duminică, 14 aprilie 2019

De ce le e frică oamenilor de Islam?

Sînt din ce în ce mai puternice discuțiile despre Islam în zona noastră a lumii, moștenitoare a culturii greco-romano-iudaice. S-a ajuns ca pînă și în rugby-ul din Noua Zeelandă să-și facă loc aceste discuții. Vezi ce se întîmplă zilele astea cu numele echipei de club Crusaders.

Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Suflete puternice. Minți luminate. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni frumoși, sfinți, faruri călăuzitoare. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

Islamul, ca orice altă religie, are oameni răi. Minți intense și întunecate. Suflete aspre. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni răi, ticăloși. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

E clar că lucrăm cu volume de oameni prea mari, unde orice e posibil. Și sfințenia, și ticăloșia. Și exemplele de urmat, și cele de evitat.

La mijloc, oamenii obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Majoritatea tăcută și invizibilă. Practic cam toți musulmanii, creștinii, budiștii, ateii, pastafarienii acestei lumi sînt niște oameni obișnuiți, pe persoană fizică. Eu, tu, el. Oricare. Nimic deosebit. Un suflet. Un trup. O viață. Carry on. Circulați. Nimic de văzut. Iaca, un om obișnuit.

Însă stereotipurile știm cu toții că nu se construiesc pe baza oamenilor obișnuiți, a milioanelor și miliardelor de suflete tăcute. Stereotipurile pe care le vînturăm în discuțiile publice se bazează pe puterea ilustrativă exemplară a excepțiilor.

Islamul este bîntuit zilele astea în lumea noastră de umbra stereotipurilor demonizatoare. Ăia răi care vor să ne facă rele.

Oamenii nu stau mult să gîndească. Se călăuzesc după idei simple, care să le ușureze viața. De-aia stereotipurile sînt atît de folosite și nu au de gînd să dispară, oricît de mult s-ar strădui să le omoare poliția gîndirii corecte.

Problema stereotipurilor la adresa lumii islamice și mai ales a relației sale cu lumea occidentală de factură creștină este că sînt alimentate de fapte recente, nu de beteșuguri istorice.

Da, creștinismul a avut abuzurile sale. Da, cruciații s-au bătut cu Saladin. Dar asta a fost cu secole în urmă. Da, creștinismul a avut Inchiziția. Dar asta cu secole în urmă. Da, creștinismul a făcut și a dres. Cu secole în urmă. Cu decenii în urmă. Nu acum.

La fel găsim o seamă de exemple îngrijorătoare și în istoria altor religii mari. Buddhiștii au comis și ei crimele și răutățile lor. Dar parcă nu acum, nu acum 10 luni, 10 ani.

Problema în mințile oamenilor obișnuiți este că intensitățile îngrijorătoare ale Islamului nu s-au petrecut cu secole în urmă. Ci acum, în zilele noastre.

Asta este problema pe care Islamul trebuie să o discute și să ne prezinte răspunsuri care să ne facă să nu mai aplecăm urechea la stereotipurile demonizatoare.

Oamenii acum se tem de terorism. Actele de terorism sînt realizate și clamate îndeosebi de musulmani zilele astea. Deși nu dețin monopolul, deși teroriști sînt și de alte religii și cu alte scopuri decît cele religioase, în mintea oamenilor din această zonă a lumii noastre terorismul e cam echivalent cu războinicii sfinți musulmani, cu jihadul.

Islamul trebuie să explice mai bine că este o religie a păcii, ca toate celelalte religii din zilele noastre.

Oamenii se tem că, dacă musulmanii vin în mijlocul lor, viața lor obișnuită va fi pusă în primejdie. De aceea este respinsă emigrația din țările predominant islamice. Dacă în Anglia sau în România ar fi venit dintr-o dată un val de spanioli sau de greci, nu cred că s-ar fi născut atît de multe temeri la adresa acestora.

În schimb, recentele valuri de emigrație din Orientul Apropiat i-au făcut pe europeni să se simtă cumva bizantini – sub asediu. Și oamenii se tem ca nu cumva Europa să aibă soarta Bizanțului.

Islamul trebuie să aibă în vedere aceste temeri ale oamenilor din partea noastră de lume și să vină cu răspunsuri credibile.

Oamenii preferă modernitatea. Drepturile omului, alea mult clamate, sînt considerate de oamenii obișnuiți un cîștig meritat, de care lumea dezvoltată se bucură de aproape 100 de ani.

Oamenii obișnuiți sînt preocupați de felul în care Islamul prezintă tot soiul de elemente pre-moderne.

Dintre acestea, de departe cel mai îngrijorător pentru oamenii obișnuiți îl reprezintă poziția femeii în cultura musulmană.

Femeia, adică om. Femeia, adică nu ceva “aproape” om sau “diferit de” om.

Femeia, acea ființă umană egală cu bărbatul, care are dreptul să-și hotărască destinul, să-și gestioneze viața, înfățișarea, să-și controleze corpul, cariera, resursele pe baza propriei decizii.

Nu sub controlul tatălui, a soțului, a fraților, a fiilor, a paznicilor “înțelepți” și “superiori” care să-i ghideze existența.

Islamul, dacă vrea să nu fie considerat o amenințare în această parte de lume, trebuie să prezinte niște răspunsuri pe acest subiect. Să explice de ce femeia este la fel de om precum bărbatul, cu drept egal al acestuia în societate.

Cît timp Islamul nu vine să vorbească în mod convingător urechilor oamenilor obișnuiți din Europa pe aceste teme, aceștia se vor teme.

Cît timp vocea religiei înțelepte și tolerante nu se va face auzită, oamenii obișnuiți vor apleca urechea la stereotip și se vor arici ori de cîte ori aud de Islam.

Păcat. Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Doar că vocea lor este înnecată de vocea unei minorități aspre și intense care-i face pe semenii mei din Europa să se sperie și să se zburlească.

. Citeste tot...

