miercuri, 25 noiembrie 2020

Partidul și Securitatea. Part 2. Eficiența

Am scris recent un articol despre tensiunea dintre Partid și Securitate în societățile contemporane.

Ce nu am discutat suficient în acest articol anterior, focalizîndu-mă prea mult pe situația actuală a României, a fost felul în care această tensiune este produsul procesului de modernizare a societății.

Poate ar fi cazul să discutăm un pic mai mult despre asta.

WEBER, TĂTICUL NOSTRU TEORETIC Ca și în articolul anterior, îmi bazez analiza pe teoria weberiană a modernizării, a trecerii de la autoritatea bazată pe tradiție și carismă la autoritatea birocratică, bazată pe instituții.

În trecerea de la Evul Mediu la modernitate, societățile și-au schimbat treptat tipul predominant de autoritate, maniera în care se legitimează puterea. Puterea, în toate fațetele sale. Competiție pentru putere. