miercuri, 25 noiembrie 2020

Partidul și Securitatea. Part 2. Eficiența

Am scris recent un articol despre tensiunea dintre Partid și Securitate în societățile contemporane.

Ce nu am discutat suficient în acest articol anterior, focalizîndu-mă prea mult pe situația actuală a României, a fost felul în care această tensiune este produsul procesului de modernizare a societății.

Poate ar fi cazul să discutăm un pic mai mult despre asta.

WEBER, TĂTICUL NOSTRU TEORETIC Ca și în articolul anterior, îmi bazez analiza pe teoria weberiană a modernizării, a trecerii de la autoritatea bazată pe tradiție și carismă la autoritatea birocratică, bazată pe instituții.

În trecerea de la Evul Mediu la modernitate, societățile și-au schimbat treptat tipul predominant de autoritate, maniera în care se legitimează puterea. Puterea, în toate fațetele sale. Competiție pentru putere. Gestionarea propriu-zisă a puterii. Legitimarea puterii la nivel simbolic și valoric.

Avem de-a face cu o ascensiune a importanței rațiunii în zbaterea pentru putere. Țineți minte acest cuvînt: RAȚIUNE. Miezul explicației.

De la liderul carismatic, napoleonian, expresiv, avîntat, dar inconstant și vremelnic, la birocratul șters, la funcționarul cenușiu, dar sîrguincios, care navighează realitatea pe bază de reguli, nu de intuiție, și la generalul care mînuiește mai bine contabililitatea și logistica decît sabia ori tunul.

Această trecere dinspre artă spre știință, dinspre emoție spre rațiune, dinspre năvală spre calcul premeditat, are un cuvînt cheie care reprezintă inima procesului de modernizare.

Este vorba despre EFICIENȚĂ.

EFICIENȚA, MOTORUL MODERNITĂȚII La baza sfintei sfintelor, a rațiunii, stă conceptul de eficiență. Și drept motor acțional, ca justificare. Și drept consecință. Ne ghidăm viața din ce în ce mai mult după eficiență.

În matematică îi zice optimizare. În limba de zi cu zi îi zice eficiență.

Teoretic, eficiența reprezintă un concept specific domeniului economic. Stereotipul nostru mental este că acolo îi este locul, doar acolo îi stă bine și se cuvine să-l folosim.

Nu e adevărat. Toată modernitatea este o străduință întru eficiență, nu doar efortul economic.

În primul rînd, războiul, cu adevărat unul din primele domenii sociale atinse de nevoia de eficiență. Marea zbatere unde cei eficienți îi rad de pe fața pămîntului pe cei lipsiți de eficiență.

De la primele imperii încoace, de la persani și de la romani și de la chinezi și de la azteci, eficiența a fost mama victoriei. Întrebați-i pe celți ce i-a șters de pe fața pămîntului. Sau pe cartaginezi. Sau pe avari.

Dar eficiența ne permează toată viața, toată societatea, toată realitatea, nu doar economia sau războiul.

Cînd facem patul, sîntem eficienți în gesturi și în consecințe. Cît mai puține mișcări, pentru un efect cît mai bun.

Cînd ne programăm timpul liber sîntem eficienți. Economisim ceva, optimizăm ceva.

Cînd ne proiectăm viața ne străduim să fim eficienți: de la școală la căsătorie la casă la copii la carieră.

Peste tot, eficiența ne e stăpînă.

Toate domeniile vieții sînt năpădite de strădania întru eficiență, chiar și cele pe care le considerăm ferite de acest mucegai rațional.

Ritualurile preoților sînt atinse de eficiență. Vezi, de exemplu, vestitul trafalete cu care se binecuvîntează clădirile. Folosit pentru eficientizarea actului de sfințire.

Actul artistic este și el din ce în ce mai năpădit de eficiență. De la inspirație la marketing. De la ἐνθουσιασμός la planificare. De la tăiat urechea și murit în sărăcie la focus grupuri să iasă filmul cît mai bine, să placă clientului.

Pînă și cele mai zănatice părți ale vieții omului sînt eficientizate, raționalizate, matematizate, cuantificate, monetizate, optimizate la sînge. Alpinism artă extaz turism extrem droguri îndrăgosteală inebriație adolatrie. Tot. Tot. Tot.

O să rîdeți, dar pînă și orgasmul ne străduim să ni-l eficientizăm zilele astea – de multe ori fără să ne dăm seama. Think. Just think about it for a few seconds și o să fiți surprinși, dacă sînteți sinceri – sau sincere – cu domniile dumneavoastră.

Sîntem pătrunși pînă în măduva oaselor de strădania întru eficiență.

