, în două rînduri. Au făcut-o deja și la parlamentare. De ce n-ar face-o și acum, la europarlamentare? Chestii de-alea consacrate: Paris, un vot la 30 de secunde, delicatese deja probate de-ale sistemului.

Ar avea toate motivele pentru o asemenea premieră. Miza acestor alegeri este mult mai mare decît de obicei. Nu avem de-a face doar cu niște “biete” simple europarlamentare. Nu. E vorba pe de o parte despre repetiția generală pentru alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, e vorba despre cîți europarlamentari poate trimite PSD la Bruxelles.

Și cum bine știm deja, din experiența de pînă acum, că logica stăpînilor germani și a slugilor sale sistemice de aici e una simplă, asemănătoare cu gîndirea de pe vremuri la adresa amerindienilor: singurul pesedist bun e pesedistul mort,

eu cred că băieții se vor întrebuința serios duminică pentru ca niște diasporezi fictivi să se transforme în voturi cinstite, necesare, numa bune de sprijinit marele efort merkelian de păstrare a controlului asupra Europei.

Să vezi cum o să înflorească vreo trei sute de mii, patru sute de mii, cinci sute de mii de voturi anti-PSD, mult peste ce am avut în 2014, la anterioarele europarlamentare, cînd volumul total de diasporezi români era cam tot același.

Să vezi cum le bagă în traistă peneliștilor niște trei, patru, poate chiar cinci puncte procentuale, bonus de la nașu Cîmpu Tactic.

Tare mă tem. Tare mă tem... Să nu ziceți că nu v-am spus.

. Citeste tot...

luni, 20 mai 2019

Efecte de campanie

Zilele astea toată lumea se concentrează pe soarta partidelor mari. Când, de fapt, adevăratele surprize se întâmplă în cazul celorlalte partide, în partea a doua a clasamentului.

Până acum două săptămâni, sondajele indicau o tendință de creștere pentru PMP. Eu personal eram din ce în ce mai convins că va trece pragul de 5%, la fel cum a făcut și la alegerile parlamentare din 2014: pe ultima sută de metri, la mustață.

Apoi însă a venit dezvăluirea cu Petrov, numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea. Se pare că utilitatea publică a acestuia s-a epuizat și atunci s-a scos dosarul.

Această dezvăluire a provocat deja consecințe. Măsurarea cea mai recentă arată că PMP a scăzut înapoi la loc, mult sub 5%, irosindu-și tot ce acumulase până acum de la începutul anului. Concluzia: PMP nu va intra în Parlamentul European.

În schimb, sunt semne că voturile se mută către un alt partid din aceeași zonă a clasamentului electoral: UNPR.

În cel mai recent sondaj Sociopol, terminat la sfârșitul săptâmănii trecute, UNPR a trecut deja de 3% și e pe creștere.

Din ce se întâmplă, trag concluzia că că temele legate de zona militară și de securitate i-au priit UNPR-ului în această campanie, ca și recentele subiecte de dezbatere publică: acoperirea crucilor eroilor români cu saci de gunoi în cimitirul miliar din Valea Uzului și demontarea statuii lui Mihai Viteazu la Oradea.

La asta se adaugă probabil și efortul de campanie: din ce am auzit, Oprea a bătut toată țara, vizitând toate județele în ultimele trei luni.

Avem o campanie în care, pe lângă bazinele mari de vot, lupta electorală se duce inclusiv pe bazine foarte bine definite, punctuale, la nivel de categorii profesionale.

Iată că zona militarilor își îndreaptă votul spre UNPR. Va trece pragul de 5%? Urmează o ultimă săptămână de campanie foarte interesantă în această privință.

. Citeste tot...

marți, 7 mai 2019

Sindromul cireșilor înfloriți

Am o ființă dragă sufletului meu care-și dorește mult de tot să ajungă în Japonia, să privească cireșii înfloriți. Din felul în care anticipează experiența, din emoția care îi răzbate în glas atunci cînd povestește cum și ce va face acolo, cu cireșii înfloriți în față, îmi dau seama că înseamnă mult pentru ea lucrul ăsta.