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Mischief, bloody mischief

GRR Martin declara ca baga carbuni puternic la Winds Of Winter. Aha. Ultima sa carte a fost publicata in 2011. E din ce in ce mai clara strategia: nu publica cartile finale pina nu se termina serialul, ca sa tina lumea in suspans, sa faca rating peste rating. Pe urma gata, dintr-o data ii trece si procrastinarea, si writer blockul, si uite catinel cum le termina numa numa, pe repede inainte. Vine si cu cartile, pe valul de succes al serialului. Aha. De-astea faci, care va sa zica. They call it marketing and you can burn in Hell for such grievious mischief.

. Citeste tot...

miercuri, 3 aprilie 2019

Parlamentul European susține persoane penale

“Sîntem șocați să vedem că Parlamentul European susține persoane penale în înalte funcții publice europene.

Sîntem îngrijorați să vedem că Parlamentul European încurajează imixtiunea politicului în justiție.

Sîntem mîhniți să vedem că Parlamentul european folosește dubla măsură și-și încalcă propriile principii. Înalte principii de moralitate, care ar trebui să le guverneze fiecare acțiune în parte.

Recomandăm tuturor înalților funcționari europeni să respecte regulile de interacțiune între instituții pe care însăși Uniunea Europeană le propăvăduie, consecință a legilor emise de către înșuși Parlamentul European.

Recomandăm Parlamentului European să nu realizeze presiuni asupra actului de justiție dintr-o țară membră a Uniunii Europene.

Solicităm Parlamentului European să nu încurajeze prin nici un fel de atitudine publică slăbirea încrederii în actul de justiție, prin sprijinirea vocală a unor persoane urmărite penal.

Urmărim cu preocupare și îngrijorare felul în care cea mai importantă instituție a Uniunii Europene se îndepărtează primejdios de la propriile sale valori și principii.”

Uite, așa aș vrea să văd o interpelare oficială venită din partea statului român la adresa Parlamentului European. Să iasă prim ministrul României, să spună asta, cu subiect și predicat. Să iasă ministrul de externe, cel care veghează la respectarea drepturilor României în relația cu terții externi. Să iasă ministrul pentru afaceri europene. Să le trimită o scrisoare oficială, într-o conferință oficială de presă.

N-o să vezi așa ceva. Sîntem niște fricoși care n-avem curajul să ne apărăm drepturile și țara.

. Citeste tot...

Corectitudinea politică și moartea Occidentului

Occidentalii au intrat în anul morții. Sînt dispuși să facă orice fel de concesii în fața unui Islam în creștere, doar-doar n-o să vină istoria peste ei. În Franța. În Germania. În Spania. În toată Europa occidentală, peste tot. Un mare Bizanț care așteaptă fleașcă și neputincios să vină istoria să le dea lovitura de grație.

Acum, cel mai recent, și în Noua Zeelandă. În urma atentatului împotriva musulmanilor de acolo, echipa de rugby Crusaders a luat decizia să-și schimbe numele. Căci e ofensator la adresa Islamului. Cea mai importantă echipă dintre toate echipele de club din emisfera sudică, avînd un istoric și un palmares unic, dintr-o dată își schimbă numele. Just like that. Pocnind din degete.

Ca să înțelegeți, e nevoie de o comparație. Crusaders în rugby este un soi de FC Barcelona. E ca și cum ar veni catalanii și ar spune: ne cerem scuze față de spanioli, numele nostru este ofensator, hai să-l schimbăm, chemăm o firmă de marketing să facă o cercetare, să vedem cum e cel mai bine să ni se spună.

Știți care este ironia? Toate astea se întîmplă într-un oraș cu un nume cît se poate de clar: Christchurch. "Biserica lui Christos". Acolo au avut loc atentatele. În Christchurch. Acolo își are sediul echipa de rugby Crusaders. În Christchurch.

Vă dați seama că nici acest nume nu e potrivit cu atmosfera timpurilor. E jignitor. Corectitudinea politică ne obligă să luăm măsuri. Vă dați seama că și ăsta trebuie schimbat, nu-i așa? E cazul să facem niște focus grupuri repede, să vedem cum trebuie să-i spună.

Vă dați seama cît de varză sîntem, nu? Vă dați seama că într-o sută de ani o să fim pa? The way the dodo goes. Bizanț. Bizanț everywhere.



. Citeste tot...

marți, 2 aprilie 2019

Încrederea în jurnaliști: Sociopol 2019

Pentru al treilea an consecutiv, Sociopol a realizat un sondaj de opinie care să răspundă întrebărilor aflate în mințile multora: Care sunt cei mai cunoscuți formatori de opinie TV? În care din ei au cea mai multă încredere românii?

Sondajul Sociopol din martie 2019 vă propune o analiză comparativă a celor care își exercită meseria în studiourile televiziunilor din România ce acordă un spațiu semnificativ talk show-urilor: Antena 3, România TV, TVR 1, Realitatea TV , Digi 24 și B1 TV.

Vă prezentăm în continuare principalele rezultate ale sondajului.





• TOP 3: Cei mai de încredere trei jurnaliști TV din România sînt Cristian Tudor Popescu (37%), Ion Cristoiu (34%) și Alessandra Stoicescu (31%)
• TOP 10: Ierarhia primilor 10 cei mai de încredere jurnaliști TV este completată de Mihai Gîdea (29%), Victor Ciutacu (25%), Andreea Crețulescu (24%), Mircea Badea (23%), Bogdan Chirieac (22%), Dragoș Pătraru și Răzvan Dumitrescu (ambii 20%)

• Antena 3 este televiziunea de știri cu jurnaliștii cei mai de încredere. În medie, un sfert dintre români au încredere în jurnaliștii TV măsurați ai acestui post
• Cele mai de încredere vedete TV ale acestui post sînt Alessandra Stoicescu (31%), Mihai Gîdea (29%) și Mircea Badea (23%)

• România TV este a doua televiziune de știri din România din punct de vedere al încrederii în vedetele esale. În medie, o cincime din români au încredere în moderatorii TV măsurați ai acestui post
• Victor Ciutacu (25%) este cel mai de încredere jurnalist România TV, urmat îndeaproape de Andreea Crețulescu (24%)

• Moderatorii TVR 1 măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 10%
• Un singur jurnalist TV de la TVR 1 prezintă încredere ridicată: Dragoș Pătraru (20%)

• Moderatorii Realitatea TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Un singur jurnalist TV de la Realitatea TV prezintă încredere ridicată: Rareș Bogdan (19%)