Un mare weberian al zilelor noastre, George Ritzer, a scris o carte strălucită despre acest tăvălug inexorabil care vine vine vine calcă totul în picioare: “McDonaldizarea societății”. E carte de căpătîi pentru a ne înțelege viața. Vă recomand cu căldură s-o citiți.

PARTID VS SECURITATE. RELAȚIA LOR CU EFICIENȚA Ei bine, în domeniul politic, tensiunea dintre Partid și Securitate, dintre activist și tehnocrat, este exact tensiunea dintre artă și știință. Dintre carismă și instituție. Dintre emoție și rațiune. Exact tensiunea de care vorbește Weber cînd ne povestește despre procesul de modernizare a societății.

Politicianul este aproximativ. Și în bine, și în rău.

Cam lipsit de rigoare. Cam inconstant. Străbătut uneori de pusee de pricepere, chiar de genialitate, dar în general mediocru. Nu prea are o meserie la bază, cum spuneau comuniștii pe vremuri, în afară de cea de activist. De “lătrău”, cum scuipa printre dinți cu dispreț taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci cînd își exprima furia sa de inginer la adresa politrucilor care i-au mîncat viața.

Însă tot în firea politicianului stă și partea bună a cuvîntului “aproximativ”. În priceperea sa stă negocierea, gestionarea emoției, pupatul babelor și discuțiile interminabile cu mulți, mulți oameni care bat cîmpii, dar au nevoie de recunoaștere, de compasiune, falsă, dar totuși cît de cît compasiune, de empatie, de un cuvînt bun inutil, dar ah atît de necesar.

Virtutea lui este înțelegerea între părți teoretic ireconciliabile, cel mai mic numitor comun, mermeleala strategică. Muddling through, cum spune înțelepciunea limbii engleze.

Tehnocratul, în schimb, urăște bălteala întru aproximare. El nu are timp și nici dispoziție, nici ficat pentru toate prostiile la care se pricepe politicianul.

Urăște emoția, pe care o consideră primitivă și lipsită de maturitate. Urăște babele. Urăște discuțiile inutile. Urăște marketingul și actoria, nevoia de comunicare și de isterie agrandizatoare. Urăște negocierea. Pentru el, realitatea e oablă și nu cunoaște parlamentări. Ea se cunoaște prin știință, se cucerește prin tehnologie și se justifică prin rațiune.

Securistul e tehnocrat din fire. Prin construcție profesională. Prin carieră. Prin îmbibarea instituțională. E discret. E rațional. E sec. E rece. E tuns corect. E lipsit de umor. Pentru el, sloganul este “întocmai și la timp”. Tot ce e virtute pentru politician este greșeală și păcat pentru inginerul securist.

Și, mai ales și mai ales, consideră că știe mai bine decît alții cum trebuie făcute lucrurile. Ca doctorul care știe cum trebuie tratat pacientul. Ca inginerul care nu suferă discuții atunci cînd se apucă cineva să-i explice cum trebuia de fapt proiectat podul ăla.

DEMOCRAȚIA, UN BALAST INUTIL Ei bine, aici e buba. Aici se termină democrația. Căci știe mai bine și nu suferă discuții. Știe că lumea e bazată pe ordine. Atît “ordine” în sensul de rînduială, de organizare. Cît și “ordine” în accepțiunea militărească a termenului: comenzi, porunci îndeplinite fără crîcnire. Știe să asculte ordinele. Dar și cînd e la butoane, nu suferă să nu i se asculte ordinele.

Și vrea la butoane, pentru că știe mai bine, consideră că doar el știe cu adevărat cum trebuie gestionată realitatea.

Cazul paradigmatic în acest sens îl reprezintă Răzvan Mihai Ungureanu, odată ajuns la butoane. Aduceți-vă aminte superbia superioară și arogantă cu care își exhiba perfecțiunea cînd mînuia autoritatea de premier. Emfaza auctorială, ex cathedra, cu care clama ce trebuie făcut. Fără milă. Fără emoții. Fără fleacuri. Ca un doctor care nu acceptă discuții. Ca un inginer care disprețuiește pe toți aproximativii din preajmă.

Ca un securist care nu acceptă discuții.

Problema e că societatea e complexă. Deci aproximativă. Democrația e aproximativă. Pe asta se bazează. Asta e esența democrației. Implică discuții, zbateri, retorică și contra-retorică.

În logica tehnocratului, discuțiile sînt un păcat. Ordinele sînt cele care generează ordine. Deci democrația e un lest și o povară. Ceva aproximativ, primitiv. De lepădat la groapa de gunoi a istoriei.