Mai am puțin și plec de la Telega înapoi la București. Mai dau o tură prin grădină. Mai miros încă o dată scorușul înflorit. Mai miros încă o dată măcrișul înflorit.

Nu vreți să știți ce puternic și carnal și bazal și primordial și htonic miros florile de scoruș. Nu vă puteți închipui ce elegant și amar și dulce totodată miros ciucurii galbeni de flori de măcriș.

Îmi continui tura. Iată, strugurii încep să scoată capul – minuscule inflorescențe ce deja anticipează ciorchinele de la toamnă. Iată, crușinul a înflorit. Discrete flori verzi ca niște ținte de iarbă care se profilează cu greu pe fundalul frunzelor la fel de verzi. Iată, și jugastrul a înflorit. Aceeași modestie de verde pe verde. Cît de deosebite sînt florile verzi.

Mai am puțin și plec de la Telega. Am mirosit florile. La nici 10 secunde după ce le-am adulmecat, mirosul a dispărut din creier. E ca și cum nu le-aș fi mirosit niciodată.

Bag din nou nasul. Inspir din nou. Momentan, tranzitoriu, evanescent, mirosul nu există decît cît tragi pe nări. Fleeting, cum ar zice englezii. Puternic cuvînt, fleeting. Ori de cîte ori miros, e un pic acolo. Pe urmă dispare.

De ce este atît de trecătoare senzația?

De ce trece atît de repede momentul?

Prin extensie, de ce trece atît de repede viața și de ce cresc copacii atît de greu, ca apoi dintr-o dată, după ani și ani în care le-ai resimțit cu durere creșterea prea înceată, să-ți dai seama că de fapt au crescut prea repede, și senzația să fie chiar și mai dureroasă?

Draga mea, cireșii japonezi nu sînt deosebiți pentru că sînt în Japonia. La rigoare, avem cireși japonezi și în Herăstrău. Te iau de mînă și două străzi mai încolo de casa noastră, chiar înainte de spălătoria auto, e un cireș japonez și acolo. Ca să nu mai spun că i-am văzut împreună la Washington, cadoul împăratului către învingătorii care nu învinseseră încă – cireșii au fost dăruiți în 1912, cînd lumea încă nu știa nimic despre Pearl Harbor și despre Enterprise și despre Akagi și despre Midway și despre Fat Man și despre Hiroshima și Nagasaki.

Draga mea, cireșii japonezi sînt deosebiți pentru că întruchipează rigoarea tristă a poporului japonez de a se gîndi la cele care trec prea repede și nu se întorc.

Mono no aware îi zic japonezii acestei trăiri. Sfîșierea sufletului că lucrurile trec prea repede. Despre tristețea senină a impermanenței existenței.

Putea fi orice plantă. S-a nimerit să fie cireșul. La noi e zarzărul, draga mea. La noi e mărul. La noi, la Telega, orice pom strigă și cîntă și anunță trecerea timpului, trecerea vremii, trecerea vieții. E trist. E frumos. E inevitabil.

Noi, românii, avem un talent tîmpit de a crede că doar ce crește în grădina altora este de seamă. Cireșul japonez. Turnul Eiffel. Alpii. Apa cristalină a Mediteranei.

Da, draga mea, ai dreptate: ca apa Mediteranei nu găsești nicăieri la noi. Dar cireși japonezi găsim peste tot. În floarea galbenă de măcriș care își atîrnă ciucurii efemeri de frumusețe – azi s-au deschis, în cîteva zile nu-s. În floarea albă de zarzăr, cu parfumul ei înnebunitor. A trecut, deja zărzărelele mici atîrnă fertil pe crengile de mai. În floarea de tătăneasă. În bobocul încă nedesfăcut de măceș. În ciorchinele pe cale de veștejire a liliacului din marginea zidului casei vechi.

Dragii mei. Dragele mele. Prietenii mei. Oamenilor. Viața e aici. Nu e nevoie să mergem pînă în Japonia pentru a înțelege că viața fuge. Fleeting, bre dragilor bre. Mono no aware. Putem fi la fel de japonezi și de triști și de senin-aproape-împăcați și la Telega. Și la București. Și la Mizil. Și la Dej.