• Moderatorii B1 TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Doi jurnaliști de la B1 TV se detașează ca încredere: Silviu Mînăstire (15%) și Radu Banciu (13%)

• Digi 24 prezintă un nivel mediu de încredere de 8% în rîndul jurnaliștilor măsurați.
• Identificăm o distribuție relativ echilibrată de încredere, cu Cosmin Prelipceanu (10%) pe primul loc

• Nivelul mediu de încredere în analiștii politici măsurați este unul ridicat. În medie, un sfert dintre români au încredere în aceștia, nivel comparabil cu cel al jurnaliștilor TV de la Antena 3
• Cristian Tudor Popescu este pentru al treilea an la rînd jurnalistul TV în care românii au cea mai mare încredere (37%). El este urmat îndeaproape de Ion Cristoiu, care cu nivelul de încredere de 34% depășește tot pentru al treilea an la rînd toți moderatorii TV măsurați. Podiumul analiștilor TV de încredere este completat de Bogdan Chirieac (22%)

. Citeste tot...

marți, 26 martie 2019

Productivitate vs Remunerare. România față de UE

Una din mantrele cvasi-fasciste pe care tabăra anti-pesedistă din România o repetă în mod neobosit, cu o străduință și vehemență demne de Goebbels, este că PSD crește în mod nejustificat și nesustenabil salariile, folosind aceste creșteri drept pomană electorală mascată.

Huooo! Nenorociților! Secătuiți țara! Așa strigă tefeleii în cor de ani de zile. Huuooo! Vindeți țara la ruși și la chineji! Huooo! Nu știți economie elementară! Salariile au voie să crească doar dacă crește productivitatea! Nu crește productivitatea cît creșteți voi salariile! Huooo! Duceți țara de rîpă, comuniștilor!! La pușcărie cu voi!!!

OK. Cunoaștem stilul de comunicare tefelist. Isterie cît cuprinde, varianta “spume la gură”. Să facem un pas în spate. Să tragem aer în piept. Să ne potolim. Să fim oameni normali la cap, raționali. Și să facem ce trebuie să facă orice om normal la cap și rațional: să caute să vadă dacă alegațiile tefeliste sînt adevărate au ba.

Drept pentru care vă propun să deschidem cartea sfîntă a datelor publice disponibile și să consultăm datele de pe site-ul oficial, repet, OFICIAL, al BNR, această mare redută de reticență la adresa politicilor publice pesediste.

BNR, printre multele sale date disponibile, are o pagină de serii de date consacrată stabilității financiare a țării (link aici).

Printre multe alte tabele, dacă veți consulta cel mai recent fișier dedicat Contextului economic și financiar intern și internațional (raport 2/2018, format Excel), și dacă veți avea răbdarea să săpați prin măruntaiele Excelului și să faceți grafice,

veți da în mod inevitabil peste foaia de Excel “1.10”, care prezintă seria de date privind evoluția productivității muncii, respectiv a remunerării angajaților din România, ca procent din valorile respective medii din Uniunea Europeană.

Aha. Vasile. Exact ce căutau ochii noștri plînși să vază. Productivitate. Remunerare. Adică salarii, coane Fănică. După buget.

Păi ia să vedem noi ce zic datele publice și oficiale BNR? Ce fac salariile? Dar productivitatea muncii? Să profităm de aceste date oficiale și publice și să facem ce știm mai bine: să facem grafice. Un grafic face cît o mie de cuvinte.

Pe rînd.

Mai întîi, să admirăm poza evoluției productivității în România, ca procent din productivitatea medie din Uniunea Europeană. Seria de date începe în 2001, deci hăhăt dinainte de intrarea României în UE, și se termină în 2017. Date pe 2018 nu sînt disponibile deocamdată.



Ce vedem noi în acest prim grafic? Vedem că la început, în 2001, eram mici și proști și împiedicați și nepricepuți și primitivi și nu reușeam să facem decît 25% din ce era în stare să facă Uniunea Europeană, dacă standardizăm la unitatea de efort (muncitor / oră) necesară creării de plusvaloare.

Deci 25%. Deci doar un sfert, stimabililor. Adică aveam nevoie de vreo patru muncitori să producă ce producea un muncitor european mediu. Adică eram varză.

Nu intru aici în discuția de ce eram varză. N-aveam capital? N-aveam tehnologie? N-aveam know how și proceduri? Eram leneși și beam la locul de muncă? Furam ca în codru? Vindeam prea ieftin? Nu eram cuprinși în marele lanț al ființei capitaliste, în ciclul global de schimburi? Habar n-am. Nu e cazul să discutăm aici, căci n-avem date. Tot ce putem vedea e că stăteam prost.

Graficul ne arată că, în acești 16 ani analizați, productivitatea muncii în România a crescut în mod constant, încet și trist, ca la văduve, recuperînd din distanța aia groaznică de doar 25% de la începutul anilor 2000.

Identificăm trei etape.

Din 2001 pînă în 2008, în perioada aceea sălbatică a Vestiților Ani Turbați Și Minunați cînd totul era posibil, productivitatea prezintă o linie constantă de creștere, cu o pantă de admirat.

În medie, am crescut în fiecare an cu 3,7 puncte procentuale, recuperînd de la an la an decalajul de productivitate față de UE și ajungînd în 2008 să avem o productivitate a muncii la jumătate față de cea a Uniunii Europene.

Un efort imens într-o perioadă atît de scurtă. În doar 7 ani de zile, practic ni s-a dublat productivitatea, de la un sfert la jumătate. Repet: S-A DUBLAT. Imens. Doar China probabil a mai făcut chestii de-astea de vitejie prodigioasă atît de rapid în ultimul timp.

Pe urmă vine criza și luăm o pauză. Din 2008 pînă în 2011 productivitatea stagnează la 50% din media UE. Să vedem partea bună a lucrurilor. Bine măcar că n-a scăzut, că la ce jale și dezastru a fost în acea perioadă, putea să se întîmple orice.

Pe urmă, din 2012 încoace, productivitatea muncii își ia din nou încet-încet avînt și reîncepe procesul de convergență. Mai ales din 2014 încoace, panta începe din nou să semene cu cea din mirabila perioadă 2001 – 2008.