TEFELEII, PUBLICUL NOII ORDINI SECURISTO-EFICIENTE Tentația autoritariană care străbate societățile contemporane are la bază tînjirea după ingineria socială. După gestionarea societății pe principii raționale, de eficiență. Ca pe o mare firmă pe care managerul trebuie să o conducă întru maximizarea profitului.

Ăsta este și motivul pentru care vehiculele politice construite și gestionate de securiști sînt atît de atractive la publicul urban cu ocupații complexe, obișnuit în logica necruțătoare a corporației. Ei vor să stoarcă tot de la realitate. Nu acceptă compromisuri.

Urăsc bavurile și aproximarea și “las-o, mă, că merge și așa”. Urăsc oamenii știrbi nu pentru că sînt știrbi, ci pentru că nu se străduiesc să fie perfecți întru corporalitatea lor imperfectă. Cum adică să nu-ți îngrijești dinții? E un păcat.

Urăsc oamenii săraci, considerînd că nu se străduie îndeajuns. Nu contează contextul social. Nu contează ce-i ține în sărăcie. Responsabilitatea este în întregime a celor săraci, consideră tefeleii. Astfel, neputința e transformată în păcat.

Tefeleii din ziua de azi, niște corporatiști de nădejde îmbibați de fantasma eficienței, sînt vrăjiți de partidele securistice. Pentru ei, viața e o continuă strădanie întru eficiență.

Ei nu se odihnesc, ei își optimizează minutele de relaxare. Cît mai puține minute de relaxare pentru o odihnă cît mai intensă. Mîine o să mă odihnesc și mai bine în și mai puține minute.

Ei nu fac jogging de plăcere, ci mereu cu ochii în aplicațiile care le spun cîți pași au făcut, cîte calorii au ars, cît de perfecți sînt pentru că deja sînt mai buni decît alți 43,573 de alergăreți care au performat mai prost decît ei, sînt deja peste 93% din utilizatori și dacă aleargă cu încă 1 km / hr mai repede, pot atinge chiar percentila 97%.

Viața tefeleilor și a tehnocraților și a securiștilor este o continuă optimizare necruțătoare. Plină de cifre și de cuantificări și de organizări. Totul trebuie să fie 101%. Un stahanovism de cea mai bună calitate.

Hai, că poți. Hai, că sîntem la olimpiadă. Hai, că viața e o competiție. Hai, că ești mai bun decît toți ceilalți. Vestitul slogan al celor de la Pro TV, exponentul acestei gîndiri tefeliste: “Am cu ce, mă!”

CORUPȚIA: MOTORUL EMOȚIONAL. INEFICIENȚA CA PĂCAT Singura problemă a securiștilor în lupta lor cu politicienii aproximativi și decadenți și lipsiți de rigoare e faptul că nu știu să mînuiască emoția.

Vedeți voi, emoția este motorul indispensabil pentru acțiunea politică. Fără emoție nu faci lumea să voteze. Și, după cum vă spuneam, securiștii fiind reci și raționali și lipsiți de umor, urăsc emoția.

Doar că n-au ce face. Trebuie să stîrnească emoții. Și, neștiind cum s-o facă precum politicienii, o fac precum inchizitorii.

Principala armă emoțională a securiștilor în lupta pentru putere cu politicienii o reprezintă CORUPȚIA.

Cu ea stîrnesc emoțiile tefeleilor. Cu ea generează indignare, ură. Cu ea scot tefeleii la vot. Și funcționează. O armă foarte puternică.

Ce nu înțelege multă lume este că acest concept de corupție este gestionat într-o logică religioasă. Este felul în care se pedepsește moral lipsa de eficiență.

Pe tefelei îi deranjează teribil corupția pentru că vine în răspăr cu cea mai puternică valoare a lor: eficiența.

Pentru ei, corupția este felul în care ineficiența este transformată în păcat abominabil.

De-abia încărcînd-o cu această conotație valorică se stîrnește fervoarea inchizitorială. De-abia acum au securiștii benzina emoțională necesară pentru a-i scula pe tefelei din placiditatea socială. Le toarnă indignare în motor și-i scoate la vot.

Și atunci e foarte convenabil. Acuza de corupție se aruncă asupra politicienilor ineficienți spre demonizare. Nu contează ce au făcut. Sînt corupți, Au făcut abuz în serviciu. Nu au fost raționali. Eficienți. Perfecți, așa ca noi, care clădim viitorul de aur corporatist al societății.

Astfel, redistribuirea plus-valorii în societate, unul din elementele fundamentale ale democrației, este cît se poate de simplu demonizată. Asistații sociali sînt ineficienți. E corupție să le dai ceva. Repari blocurile, cum a făcut Olguța în Craiova? Ai un beneficiu nematerial. Deci e corupție. Orice se poate astfel transforma în corupție. E simplu. E elegant. E incredibil de eficient.