Draga mea, ați plecat cu cîteva ore înaintea mea. Sînteți pe drum acum. Mai aveți un pic și ajungeți acasă. Hai că vin și eu.

În urma mea, înserarea se lasă peste Telega și peste florile galbene de măcriș care azi sînt, înnebunitor de parfumate și de elegante, dar cînd ne vom întoarce noi din nou aici nu vor mai fi.

Mono no aware. Adică trece viața.



. Citeste tot...

joi, 2 mai 2019

Robor, această armă de dînșii inventată

Vreți să vedeți cum face BNR politică în România și cum ține cu Raiffeisen, ăia mici și deontologi și anti-pesediști care ieșeau în piață să protesteze împotriva corupților de pesediști care nu-i lăsau să-și facă meandrele cum vor ei?

Ia uitați-vă aici: cît timp au fost premieri de-ăia, cum le zice, iubitori de sistem, adică sistemofili, Cioloș, Grindeanu, Tudose, ROBOR-ul n-a avut nici un fel de problemă să stea la valori minime istoric, sub 1%. Cum a venit un premier mai civil, Dăncilă, cum i-au dat cu ROBOR-ul în cap.

Și asta e doar jumătate de problemă. Restul constă în mașinăria de zgomote a sistemului. În presa deontoloagă civilă cu epoleți, care urlă din unitate la comandă.

Ani de zile ROBOR-ul a fost la valori mari și mult mai mari decît acum.

Pe vremea lui Boc era la 16, apoi a scăzut “doar” la 6. Adică dublu decît acum. Ați auzit pe cineva să urle? Să-și sfîșie cămașa de civil pe el că e jale cu ROBOR-ul?

Vă spun eu: n-ați auzit.

Doar acum, că e ordin pe unitate să se mai inventeze un subiect de demonizare, doar acum și-au scos deontologii corzile vocale la tocit, să jelească pe mormîntul ROBOR-ului care a “explodat” la 3.

După ce aproape 10 de ani a fost în stratosferă, peste 50 și uneori și peste 100, iar alți vreo 10 ani de zile, din 2005 pînă prin 2013, pe vremea lui Ponta, alt premier pesedist demonizat la vremea respectivă, a fost peste 6.

Acuma, că e doar 3.32, e dezastru pentru deontologi. Subiect de întărîtat tefeleii care habar n-au de viața lor și urăsc ce li se spune să urască.

Vă place cum își ia BNR țara înapoi și o dă la austrieci?? Ar trebui să vă placă. Face chestia asta de ani buni de zile, și noi nu zicem nimic. Raiffeisen. Raiffeisen everywhere.

PS: ca să nu avem discuții, sursa datelor este cea mai foarte oficială, de la BNR citire.







. Citeste tot...

duminică, 28 aprilie 2019

Din îndepărtata Telegă, de acolo de unde o...

Din îndepărtata Telegă,

de acolo de unde o petală de măr s-a agățat într-o jurubiță de fir de păianjen și acum atîrnă elegantă, rotindu-se în bătaia vîntului precum un cercel de prințesă bizantină,

de acolo de unde dacă taci și-ți pui frîu gîndurilor nesătule poți auzi zumzetul albinelor în aer, asurzitor tropar cîntat întru gloria naturii,

de acolo de unde soarele este cînd creștin și ne zîmbește și luminează tot împrejur, bijuterie de floare lîngă bijuterie de frunză lîngă bijuterie de fir de iarbă lîngă bijuterie de gîză, cînd păgîn, căci intră în nori și prevestește ploaia – o să plouă la doișpe, fix cînd vrem noi să întindem masa în curte, cred că e cazul să avem în vedere planul B: masa în sufragerie, înghesuiți unii peste alții, masă suprapusă, adulții jos, copiii la etaj,

de acolo de unde păsările cîntă stereo – mierlele în aer și găinile împrejur, prin curțile telegenilor,

din acest colț de rai care zău dacă nu este chiar așa: un binecuvîntat colț de Rai,

adevărat grăit-am vouă, păcătoșii mei dragi: Hristos a înviat!



. Citeste tot...

luni, 22 aprilie 2019

Context is everything: GRR Martin and his preferred medium of expression

E foarte important să înțelegeți contextul, pufoșilor. Și pentru asta trebuie să știți chestii. To drink and to know things.