Consecința acestei convergențe este că în 2017, cel mai recent an pentru care avem date disponibile, productivitatea muncii a ajuns la 65% din cea a Uniunii Europene. Aha. Deci două treimi. Cum ar veni, cîtă plus valoare produc doi angajați în Uniunea Europeană, se produce la noi cu trei angajați. De la o disproporție de 4 la 1 am crescut la una de 3 la 2. Ooookeeeyyy. O creștere foarte semnificativă, cu care chiar ne putem mîndri.

Deci românii, în acești 16 ani analizați, au fost din ce în ce mai productivi, mai harnici, mai pricepuți, mai organizați, mai tehnologizați și mai capitalizați și mai integrați și au creat din ce în ce mai multă plus valoare. Foarte bine. Exact ce ne dorim cu toții. Vrem o țară ca afară.

Dar ia să vedem: au fost românii oare cumva și plătiți pe măsura muncii lor?

Intră în scenă graficul nr. 2. Remunerarea angajaților în România, ca pondere din media UE.



Jale, Fănică. Platfus, Mițo. Dezastru, stimabililor. Un grafic cu o totul altă poveste.

Un grafic mai mult orizontal decît în pantă. Adică, în cuvinte simple: fără prea mari creșteri.

În 2001, primul an cu date disponibile, remunerația medie a muncii angajatului român era de 33%. Adică la o treime din cea a unui angajat mediu din UE. Cum ar veni, cu trei salarii de-ale noastre umpleai un salariu de-al lor. Și a tot stat așa pînă în 2004. Și pe urmă a făcut un ușor salt în 2004 – 2007, la 40% din remunerația medie europeană. Și pe urmă în 2008 a sărit la aproape 50%, pînă prin 2010. Apoi în 2011 a scăzut la 45%. Și așa i-a rămas numele pînă în 2015. Doar din 2016 încoace a început să recupereze din nou. Cea mai recentă valoare disponibilă, cea din 2017, este de 56%.

Deci, la o primă strigare, o concluzie simplă: au crescut și remunerațiile, dar mai lent decît productivitatea muncii.

Cel mai bine se vede dacă punem ambele linii pe același grafic (graficul 3) sau dacă pur și simplu scădem una din alta și obținem o singură linie, diferența dintre productivitate și remunerație (graficul 4) sau dacă facem raportul dintre ele, împărțim remunerația la productivitate (graficul 5).







Acum, că avem aceste grafice, putem răspunde la acuza tefeleilor indignați. Ia să vedem, bre stimabililor bre, e productivitatea peste sau sub salarii?

Răspunsul este simplu: la început, pînă prin 2006, era fie ușor sub (2001 – 2003), fie riguros la egalitate (2004 – 2006). Din 2007 încoace, dintr-o dată, productivitatea este în mod constant, repet: CONSTANT, peste remunerare.

Păi ce s-a întîmplat în 2007? Un fleac, un mizilic: am intrat în Uniunea Europeană.

Deci cum am intrat în UE productivitatea muncii a fost în mod constant, neîntrerupt peste remunerație. Mai mult, pe măsură ce ne apropiem de prezent distanța dintre acestea două crește. Diferența cea mai mare a fost între 2013 și 2015, deci după criză. Se ajunsese ca productivitatea să fie cu 10 puncte procentuale și peste remunerație.

De-abia din 2016 încoace remunerarea începe să crească și să încerce să recupereze, fiind însă în continuare mult în urma productivității. În 2017, anul cu cele mai recente date disponibile, diferența încă este de 9 puncte procentuale. Adică aproape 10.

Adică, stimabililor, vehemenților, dugușliucilor și tefeleilor, productivitatea este mult peste salarii. Doar că voi, vehemenților și pui de fasciști ce-mi sînteți, în marele vostru patriotism, în loc să țineți cu ai voștri, cu românii, cu cei de-un sînge cu voi, țineți cu stimabilele multinaționale care exportă nestingherite de nimeni plusvaloarea în paradisurile fiscale, fără să mărească salariile, ținîndu-și angajații ca pe ciuperci: în întuneric, fără bani și în precaritate pînă la gît.

În graficele de mai sus, rezultatul unor date publice și oficiale de pe site-ul BNR, repet, BNR, această mare redută pro-multinaționale și anti-pesedistă, vedem justificarea politicilor publice propuse de PSD în ultimii ani, cunoscute sub termenul de „wage led growth”.

Mărești salariile și împuști mai mulți iepuri deodată. Pe de o parte, generezi creștere economică. Pe de altă parte, ajuți la o distribuție mai echitabilă a plusvalorii în societate, la o împărțire mai de bun simț între cei care pun osul și sudoarea (angajații) și cei care pun banii și culeg cîștigul (capitaliștii).

Știu că vă arăt aceste grafice degeaba. Știu că cine e convins e deja convins, iar cine nu crede, pot să-i arăt și pe mama și pe tata graficelor, și pe Iisus venit a doua oară pe pămînt, că tot nu vor crede. Tefeleii nu gîndesc. Tefeleii doar vehemesc. Ei doar vîntură lozinci proto-fasciste.

Vă place cum își iau țara înapoi, să o dea la multinaționale, să o exporte ăia pe gratis în Insulele Seychelles?



. Citeste tot...

luni, 11 februarie 2019

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

. Citeste tot...

duminică, 9 decembrie 2018

The world in a coffee shell

Capsulele alea de cafea de la Nestle reușesc performanța – de fapt, contraperformanța – de a simboliza concis, esențial și expresiv tot ce este mai rău cu lumea în ziua de azi. Toate excesele consumerismului, felul în care modernitatea în care atîția dintre noi și-au pus speranța a luat-o razna.

Disprețul față de mediul înconjurător
În primul și în primul rînd, este un produs absolut iresponsabil. Sub ambalajul noutății și excelenței și stilului și prestigiului avem de-a face cu una din cele mai prăpăditoare chestii inventate vreodată. Ca să faci o cafea, risipești cantități absolut strigătoare la cer de aluminiu și de alte substanțe realizate prin tehnologii înalt intensiv energetice.