Astfel, interesele politice ale securiștilor sînt mascate în discurs moralizator și penalizator.

Ineficiența, care stă la baza democrației, pentru că orice redistribuire de plus valoare este inevitabil ineficientă, este transformată în păcat.

Societatea este considerată o mare firmă care trebuie să facă doar profit și care nu are voie să aibă pierderi. Oamenii știrbi și săraci? Pierderi. Deci ineficiență. Deci corupție. Simplu.

* * *

Pe scurt, dragilor (glumesc – a ieșit un articol exasperant de lung), v-am explicat ce stă la baza tensiunii dintre Partid și Securitate. Care este baza valorică a acestui conflict. Și cum se convertește rațiunea în emoție prin intermediul conceptului de corupție, acest jolly jocker necesar.

A ieșit un articol lung. Le mulțumesc prietenilor Vlad Stefan și Anton Cenuse cu care am purtat o discuție mai mult decît fructuoasă pe această temă filosofico-socială. Acest articol este, în bună măsură, consecința discuției cu ei.

Și vă mulțumesc și vouă, tuturor, medievalii mei ineficienți și corupți și plini de păcat, că mi-ați suportat ineficiența vorbei lungi și că ați avut răbdare pînă la capăt.

Valar morghulis.

. Citeste tot...

marți, 24 noiembrie 2020

Partidul și Securitatea. Part 1. România

Una din marile probleme ale Securității, persistentă și insistentă și enervantă (problema, nu Securitatea), a fost ghimpele în coastă numit PSD.

De ce? Pentru că sfîntul, necesarul joc Partid vs Securitate.

Să vă explic.

De cînd s-a inventat modernitatea, cam în ultima sută de ani, în politica multor țări se tot desfășoară apriga luptă dintre Partid și Securitate. Ambele cu P mare, evident. Ca niște tipuri ideale.

Englezii au inventat jocul și toți ceilalți l-au adoptat. Rușii, marii jucători ai acestui joc. Evreii. Americanii. Francezii. Românii, printre alții. Nu am inventat noi nici roata, nici apa caldă, nici asfaltul. Nici măcar Securitatea. Am învățat de la stăpînii noștri.

Avem doi jucători. Ambii cu țeasta tare și cu pieptul umflat.

Într-un colț al ringului, să-i zicem colțul roșu, Partidul.

Partidul, reprezentarea intereselor civile și a compromisului mermelit. Partidul, populat de tot soiul de specimene fie rizibile, fie pur și simplu ticăloase. Mulți purtători de geantă. Multă selecție reziduală, oameni care nu știu nici o meserie și atunci eșuează în politică.

Partidul, cel care gestionează Puterea (cu P mare), deși e una din instituțiile mediocre ale societății. Partidul, care mulți consideră că n-ar trebui să aibă acces la Putere, că e populat și de ticăloși, și de nepricepuți.

În colțul celălalt al ringului, Securitatea.

Securitatea, exponentul expresiei armate în politică, a carierei și instituției și birocratizării.

(Pe tot parcursul acestui articol mă adap copios din teoria weberiană, chiar dacă voi nu vă dați seama de asta, că sînteți naivi și nu știți cine e Weber: tipuri ideale, birocratizare, modernitate, instituții).

Securitatea, teoretic instrument docil, căci asta e soarta militarilor, să slujească. Dar mereu ucenic vrăjitor care vrea să pună mîna pe Putere (P mare din nou, da?), slugă resentimentară la adresa stăpînului mediocru și bicisnic.

Funcționari publici de regulă bine pregătiți, securiștii dintotdeauna au ros frîul la adresa rolului lor secund în jocul de putere. Cum Dumnezeu să ne conducă ăștia, cum să luăm lumină și ordine de la ei, cînd noi sîntem mai geniali, mai perfecți, mai morali și mai superiori decît loazele astea de politicieni?

(Pentru cine nu s-a prins încă, expresiile “mai perfecți” și “mai superiori” sînt voit folosite în mod ironic, că așa îi place lu Palada să scrie, să se ecsprime postmodernist, chiar și cînd face analize îndrăznețe)

(Apropos, că tot vorbeam de Weber. Această tensiune dintre Partid și Securitate este atinsă implicit și de el, atunci cînd vorbește despre necesitatea profesionalizării politicii și a unui parcurs bine definit de carieră în articolul său “Politics as a vocation”)

Politica și Securitatea. Aceștia sînt cei doi mari jucători în jocul contemporan pentru putere. În alte vremi, alții erau ăia Mari cu M mare. Regele, nobilii, aristocrația. În fapt, forța Armată. Biserica, mare actor în jocul de Putere pînă în vremuri foarte recente.