Vedeți voi, multă lume crede că GRR Martin a lăsat din mîini soarta și hățurile serialului după ce acesta a depășit ca fir narativ cărțile apărute pînă acum.

De pe la moartea lui Jon Snow încolo, de cînd avem poveste doar sub formă de film, lumea probabil crede că încet încet, pas cu pas, cei doi creatori ai serialului, Beniof și Weiss, au din ce în ce mai multă libertate creativă, iar GRR Martin e doar un zeu din umbră, benevolent și impotent, deus otiosus, care stă și mai dă din cînd în cînd cîte o directivă leneșă, dar de fapt adevărata putere de creație e la cei doi.

Asta mai ales că încet încet, pas cu pas, am văzut din ce în ce mai multe diferențe între povestea din serial și povestea din carte, cîtă e ea apărută pînă acum.

O voi poor poor naive summer children. Cît de ușor de păcălit puteți fi.

Să vă esplic.

GRR Martin are în spate o întreagă carieră profesională de scenarist de seriale TV. S-a lansat în anii 70 cu scrieri SF și fantasy, e drept. Dar pe urmă, vreo douăzeci de ani, a tras la rame ca sclavu pe plantația serialelor de la Hollywood.

Pe urmă, pe la mijlocul anilor 90, a publicat Game Of Thrones, prima carte din Song Of Ice And Fire (da, așa se numește de fapt seria de cărți, SOIAF, nu GOT) și s-a cam lăsat de televiziune, concentrîndu-se pe scrierea cărților, care încet încet, pas cu pas, au devenit din ce în ce mai populare.

Pe urmă a venit serialul, care și el a devenit din ce în ce mai popular. Și atunci din nou a sărit dintr-o barcă în alta. S-a oprit din publicat cărțile și a lăsat serialul să meargă pînă la capăt.

Mie îmi este clar că a făcut asta în mod voit. Nu că i s-ar fi terminat benzina creativă, cum îl acuză unii. Ci pur și simplu pentru că dintotdeauna a crezut în puterea mediului vizual și l-a considerat un suport mai privilegiat de spus povești decît cel în scris, doar din simplele vorbe.

Dar nu avea bani cînd a început. Nu avea bani să-și pună povestea în formatul vizual de televiziune. Și atunci s-a retras la un moment din zona scrierii și producerii serialelor TV frustrat că viziunea sa, elaborată și complexă și cinică, nu era preluată de cei care controlau banii și producția.

Doar că n-a renunțat la idee niciodată. Cînd s-a copt momentul, cînd atît cei care dădeau banii, cît și cei care consumau produsul, au dat semne că acceptă viziunea sa, a lăsat mediul creativ mai sărac deoparte și s-a întors la cel în care credea mai puternic: la film, la televiziune, la serial.

Avem un alt exemplu strălucit în lumea filmului în acest sens. Exact aceeași poveste. Un monstru sacru al cinematografiei, Hayao Miyazaki – cine n-a auzit de el să-i fie rușine, repede zece flotări cu mistrețul din Mononoke în spinare – a făcut exact același lucru. Credea în puterea filmului, cel mai bogat mediu de exprimare narativă. Își dorea să se exprime prin intermediul său. Dar nu avea nici suficienți bani, nici suficientă influență în domeniu să iasă lucrurile așa cum își dorea.

Și atunci s-a mutat în alt mediu de exprimare narativă pentru a-și îndeplini visul – măcar prima sa parte. Povestea e celebră. Nausicaa, desenul animat cu care s-a lansat cu adevărat și care ne-a arătat pentru prima oară imensa sa putere creativă, a fost inițial publicată sub formă de manga. Un mediu mai sărac, atît din punct de vedere vizual, dar și al banilor, dar în care își putea mai ușor lansa proiectul.

Manga Nausicaa a devenit la vremea respectivă celebră. Cînd de fapt ea era doar un proiect secundar, conceput drept sursă de fonduri pentru adevăratul proiect: filmul de animație. Și doar ca urmare a acestei celebrități a putut să facă desenul animat, să strîngă resursele necesare – de bani, de control al procesului de creație – încît să-l ducă la bun sfîrșit.