Avem de-a face cu un produs groaznic de destructiv, chintesența iresponsabilității acestei generații la adresa mediului înconjurător. Pentru o amărîtă de cafea trebuie să ardem ad literam sute de kilowați necesari pentru producerea aluminiului și a foliei și a celorlalte materiale și pentru ambalarea cafelei în minuscula doză respectivă. Un întreg lanț tehnologic elaborat cumplit de ineficient și mai ales de detrimental pentru mediu.

E pur și simplu strigător la cer. Și totuși, oamenii acceptă această risipă iresponsabilă. De ce? Vom vedea mai jos.

Dependența de tehnologie
Cum ar zice țața Veta: ne-am dat dracu’, ne-am ajuns. Nu se mai poate, bre, să mai fii lotek pe lumea asta (low tech, pentru cei care nu știu parlance-ul cyberpunk). Trebuie să-ți trăiești viața doar și decît cu chestii complexe, pe care să le bagi în priză și care musai și neapărat să fie inventate de oamenii de știință britanici.

Nu mai e îndeajuns să bagi lingurița de cafea într-o pungă și să scoți de acolo cît ai nevoie, o linguriță, două, șase, să-ți faci la ibric sau la espresso. Neah. Nyet. Verboten. Trebuie neapărat să folosești tehnologii de care probabil doar astronauții au nevoie în zero g. De parcă am fi cu toții Homer Simpson în nava spațială și ne-ar preocupa stringenta problemă să nu o ia la fugă cumva prin navă firișoarele de cafea măcinată, să intre în agregatele electrice, să facă scurtcircuit. Delir. Pur și simplu delir.

Cafeaua la capsule reprezintă un simbol foarte puternic al felului în care omenirea devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie, de nu mai e în stare nici măcar să-și mai tragă chiloții pe ea fără vreo mașinărie prin preajmă s-o ajute.

Prinderea clientului în capcana copyright-ului
În al doilea rînd, este vorba despre nesimțirea de a te face captiv prin intermediul unei tehnologii construite în mod voit pentru asta.

Odată ce-ai cumpărat agregatul otrăvit, ești halit. Trebuie să iei de la ei. Și doar de la ei. Ca să poți să-ți faci o amărîtă de cafea, nu poți să te mai duci să-ți cumperi un pachet de cafea pur și simplu și să-l folosești tu cum vrei tu. Neah. Nyet. Verboten. Neapărat și musai trebuie să iei capsule de-alea, făcute de ei. Doar de ei. Nici măcar alt fel de capsule, că nu se potrivesc la diametru și oricum sînt protejate de sfîntul copyright, tu ca și competitor n-ai voie să le faci la fel, că te mănîncă pușcăria.

De parcă atunci cînd a inventat cineva ibricul, Dumnezeu și Allah și Buddha să-i mîntuiască sufletul prin ceruri pentru această mare invenție necesară, ar fi dat imediat directivă europeană și globală și cu c în cerculeț: nimeni nu mai are voie să facă ibrice decît mine, că am copyright pe formă și pe modalitatea de întrebuințare. Din nou: delir, delir curat.

Adică imperialism și monopol în formă clasică, de manual.

Otrava marketingului păcălicios
Toate aceste probleme sînt frumos mascate printr-o poveste vicleană, dulceagă, realizată cu cele mai elaborate valori de producție cinematografice.

Este folosit cel mai foarte Don Juan din ziua de azi, unul din cei mai celebri actori, George Clooney, pentru a-ți țese o fantasmă atractivă, răpitoare. Astfel încît tu, mascul pufos, să te identifici cu el și să fii convins în capul tău în mintea ta de consumator naiv și prost și tălîmb că doar dacă bei cafea de la Nespresso vei deveni dintr-o dată un cuceritor de nerezistat. Vei fi celebru și frumos și elegant și cuceritor, iar femeile îți vor cădea la picioare cum îți cade iarba cînd dai cu coasa pe poiană.

Atenție! Doar dacă. Doar decît. Dacă nu bei Nespresso, vei rămîne ceea ce ești de fapt: un biet papagal care bea cafea de-aia medievală, la espresso sau, Doamne ferește! la ibric.

Medievalule! O să rămîi precum papagalii ăia de parteneri din reclamă, diformul de Danny DeVito ori grăsanul de Jack Black, actori sidekick și de tip comic relief care au fost acolo inserați cu mare schepsis psihanalitic, să ne transmită un necesar mesaj subliminal de avertizare, de risc de excluziune.

Ai văzut ce se întîmplă dacă nu bei Nespresso? În loc să devii și tu ditamai perfectul de George Clooney, așa cum lasă că știm noi că îți dorești, o să rămîi mic și boamben și urît și lipsit de succes, ca amărîții ăia doi care nu au făcut necesarul pas de a consuma doar și decît Nespresso.

Și dacă ești femeie, mesajul prezintă același viclean mecanism subliminal. Succesul e garantat doar și decît de consumul produsului nostru. Când vei bea o guriță de Nespresso, musai neapărat în secunda următoare va apărea respectivul Făt Frumos de George Clooney, la care lasă că știm noi cu toții că visezi noaptea cu oftături, și-ți ravisează ditamai fantasma ravisatoare.

Stimată doamnă consumatoare, vă asigurăm: o să fie o romanță și o babardeală ca în povești. Nici nu știți ce-o să dea peste dumneavoastră. Vă spunem noi: însuși George Clooney o să dea peste dumneavoastră. Vă garantăm că o să dea. Vai, cum o să dea! Vai, ce excelent și ce foarte perfect o să fie!

De altfel, specialiștii de la departamentul nostru de previziuni de consum estimează că, în plus față de cea mai foarte perfectă babardeală de care veți avea dumneavoastră vreodată parte în viață, vă garantăm asta, e ca și cum s-ar fi întîmplat deja, aveți de asemenea și o probabilitate de 83% ca, în cazul în care consumați cel puțin 2 kilograme de capsule Nespresso pe zi, să faceți prin inseminare fantasmatică un copil deosebit de cel mai foarte perfect cu distinsul domn Clooney. Doar și decît pentru că ați folosit prestigioasele noastre produse.