De ceva timp, de cînd cu modernizarea, Politica și-a croit loc pe nesimțitelea în spațiile interstițiale dintre ceilalți jucători și le-a uzurpat rolul central.

Michael Mann, alt mare sociolog, tot weberian și el, a explicat strălucit acest proces istoric (Atenție, mai e un Michael Mann și regizor la Hollywood, mare regizor, ăla de-a făcut Heat. Doar o coincidență de nume).

Azi, Politica și Securitatea sînt cei doi mari jucători în jocul pentru Putere în societățile democratice. Acolo unde Armata și Biserica sînt cuminți, cu botul pe labe. În Iran e alt joc, de exemplu. Sau în Coreea de Nord.

Jocul e aprig. Jocul e aspru. Cînd unul e deasupra și celălalt înghite cuminte lichide. Cînd pe dos. Roata se tot învîrte, că așa e în istorie.

Cel mai bine definit astfel de Joc în perioada modernă între Partid și Securitate a fost în Uniunea Sovietică – cu continuare în Rusia contemporană. Dar nici cu America nu mi-e rușine, drept să vă spun.

În România, același joc. Partidul se luptă cu Securitatea. Armata mai cuminte. Nu ca pe vremea Mareșalului. Biserica și ea mai cuminte. Nu ca pe vremea Imperiului Bizantin. Clasa de business (celălalt mare actor în viziunea lui Mann), nu prea există, ce naiba să joace?

Din cauza dependenței de cale istorică, rolul Partidului este jucat de PSD, continuatorul Partidului din vremea comunistă. Toate celelalte partide se definesc prin relație cu PSD, cei mai mulți drept tabăra anti-PSD. Unii, minioni partide satelite ale PSD-ului.

Dat fiind tensiunea inevitabilă între Partid și Securitate, Securitatea nu are cum să fie decît anti-PSD.

Nu poate să fie cu PSD. I-ar fi anihilată nevoia de acces la Putere. Nu poate accepta rolul de slugă credincioasă. Nu e suficient de militară pentru asta, cum e Armata. Acolo, ăia dacă-i ordin, cu plăcere. În cazul Securității, avem niște militari un pic mai civili. Mai îndrăzneți. Mai cu atitudine. Mai cu opinii și cu năzuință.

Securitatea vrea la butoane. Vrea să balanseze și să pună mîna pe Putere. Drept pentru care principalul său dușman trebuie îngenuncheat, dominat, înlănțuit, dacă se poate anihilat.

Și acest dușman este PSD.

Prin prisma asta vă propun să interpretați continua zbatere din politica românească din ultimii douăzeci de ani, de cînd Securitatea a ieșit din umbra anilor ’90, cînd se ascunsese speriată sub fustele lui Iliescu, căci știa că lumea e supărată pe ea.

Pe măsură ce furia populară la adresa Securității comuniste s-a potolit și a crescut o nouă generație de tefelei pufoși care au o opinie mai degrabă pozitivă despre serviciile secrete, (am sondaje, am grafice, știu ce spun), Securitatea a căpătat curaj. Aha. Stai așa, că poporul nu mai e supărat pe noi. A uitat. Păi atunci să îndrăznim.

Și s-a așezat din nou la masa de șah, în ringul de luptă. Cu cine? Cu singurul adversar pe măsură. Cu PSD.

Adrian Năstase? Bifă. Ponta? Bifă. Dragnea? Bifă. Cei trei principali lideri ai PSD care puteau să țină în șah Securitatea, toți demonizați frumos, ca la manual. Pentru că puteau să încline balanța în favoarea Partidului.

Da, da, știu: discuție complicată în ce măsură au fost și ei parte a jocului de infiltrare. Teoretic da, aveți dreptate. Niște civili necesari. Practic trecuseră însă dincolo de punctul de control, nu mai erau niște executanți docili. Prea începuseră să țină cu Partidul.

La fel ca și cu Băsescu. A fost docil și umil și supus pînă a pus mîna pe Putere și atunci n-a mai fost nici docil, nici umil, nici supus. Sluga devenită stăpîn. Și dă-i și călărește Securitatea.

Evident, pînă a intrat în al doilea mandat și a devenit lame duck și i l-au arestat pe frati-su și i-au tăvălit un pic fetele prin procese.

În această lumină vă propun să citiți cariera politică a lui Băsescu și lupta sa cu PSD. Dacă trebe, trebe.

În aceeași lumină vă invit să citiți și cariera politică a lui Dragnea. Inițial umil executant, la ordin. Apoi Lucifer de duzină, căruia i se urcase la cap.

