Ce știe țăranul ce-i aia șofranul

La 1504, după ce Ștefan cel Mare a murit, Bogdan al III-lea, fiul său ajuns pe tronul Moldovei, l-a trimis pe logofătul Tăutu, om cu ștate vechi în înaltele dregătorii ale statului, omul de încredere al lui Ștefan într-ale politicii externe a țării, să dea o fugă Stanbul, la Înalta Poartă.

Să discute chestii, să le aducă aminte ălora că el e fiul lui tata. Să restabilească și / sau să întărească relațiile diplomatice, cum s-ar zice în limbajul de lemn specific diplomaților.

Întărirea se făcea atunci – ca și acum, de altminteri – prin chestii simple, inevitabile, specifice politicii externe de prin părțile astea de lume. Adică să închine țara și să plătească tribut.

Ajuns acolo, invitat înăuntru la discuții, poftiți, poftiți, luați loc, cu ce vă servim, ministrul nostru de externe este pus într-o situație specifică relației dintre Centru și Periferie. E confruntat cu un context cultural nou, complex, imperial, la care încearcă să facă față, să nu se facă de rîs.

Cronicarul povestește în mod savuros ce-a pățit ministrul nostru de externe cu acest prilej. După ce l-au pus turcii să se descalțe, să-și dea jos cizmele și să puie papuci, să nu murdărească preșurile (“măcatele”), gazdele l-au servit cu oareșce ceva, o citirică formală, conform uzanțelor imperiale. A venit omul să ne dea tribut, hai să-l servim cu ceva. Așa e obiceiul la casele mari. Dai banul, dar te bagă în seamă.

Omul nostru, deh, ca de pe aici de pe la noi. Ți se pune ceva în față, bei, nu discuți. Așa e la moldoveni.

Fiți atenți ce zice cronica. Citiți, că-i fabulos.

„După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.”
Ion Neculce

Pagina de Wikipedia care povestește pățania cu pricina traduce incidentul în limbaj contemporan și trage cu amuzament concluziile de rigoare.

“[...] solului moldovean i s-ar fi oferit o cafea fierbinte. Neștiind ce băutură este și cum să o bea și nevrând să se facă de râs, logofătul a dat cana peste cap și și-a opărit limba și gura. Logofătul Tăutu este considerat a fi primul băutor de cafea din Moldova.”

Ai de capul meu. Ce pocinog. Auzi tu boroboață. Logofătul Tăutu, vrednică-i fie pomenirea în neam, s-a opărit cu cafeaua fierbine, neștiind ce e aia și cum se bea. Drept urmare că și-a fript limba, distinsul nostru ministru de externe, reprezentantul statului român, a căpătat astfel dubioasa distincție de a fi primul român care să fi băut cafea vreodată. Mă rog, primul moldovean, nu știm ce-au pățit muntenii ori transilvănenii în această privință.

Ce frumos. Ce expresiv. Un detaliu care face cît un întreg tratat de istorie. S-a dus țăranul nostru de ministru de externe la Capitala Imperiului și s-a opărit cu cafea, neștiind ce e, cum se bea, și nevrînd să se facă de rîs, dînd-o pe gît ca pe țoiul de țuică.

Asta era acum 400 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat pe fața pămîntului.

Centrul Imperiului, fie că între timp s-a numit el Viena sau Moscova sau Berlin sau Bruxelles sau Washington, a continuat să fie cu mult înaintea noastră din punct de vedere al complexității sociale.

România, urmașa de peste secole a Moldovei, a rămas același teritoriu mediocru de la marginea Imperiului. Rău de tot în urmă față de atotputernicul Centru. O gubernie bună la două lucruri. În primul rînd, la jumulit. În al doilea rînd, să fie teritoriu tampon între Imperii adverse.

Cafeaua, între timp, a ajuns o zeamă pe care o sorbim cu toții. Nu-i nimic. Noi și noi sortimente de dichis imperial s-au inventat între timp, de care să nu știe țugurlanii veniți de la marginea lumii. Distanța dintre Centru și Periferie rămîne aceeași. Și materială, dar mai ales simbolică.

Zilele astea au sosit soldații americani. Tot într-o gubernie imperială. Tot la margine de lume. Tot cu treabă specifică statelor tampon. Imperiul bruxellez și cu cel american se înfruntă la graniță cu imperiul rusesc. Drept pentru care trimit soldați în gubernie, la mitocanii ăia de provinciali, să păzească frontariile. Nu știu dacă și-au adus cafeaua cu ei. Probabil da.

Zilele astea, conducătorii țării noastre fac aceeași figurație pe care a făcut-o și bietul logofăt Tăutu acum patru secole. Se fierb cu cafeaua fierbinte virtuală pe care le-o servesc stăpînii în Metaverse. Nu sînt băgați în seamă. Nu sînt chemați la întîlnirile importante. Sînt lăsați să facă scîrbavnică figurație. Își pun papucii să nu murdărească vreun covor. Se frig la limbă cu bitcoini și cu alte prăjiturele servite de stăpîni.

Dar mai ales, fac ce știu să facă liderii noștri dintotdeauna. Dau brînci în a pune țara pe tavă. În a da peșcheș. În a strînge birul pentru stăpînii care-și degustă complexitatea, tolăniți imperial pe divanele Înaltei Porți din ziua de azi.

Evident că n-o să-i prindem niciodată din urmă. Nici n-avem cum, slugi fiind. Copiii noștri se duc să devină cetățeni fideli ai noului Imperiu. Iar noi aici stăm să ne uităm lung după ei. Și să culegem șofranul.

Cum ce-i aia șofran? Aoleu, stai așa, că uitasem. Nu știți voi ce-i aia șofran...

Ghinion.

.