Din nou, avem de-a face cu un exemplu dureros de expresiv care vorbește despre chintesența societății zilelor noastre. Felul în care marketingul este folosit pentru a ne spăla mințile și pentru a face cele mai zăpăcitoare chestii pe care altminteri nici nu am catadicsi să le acordăm vreo fărîmă de atenție.

Și asta se întîmplă nu doar în industria bunurilor de larg consum. Nuuu. Aceeași otravă dulce, insidioasă, vicleană și nemernică este folosită și în comunicarea politică, și în divertisment, și în modificarea valorilor sociale. Păcăleala folosită în scopuri distructive.

Înlocuirea specificului local cu genericul globalist
În cartea sa, “Globalizarea nimicului” (2004), sociologul George Ritzer, cel care de altminteri a introdus și foarte expresivul concept de mcdonaldizare a societății, ne vorbește despre globalizarea unor practici care, prin tăvălugul lor nediferențiator deosebit de eficient, duc la o ștergere a specificului local și la o transformare a lumii într-un deșert al lipsei de semnificație.

Exact asta se întîmplă când un astfel de produs îți invadează practicile cotidiene. Cele ale locului sunt năpădite și șterse de pe fața pămîntului. Practicile locale sînt stigmatizate, definite în discursul hegemonic drept învechite și desuete și primitive. Iar populațiile sînt îndemnate insidios să renunțe la ele pentru a avea parte de succes social.

Faceți ca noi, să fiți și voi cineva. Nu mai beți cafea la ibric, că veți rămîne proști și medievali. Îmbrățișați tehnologia epocii atomice și deveniți... Și deveniți consumatorii noștri captivi.

Băutul cafelei la ibric devine astfel un marker al eșecului și al înapoierii.

De altminteri, pe parcursul ultimelor decenii am avut de-a face cu o succesiune de modificări tehnologice care prezintă certe referiri simbolice la nivelul de status social al utilizatorilor.

Mai întîi cafeaua instant, Ness-ul, cum a intrat în limbajul nostru de zi cu zi, deși era de fapt vorba despre o marcă, la fel precum Xerox sau Adidas. Mesajul la vremea respectivă era clar: nessul e mai bun decît cafeaua la ibric. Beți Ness (v-ați prins? Ness, tot de la Nestle; o continuitate remarcabilă). Dacă nu aveți Ness, înseamnă că nu sînteți racordați la rețelele de succes social care asigură produse premium într-o perioadă de penurie. Rămîneți la nechezolul vostru, sărăntocilor.

Mai apoi espresso, care a fost și el – și rămîne în continuare – o propunere de adoptare tehnologică însoțită implicit de un discurs hegemonic al superității față de practicile anterioare. Încet, s-a împămîntenit ideea că espresso e mult mai bun decît cafeaua la ibric. E un semn de distincție (Bourdieu), de ascensiune pe scala statusului social. Este rafinat și necesar, nu ca prostia aia de cafea la ibric pe care o beau doar săracii și înapoiații și turcii și țăranii și proștii și bătrînii și comuniștii.

Acum, cel mai recent, această invenție a cafelei la capsule care își dorește să le înlocuiască pe celelalte în mințile consumatorului și care vine și ea cu aceeași elaborare de discurs simbolic referitor la relația dintre tipul de consum și succesul social. Doar cine bea cafea la capsulă este un om realizat, înstărit, așezat, elaborat în gîndire, cu stil și eleganță. Restul: niște sărăntoci primitivi. Niște comuniști. Ciuma roșie! Ciuma roșie!!

Exploatarea inventatorului
Un alt element ce ne arată cât de expresiv este acest produs pentru starea societății actuale e maniera în care inventatorul său pe de o parte a fost păcălit, pe de altă parte a avut parte de remușcări DOAR DUPĂ ce a fost păcălit.

Povestea e lungă, cu siguranță o puteți găsi, sînt o grămadă de articole și interviuri pe această temă. Pe scurt: cel care a inventat produsul cafea la capsule a ajuns să piardă controlul asupra lui, în momentul în care marile corporații au mirosit succesul și i-au tras preșul de sub picioare.

Au venit cu capitalul și, prin mijloace specifice, prin păcăleală, prin nebăgare de seamă, prin avocați vicleni și prin fine printul de la sfîrșitul contractului, i-au substituit pufosului invenția. Adică, mai pe românește, i-au furat-o. Fructul minții sale a început să producă pui de bani pentru alții. Bani mulți. Foarte mulți.

Moment în care pe domnul inventator l-a cuprins remușcarea și l-a lovit revelația de pe Drumul Damascului și a început să măcăne la adresa marilor pericole pe care le reprezintă produsul inventat chiar de el. Și, culmea, chiar avea dreptate: produsul inventat de el chiar reprezintă un pericol pentru mediul înconjurător. E o risipă cruntă de materiale și de energie pentru a face o amărîtă de cafea. Cît timp însă s-a înfruptat din profit, n-a zis nimic. Doar în momentul în care i s-a tras preșul de sub picioare, dintr-o dată a dat mintea cea de pe urmă peste el.

Încă o ilustrare exemplară a felului în care merg lucrurile în zilele noastre. Definitoriu pentru felul în care creatorii schimbărilor tehnologice își dau seama prea tîrziu ce monștri au scăpat de pe planșetele lor. Bomba atomică este de departe exemplul cel mai cunoscut. Dar mai sînt și altele. Vezi de exemplu cum s-a schimbat atitudinea față de plastic în ultima perioadă.

Decadența: Larks Tongues In Aspic
Last, but not the least, e vorba de componenta stilistică a acestui subiect, care vine și ea să încununeze exemplul nostru ilustrativ. Să pună bomboana în vîrful colivei.

E vorba despre consumul ostentativ. Felul în care oamenii își asumă de multe ori în deplină cunoștință de cauză consumul ostentativ, rafinamentul decadent al excesului asumat, spune foarte multe despre sustenabilitatea din ce în ce mai greu de întreținut a societății zilelor noastre.

S-a tot scris despre felul în care sistemele din ce în ce mai complexe devin din ce în ce mai greu de întreținut. E un subiect relativ bine documentat în zona fizicii și a ștințelor complexității. S-a scris de asemenea destul în studiile istorice și despre specificul cultural și stilistic al civilizațiilor trecute de zenitul dezvoltării lor, cînd încep să o ia la vale, dar înainte să se dărîme de tot imensa șandrama.