Apoi Lucifer de succes, dar mediocru, fără curaj de lider istoric.Căci n-a îndrăznit să ducă pînă la capăt rebeliunea, să răstoarne sistemul și să facă la fel ca în Ungaria sau în Polonia, unde acolo Politicul a avut tupeul să pună Securitatea cu botul pe labe. Deocamdată.

Și dacă n-a îndrăznit să meargă pînă la capăt, pușcăria l-a mîncat.

Pentru că în Jocul ăsta nu există milă pentru învinși. E fix ca în Evul Mediu. Ca în Game Of Thrones. "When you play the game of thrones, you win or you die. There is no middle ground."

În aceeași lumină vă propun să interpretați obsesiva repetare behăită a lui Iohannis: Peee-Seeee-Deeee.

Nu e doar o o simplă nevoie retorică de mobilizare a electoratului anti-PSD. Nu e doar efort electoral lipsit de imaginație și comunicare politică împiedicată.

Nu. Este de fapt continua, neasemuita luptă dintre Partid și Securitate. Este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură.

Obsesia lui Iohannis de fapt e obsesia întregii tabere anti-PSD. Adică a Securității, care reprezintă tabăra anti-PSD. Care a înghițit de viu componenta civilă a taberei politice anti-PSD. Și PNȚ-CD. Și PD. Și PDL. Mai recent, și PNL.

Toate partidele anti-PSD sînt de fapt niște extensii bicisnice ale Securității. Niște Cîți și niște Boci. Ei nu fac politică. Ei nu reprezintă interese ale unor grupuri sociale și nu practică arta compromisului. Nu. Ei execută supuși. Unde o fi făcut armata Boc? Ghici ciupercă UM.

Tot Securitatea, de altminteri, e cea care a inventat și seria interminabilă de minioni anti-pesediști necesari din vestita “societate civilă”, de la toate acronimele “civile” care compuneau CDR pînă în ziua de azi. Cel mai recent exemplu, USR PLUS. Niște civili deosebiți. Niște anacondizați și niște întocmai și la timp.

De ce? Simplu. Repet. Dar merită să mă repet, să vă intre în cap. Tot ce se întîmplă este expresia nevoii Securității de a-și anihila singurul adversar pe măsură. PSD-ul.

Și a reușit.

După treizeci de ani, în sfîrșit a reușit.

Ghinion.



. Citeste tot...

duminică, 28 iunie 2020

The Covid and the Pendulum

Peisajul politic românesc, precum orice alt peisaj politic dintr-o țară cît de cît democrată, cunoaște un ciclu de balans cvasi-periodic dintr-o parte în cealaltă a spectrului politic.

În România sînt două tabere politice mari, dincolo de etichetele mai mult sau mai puțin arbitrare ce pot fi puse, folosind cuvinte mari, pompoase, găunoase: stînga, dreapta, progresiști, conservatori, alea alea.

Neah. Forget it. Să lăsăm deoparte cuvintele mari, pompoase. În România nu există de fapt decît tabăra pro-PSD și, prin reacție, tabăra anti-PSD.

Aceste două tabere politice principale, pe perioade mai lungi de timp, de-a lungul unor cicluri electorale complete, fac cu schimbul. Atît la putere. Cît și în mintea oamenilor. Ca mareele – chestiile alea care urcă și coboară apa oceanului. Ca sinus și cosinus. Cînd e una sus, e cealaltă jos. Și vițăvercea.

Acest balans poate fi exprimat de manieră foarte plastică într-un grafic expresiv, precum cel de mai jos. E simplu: e raportul de putere. Cît are tabăra pro-PSD? Dar tabăra anti-PSD? Luăm cele două procente și le împărțim unul la celălalt. Cînd taberele sînt egale, ne dă în jur de 1. Cînd una din tabere e mult peste cealaltă, raportul se îndepărtează din ce în ce mai mult de 1.

Partea frumoasă este că, pe de o parte, nu se duce aiurea, ci urmează o lege și un interval de limitări – maxim, minim – foarte predictibile. Orice-ar face politrucii momentului, nu se duce dincolo de raportul doi la unu. Fie într-o parte. Doi la unu. Fie în partea cealaltă. Unu la doi. Nu vrea, dom’le. Nu vrea și pace. E o inerție bine construită, ca și cum ar fi legat cu ața și nu-l lasă să zboare dincolo de acest interval.

Pe de altă parte, are o frecvență de oscilație destul de bine definită – modulo evenimente neașteptate, lebede negre, catîri asimovieni. Dar acestea sînt rare. În general, unda urcă și coboară bine definit. Cam 5 ani, plus minus. Nu se așează neapărat pe intervalele electorale formale. Dar la cîte alegeri am avut în ultimii 15 ani, naiba știe care mai e momentul formal de alegeri. Că au fost mai mereu alegeri.