Restul e istorie. Miyazaki, după succesul Nausicaa, a devenit unul din cei mai apreciați regizori ever, scoțînd o serie de perle de filme superbe: Totoro, Mononoke, Spirited Away, multe altele. Dar la început nu avea nici banii, nici controlul asupra mediului preferat.

La fel s-a întîmplat și cu GRR Martin. Și-a dorit dintotdeauna să facă ceva în zona televiziunii. Dar așa cum își închipuia și cum vroia el, nu alții. Și atunci, de nevoie, s-a mutat înapoi în zona mai săracă a cărții, unde a repurtat un succes fulminant, succes care l-a ajutat să se întoarcă înapoi la film, dar de data asta pe baza regulilor impuse de el.

Care au funcționat și care au dus la succesul nebun al serialului Game Of Thrones. Succes care, însă, a pus în primejdie succesul cărții – serie neterminată încă.

Drept pentru care s-a concentrat exclusiv pe serial, lăsînd deocamdată cartea la o parte, să nu se canibalizeze. Oricum credea mai mult în capacitatea de exprimare narativă a televiziunii, căci asta era în suflet: un scenarist de film.

Cine crede că pur și simplu a lăsat hățurile serialului din mînă deoparte e naiv. Căci GRR Martin e acolo, în spatele cuvintelor, în spatele poveștii, pînă la cel mai mic detaliu.

Priviți cel mai recent episod: S08E02. E un detaliu acolo relevant. Cîntecul.

"High in the halls of the kings who are gone
Jenny would dance with her ghosts
The ones she had lost
And the ones she had found


Pentru cine a citit cărțile cu atenție, așa ca mine, care știe SOIAF de la începutul anilor 2000, de pe vremea cînd nici nu erați născuți, pufoșilor, semnul e evident. Versurile sînt clar scrise de GRR Martin. E clar că toate detaliile sînt în continuare controlate de acesta, căci e obsedat de detalii, la fel cum era Kubrick pe vremuri. GRR Martin e prea orgolios și prea control freak să nu fie în continuare inima și motorul creativ al serialului.

De aceea nu s-au mai publicat cărțile. Pentru că pur și simplu s-a întors înapoi la mediul mai bogat în exprimare, cel pe care dintotdeauna l-a considerat mai adecvat pentru povestea sa.

O thou poor poor brittle summer children...



. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

duminică, 14 aprilie 2019

De ce le e frică oamenilor de Islam?

Sînt din ce în ce mai puternice discuțiile despre Islam în zona noastră a lumii, moștenitoare a culturii greco-romano-iudaice. S-a ajuns ca pînă și în rugby-ul din Noua Zeelandă să-și facă loc aceste discuții. Vezi ce se întîmplă zilele astea cu numele echipei de club Crusaders.

Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Suflete puternice. Minți luminate. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni frumoși, sfinți, faruri călăuzitoare. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

Islamul, ca orice altă religie, are oameni răi. Minți intense și întunecate. Suflete aspre. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni răi, ticăloși. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

E clar că lucrăm cu volume de oameni prea mari, unde orice e posibil. Și sfințenia, și ticăloșia. Și exemplele de urmat, și cele de evitat.

La mijloc, oamenii obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Majoritatea tăcută și invizibilă. Practic cam toți musulmanii, creștinii, budiștii, ateii, pastafarienii acestei lumi sînt niște oameni obișnuiți, pe persoană fizică. Eu, tu, el. Oricare. Nimic deosebit. Un suflet. Un trup. O viață. Carry on. Circulați. Nimic de văzut. Iaca, un om obișnuit.

Însă stereotipurile știm cu toții că nu se construiesc pe baza oamenilor obișnuiți, a milioanelor și miliardelor de suflete tăcute. Stereotipurile pe care le vînturăm în discuțiile publice se bazează pe puterea ilustrativă exemplară a excepțiilor.

Islamul este bîntuit zilele astea în lumea noastră de umbra stereotipurilor demonizatoare. Ăia răi care vor să ne facă rele.