Felul în care civilizația, în forma sa prea complexă, prea elaborată – sau imperialismul în forma sa tîrzie, dacă este să adoptăm termenii sociologiei critice – este mai mereu însoțită de expresii cvasi-distructive ale gestionării resurselor disponibile. Opulență, consum ostentativ, potlatch. Degete băgate pe gît pentru vomat și golit stomacul doar pentru a putea mînca în continuare. Exces. Exces. Exces. După noi, potopul. Piftie de limbi de ciocîrlie. O Chină de oameni care-și doresc Mercedes.

Cam așa și cu respectivele capsule de cafea. O manieră prea elaborată și prea ostentativă și auto-distructivă de a face lucrurile obișnuite din viață.

În loc să mănînci pur și simplu, pentru a-ți potoli foamea, să mănînci piftie de limbi de ciocîrlie. Un stol întreg de ciocîrlii prins și măcelărit, zeci de sclavi alergînd pe cîmp cu plase imense după mii de păsăret, doar pentru a face un biet castron de piftie. Doar pentru ca unii nobili romani să-și potolească foamea de glorie. The happy few.

La fel și cu aceste capsule din zilele noastre. În loc să bei cafea, pentru a-ți potoli nevoia de cofeină din corp, să bei cafea cu ajutorul unei mașinării care altminterea nu se justifică decît dacă ești pe orbită, în stația spațială. Resurse prăpădite degeaba. Doar pentru ca unii dintre noi să ne potolim nevoia de prestigiu. The happy few.

Problema e că acuma nu mai sîntem the happy few, ca nobilii romani pe vremuri. Ci the happy billions. Hoarde și hoarde de pufoși pe persoană fizică, toți visînd la George Clooney și la necesara distincție, ah, să fiu diferit, am nevoie de distincție, să fim cu toții diferiți, unici și irepetabili și eleganți și elaborați și mari boieri ai băutului cafea la capsulă, adică să fim toți la fel, consumînd chestii din ce în ce mai elaborate și mai nesustenabile doar pentru a ne satisface momentat fantasma din cap. Întrebarea e: ne duce pămîntul pe toți, în cursa noastră de amăgit orgolii, de alergat fantasme?

The world in a coffee shell
Iată, pufoșii mei dragi și iresponsabili și un pic cam naivi și cam ușor de păcălit, consumeriștii mei zeloși, felul în care zăticnirea zilelor noastre este surprinsă dureros de exact și de expresiv, fix ca într-o capsulă, am putea spune, în aceste capsule de cafea despre care sînteți ferm convinși că reprezintă unul din cele mai dezirabile cadouri de Crăciun, căci sînt moderne și prestigioase și reprezintă tot ceea ce-și poate dori un om în casa lui.

Este că tînjiți după un Nespresso, să fiți și voi măcar trei secunde ca strălucitorul de George Clooney?



. Citeste tot...

duminică, 30 septembrie 2018

Am un cîntar

Am un cîntar.

Ba nu, de fapt, am trei, răspîndite prin toată casa. Însă doar cu unul mă înțeleg din ele. Ăla care arată cel mai puțin, evident. Prietenul meu.

Ba nu. Nici cu ăla nu mă înțeleg. Mă cîntăresc de mai multe ori pe el, aproape de fiecare dată îmi arată altă greutate. Nu sînt diferențe mari. Doar cît să te enerveze și să nu știi cîte kile ai cu adevărat. Gras. Prea gras. I should eat less.

Dar asta nu înseamnă că nu mă iau după ce-mi zice iubitul meu cîntar pe care îl urăsc din tot sufletul și pe care îl consult în fiecare dimineață, ținîndu-mi respirația și sugîndu-mi burta, poate-poate mai scad trei miligrame de aer scos din plămîni.

Măsurările zilnice generează o evoluție. Această evoluție, ce să vezi? E în consonanță cu schimbările pe care le simt în corp.

Cîntarul arată mai puțin cînd simt și eu că sînt mai ușor și mai suplu și mai tînăr și mai frumos. Atuncea, evident, cînt și dau petreceri cu vodcă, lăutari, femei și cu geamurile deschise, să se bucure tot cartierul de bucuria mea suplă și perfectă.

Cînd sînt puffy și tind spre perfecțiune, spre forma sferică specifică planetelor, focilor, balenelor, bacteriilor și oamenilor grași, atunci și cîntarul îmi zice cu cifrele alea ale lui mici și rele și roșii și clipicioase: ai trecut de 90, monstrule. Mănîncă și tu mai puțin. Fă și tu niște flotări. Urcă și tu scările, vacă sedentară.

Atuncea mă sună prietenii să facă mișto de mine sau îmi trimit poze elocvente pe WhatsApp. Niște bestii. Prietenii mei, ce să le faci. Pun eu mîna pe ei. Soon. Soon.

Sondajele sînt și ele tot un soi de cîntare, dragii mei pufoși paranoici. Nu sînt perfecte. Nu sînt exacte. Generează emoții, de cele mai multe ori negative. Le înjură lumea cu mare patimă și ură, cum doar Garfield mai înjură cîntarul lunea dimineața, cu cana de cafea în mînă, somnoros și nervos și plin de draci.

Și totuși, aleargă lumea după sondaje cu limba scoasă la fel cum aleargă după autobuz, atunci cînd au pierdut tramvaiul. Oare de ce?

Sondajele sînt utile, pufoșilor. Sondajele sînt căutate, pufoșilor. Sondajele sînt contestate, pufoșilor. Sondajele sînt urîte, mai ales atunci cînd prezintă realitatea altminteri decît ne-am dori-o noi. Ce emoții. Cîtă suferință.

Sondajele sînt un tip de măsurare pe care l-ați vrea belit, aneantizat, interzis prin ordonanță de urgență, dar totuși nu acuma, umpic mai încolo. Poate mîine. Nu azi. Mai încolo, doar după ce-mi spui și mie te rog cum mai stăm în sondaje? Vă interzicem mîine. Azi, totuși, te iertăm. Hai, spune-mi cum stau lucrurile, te rog. Nu mai spun la nimeni. Doar vreau eu să știu cum stăm cu adevărat.