Ei bine, dacă ne uităm la grafic, tragem o concluzie puternică. Zilele astea sîntem martorii momentului în care încet-încet, pas cu pas, unda întoarce de sens.

De doi ani de zile, din vara lui 2017, unda crește în mod continuu în favoarea taberei anti-PSD și, în oglindă, în favoarea taberei pro-PSD. La începutul anului acesta, odată cu victoria detașată a lui Iohannis în fața lui Dăncilă, și-a atins vîrful de dezechilibru.

Pendulul politic și-a atins maximul de abatere de la punctul neutru. Drept pentru care a și început să facă ce face orice pendul care se respectă: a și început să facă la loc calea întoarsă. În jumătate de an de la acel maxim anti-pesedist, graficul deja s-a conturat din ce în ce mai bine.

Și e de-abia începutul. După cum vă spuneam, legi trigonometrice cam umpic necruțător de predictibile definesc această mișcare. Și știm din trigonometrie că în zona de maxim se urnește greu. Iar spre mijlocul oscilației capătă momentul cel mai mare. Viteza de variație cea mai puternică. După cum vă spuneam: precum sinusul și cosinusul.

Deja nu mai sîntem la raportul maxim de 2 la 1 pentru anti-pesediști. Acesta scade de la un sondaj la altul, de la lună la lună. Deja a scăzut spre un raport de tip 3 la 2. Deja prinde viteză la vale pentru anti-pesediști, respectiv la deal pentru pro-pesediști.

Înțelegeți acum de ce erau esențiale alegerile anticipate pentru tabăra anti-pesedistă, la începutul acestui an? De ce s-au chinuit cu mare chin puternicii anti-pesediști să provoace neapărat alegeri anticipate, ignorînd ditamai pandemia care nu doar că bătea la ușă, dar deja și începuse să intre în casă?

Voiau neapărat ca alegerile să coincidă cu acest maxim de mișcare de pendul. Să reușească astfel să fixeze în posteritatea parlamentară acest dezechilibru maxim.

N-a fost să fie. Lebăda neagră a lovit. Covidul a venit și-a spulberat toate visele de mărire autocrată ale anti-pesediștilor și iohanniștilor.

N-a fost să fie. Ghinion. Poate într-o viață viitoare. Poate peste patru ani. Poate...

Cum ziceam? Ghinion. Doamne, ce cuvînt frumos, nemțesc, arian, plin de forță și de inevitabilitate și de lichide karmice.

Ghinion.



. Citeste tot...

joi, 14 mai 2020

Covidu și revoluția spontană riguros organizată din ‘89

Nu sînt adeptul teoriei conspirației. Adică, de fapt, sînt, dar cu un amendament sociologic foarte cinic: există atît de multe teorii ale conspirației care acționează concomitent și divergent, încît rezultanta este imprevizibilă, zădărnicind orice dorință de atotputernicie a pufoșilor vremelnici.

Însă am o maare senzație de deja vu. Așa am un gust amar în gură. Pentru că simt că din nou înghițim lichide.

Zilele astea ni se întîmplă o manipulare la fel de en gros, de profesionist făcută, de insuportabil de imensă, de global construită, cum n-am mai avut parte de la căderea blocului comunist.

Atunci cînd, ce să vezi, mare minune dumnezeiască, toate țările comuniste au căzut în decurs de jumătate de an, la comandă, un eveniment spontan cît se poate de riguros generat și controlat.

S-au cam făcut 30 de ani de la Marea Zbatere Revoluționară a lu Pește Civil. Și atunci, manipularea a fost la fel de en gros realizată. La kilotonă. La megaharneală. Idei. Propagandă. Canale de propagandă. Acțiuni precise. Grupuri speciale de intervenție. Agenți. Monitorizare. Și civili, foarte mulți civili.

Impresia mea este că zilele astea, ca și atunci, o haită de civili globali au pus-o de-o resetare a realității geostrategice și au călărit cu mare pricepere acest fenomen natural.

De ce? Pentru a zăticni echilibrul existent și pentru a genera interesante, foarte interesante reașezări sociale, care de care mai ticăloase, mai antidemocratice și mai detrimentale pentru toți pufoșii acestei lumi.

Ca și atunci, o generație întreagă am pus pe moment botul la vrăjeală. Am crezut cu entuziasm, ca niște proști de fraieri ce eram, în marile forțe sociale spontane care chipurile ar fi provocat revoluția. Cînd ea, săraca, de fapt a fost doar o biată lovitură de stat mînuită de niște civili. Ca în Uganda, toamna cînd se coace maniocul.