Oamenii nu stau mult să gîndească. Se călăuzesc după idei simple, care să le ușureze viața. De-aia stereotipurile sînt atît de folosite și nu au de gînd să dispară, oricît de mult s-ar strădui să le omoare poliția gîndirii corecte.

Problema stereotipurilor la adresa lumii islamice și mai ales a relației sale cu lumea occidentală de factură creștină este că sînt alimentate de fapte recente, nu de beteșuguri istorice.

Da, creștinismul a avut abuzurile sale. Da, cruciații s-au bătut cu Saladin. Dar asta a fost cu secole în urmă. Da, creștinismul a avut Inchiziția. Dar asta cu secole în urmă. Da, creștinismul a făcut și a dres. Cu secole în urmă. Cu decenii în urmă. Nu acum.

La fel găsim o seamă de exemple îngrijorătoare și în istoria altor religii mari. Buddhiștii au comis și ei crimele și răutățile lor. Dar parcă nu acum, nu acum 10 luni, 10 ani.

Problema în mințile oamenilor obișnuiți este că intensitățile îngrijorătoare ale Islamului nu s-au petrecut cu secole în urmă. Ci acum, în zilele noastre.

Asta este problema pe care Islamul trebuie să o discute și să ne prezinte răspunsuri care să ne facă să nu mai aplecăm urechea la stereotipurile demonizatoare.

Oamenii acum se tem de terorism. Actele de terorism sînt realizate și clamate îndeosebi de musulmani zilele astea. Deși nu dețin monopolul, deși teroriști sînt și de alte religii și cu alte scopuri decît cele religioase, în mintea oamenilor din această zonă a lumii noastre terorismul e cam echivalent cu războinicii sfinți musulmani, cu jihadul.

Islamul trebuie să explice mai bine că este o religie a păcii, ca toate celelalte religii din zilele noastre.

Oamenii se tem că, dacă musulmanii vin în mijlocul lor, viața lor obișnuită va fi pusă în primejdie. De aceea este respinsă emigrația din țările predominant islamice. Dacă în Anglia sau în România ar fi venit dintr-o dată un val de spanioli sau de greci, nu cred că s-ar fi născut atît de multe temeri la adresa acestora.

În schimb, recentele valuri de emigrație din Orientul Apropiat i-au făcut pe europeni să se simtă cumva bizantini – sub asediu. Și oamenii se tem ca nu cumva Europa să aibă soarta Bizanțului.

Islamul trebuie să aibă în vedere aceste temeri ale oamenilor din partea noastră de lume și să vină cu răspunsuri credibile.

Oamenii preferă modernitatea. Drepturile omului, alea mult clamate, sînt considerate de oamenii obișnuiți un cîștig meritat, de care lumea dezvoltată se bucură de aproape 100 de ani.

Oamenii obișnuiți sînt preocupați de felul în care Islamul prezintă tot soiul de elemente pre-moderne.

Dintre acestea, de departe cel mai îngrijorător pentru oamenii obișnuiți îl reprezintă poziția femeii în cultura musulmană.

Femeia, adică om. Femeia, adică nu ceva “aproape” om sau “diferit de” om.

Femeia, acea ființă umană egală cu bărbatul, care are dreptul să-și hotărască destinul, să-și gestioneze viața, înfățișarea, să-și controleze corpul, cariera, resursele pe baza propriei decizii.

Nu sub controlul tatălui, a soțului, a fraților, a fiilor, a paznicilor “înțelepți” și “superiori” care să-i ghideze existența.

Islamul, dacă vrea să nu fie considerat o amenințare în această parte de lume, trebuie să prezinte niște răspunsuri pe acest subiect. Să explice de ce femeia este la fel de om precum bărbatul, cu drept egal al acestuia în societate.

Cît timp Islamul nu vine să vorbească în mod convingător urechilor oamenilor obișnuiți din Europa pe aceste teme, aceștia se vor teme.

Cît timp vocea religiei înțelepte și tolerante nu se va face auzită, oamenii obișnuiți vor apleca urechea la stereotip și se vor arici ori de cîte ori aud de Islam.

Păcat. Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Doar că vocea lor este înnecată de vocea unei minorități aspre și intense care-i face pe semenii mei din Europa să se sperie și să se zburlească.

. Citeste tot...