Aha. Cu adevărat. Aha.

Ca orice altă măsurare pe lumea asta, sondajelor le sînt puse la îndoială în mod sistematic cele două mari caracteristici după care sînt măsurate măsurile pe lumea asta: validitatea și repetabilitatea.

Validitatea. Măsoară ce trebuie să măsoare?

Cîntarul meu dacă zice că am 90 de kile, oare chiar am 90 de kile? Nu cumva 70? Nu cumva 120? Sau nu cumva 1,73 metri pătrați? Sau 23 de zile lucrătoare? Cîntarul meu chiar cîntărește ce trebuie să cîntărească?

Mare discuție filosofică. Mai ales în cadrul științelor sociale, unde unitățile de măsură sînt vagi, frumos plutitoare pe cerul înnorat al preparagidmicității unde fiecare are o explicație diferită despre de ce merg lucrurile cum merg pe lumea asta.

Cazul clasic: întrebarea aia enervant de enervantă în ambiguitatea sa “În ce direcție credeți că merg lucrurile în România?” Merg bine? Merg prost? Ce vrei să spui cu asta, domnule sondor?

Fiecare înțelege ce vrea din această formulare. Fiecare răspunde cum îl taie capul. Iese o distribuție a răspunsurilor: unii zic că așa, alții că altminterea.

Dar știți ceva? Al naibii indicator, n-o fi el valid, nu știm ce înseamnă cu adevărat 70% ăla direcție greșită. O fi de fapt 80%? O fi 54%? O fi 1,73 metri pătrați?

Dracu știe. Dar să moară pisica dacă nu evoluează la fel cum evoluează și societatea. Cînd e de bine, e jos supărarea. Cînd e de rău, face acul supărării ca la nebuni, de zici că-i război civil. Un indicator poate nu valid, dar cu siguranță sensibil la variație.

Și, mai ales, care dă aproximativ aceleași valori dacă măsori des, în aceeași perioadă. 70% 71% 71% 70% 72%. Aha. Deci e pe-acolo.

Aici intervine a doua cerință a oricărei măsurări. Repetabilitatea. Dacă măsor de mai multe ori același lucru sau același fenomen, îmi dă același valori?

Vă povesteam de cîntarul meu. Mă urc pe el. 88,4 kile. Aha. Gras, dar frumos. Știam eu.

Mă dau jos de pe el. Îl las să se reseteze. Mă urc la loc, după 2 secunde. 88,3. Aha. Din nou. 88,4. Aha. Din nou. 89,2. What the fuck?? Gogule, probleme mă cu bateriile?

Din nou. 88,5. Aha. Îmi vine inima la loc. Deci totuși bine. Deci azi, acum, în acest moment, cu această burtă goală și cu acești plămîni evacuați forțat de orice moleculă de oxigen, să fiu cu 3 miligrame mai ușor,

e foarte probabil că am 88,4 kile, plus minus niște miligrame de oxigen pe care oricît m-am chinuit, n-am putut să le dau total afară din ultimele bronhuscule (da, știu: nu există cuvîntul; dar ce frumos sună).

Deci validitate și repetabilitate. Țineți minte, pufoșilor. Băgați la cap. Să învățați și voi măcar ceva util azi, în această sfîntă zi de sărbătoare în care am doar 88,4 kile și sînt frumos și suplu și tînăr și perfect.

VALIDITATE. Să măsoare ce vrem să măsoare, nu alte bălării. Și REPETABILITATE. Să măsoare la fel dacă măsori de mai multe ori.

Secole la rînd s-au chinuit oamenii să pună la punct unități de măsură și instrumente de măsurare din ce în ce mai valide și mai precise privind realitatea. În fizică. În chimie. În...

În gata. S-a terminat tarlaua. Am terminat științele exacte. În rest, biologie științe sociale, e belea mare. Cum trebuie să arate unitățile de măsură? Care sînt normele / standardele / legile? Aiurea. Varză cu cîrnați. Variații și aproximare.

Dragii mei pufoși obsedați de fantasma exactității absolute, să vă dau o veste proastă. Nu există exactitate absolută. Nicăieri pe lumea asta. E o fantasmă. E un basm. E un Făt Frumos care o babardește etern pe Ileana Cosînzeana.

Nici în cele mai riguroase laboratoare științifice măsurarea nu este exactă. Doar aproximările sînt mai mici, în raport cu cantitatea măsurată. Doar abaterea standard e mai mică. Doar împrăștierea variației e mai mică.

În rest, fie că e sondaj, fie că e cîntar, fie că e etolog care încearcă să măsoare comportamentul la suricate, fie că e fizician care cîntărește vacuumul sau quarcii sau distanța pînă la stelele moarte demult, nu există exactitate absolută.

Ci doar stăpîna lumii, aproximarea și statistica și probabilitatea. Dacă nu v-ați învățat încă cu ideea asta și încă mai trăiți în marea păcăleală luminoasă a exactității absolute, a farmaciei cerești, a spațiului pur newtonian care poate fi măsurat pînă la ultima cifră de după virgulă a infinitului mic, sînteți varză la cap și trăiți o viață tare tristă.

Deci învățați statistică, pufoșilor. Nu neapărat cursul ăla complet. Măcar noțiuni elementare. Niveluri de măsurare. Valori centrale. Valori ale împrăștierii. Tipuri de distribuții. Relația dintre eșantion și populație. Chestii care ar trebui învățate în clasa a noua.

Pufoșilor, să vă dau o veste proastă pentru orgoliul vostru de mici semizei tiranici și tembeli. Nu trăim în basme. Trăim în realitate. Și realitatea, inevitabil, nu poate fi măsurată exact. Doar cu suficientă precizie. Ce e dincolo de virgulă doar Dumnezeu știe.

Și Garfield lunea dimineața, cînd stă cu ziarul de omorît păianjeni într-o mînă și cu cana de cafea otrăvicioasă în cealaltă și se uită chiondorîș cu o privire criminală la prietenul său cel mai bun, cîntarul cel nemernic și mincinos, cel care nu vrea neam să-i spună că e slab și frumos și suplu și perfect.

Așa, ca mine...

. Citeste tot...