La fel și acum. Un glob întreg s-a dus inițial după fenta narativă a catastrofei extraordinare. Milioane de morți. Ba nu, să supralicităm, să speriem proștii cum trebuie: miliarde morți. Băgați, băgați, raportați morți la hectar, să fie bine, să nu fie rău. Mai aveam un pic și era mai nasol decît ciuma de la 1300.

Iar în spatele acestei mari manipulări, băieții s-au așezat frumos la birourile de unde au apăsat butoanele maskirovkăi și au cules roadele priceperii lor narativ-manipulatorii.

Nu ne învățăm minte. Nu. În mod constant mușcăm aceeași momeală. Ca niște oi. Ca niște slugi. În mod repetat ne ducem după fentă. Și în mod repetat cîinii ticăloși își fac treaba cu pricepere. De ce? Pentru că se pricep. Și pentru că noi sîntem niște oi și niște proști și niște fraieri.

Stați în casă, bă fraerilor bă. Că trebuie împușcat Ceaușescu și prinși teroriștii, bă cetățeni bă... Să nu cumva să tînjiți după libertate, că libertatea nu e bună. Omoară. E mai bună sclavia. Beți încet, că-i rece.

Ghinion.

Citeste tot...

vineri, 8 mai 2020

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

joi, 26 decembrie 2019

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

De acolo de unde este atît de departe încît nici măcar zăpada n-a ajuns, fiind evident probleme de distribuție globală,

firmele astea de curierat, mama lor, nu mai poți avea încredere în nimeni pe lumea asta, ce capitalism mediocru, s-a terminat zăpada, nu mai au în depozit, au dat-o pe toată la export, la nasoii ăia de scandinavi,

De aici de unde natura este atît de sălbatică și de fioroasă încît urșii polari nu îndrăznesc să scoată nasul în natură și să se preumble prin mediul înconjurător decît deghizați sub formă de veveriță și de pițigoi,

De aici de unde iarba crește chiar și de Crăciun, e o atmosferă de primăvară timpurie, început de martie, ho ho ho, Merry Ziua Femeii, unde ai pus nevastă mărțișoarele, că miroase a 8 Martie în aer,

De aici de unde ziua începe cînd ne trezim și se termină atunci cînd se termină alcoo... ăăăă, cînd se termină colindătorii,

Am consumat colindători și anul ăsta, sînt foarte gustoși, proaspeți, biologici, eco, mai ales ăia tineri sînt rău de tot fragezi și dulci, să ne mai trimiteți, că ne-au plăcut, au fost foarte calitativi, carne premium, se desprinde ușor de pe os,

De aici din acest loc groaznic, dar necesar,

Vă urăm toate urările din lume și încă vreo cîteva de rezervă de pe Marte, Venus cît și din îndepărtata Andromedă,

De aici din această groapă de lume unde nici măcar zăpadă nu mai e pe stoc,

Vă spunem că noi toți sîntem bine, fericiți, ceea ce vă dorim și vouă, totul e bine, avem mîncare, avem băutură, cînd se termină mîncarea mai chemăm niște colindători proaspeți și delicioși, nu se termină niciodată caloriile, n-are cum să se termine, Crăciunul este numai și doar despre calorii,

De aici din îndepărtata Telegă vă pupăm și vă îmbrățișăm și vă împărtășim un mare secret: noaptea, aici, încă se mai văd stelele.

Să nu mai spuneți la nimeni. Că prea sînt frumoase și dacă le privește prea multă lume, se tocesc și-și pierd din sclipire.

Hai, Crăciun fericit, o voi pufoșilor, famenilor, bestiilor, nasoilor, fraților, surorilor, frumoșilor, oamenilor!

. Citeste tot...

joi, 5 decembrie 2019

Evolutii politice, 2016 - 2919

Pentru cei care sunt interesati de evolutiile politice din Romania ultimilor ani, va prezint felul in care s-au schimbat lucrurile din 2016 in 2019.

Si s-au schimbat...

Nota metodologica: sondajele sunt realizate de Sociopol, folosind metodologia CATI, pe esantioane de 1000 de cazuri. Toate esantioanele sunt reprezentative pentru universul masurat. Cel din iunie 2016 e realizat in Bucuresti, in contextul alegerilor locale. Cele din decembrie 2016 si din 2019 sunt realizate la nivel national. In toate cazurile, populatia intervievata este de varsta adulta, cu drept de vot.

Sociopol - 2016 06 - Bucuresti - Primaria Generala


Sociopol - 2016 12 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 05 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 11 - Sondaj national - Vot prezidentiale turul 1






. Citeste tot...

vineri, 25 octombrie 2019

Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. Era îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.

. Citeste tot...

miercuri, 19 iunie 2019

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

marți, 18 iunie 2019

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...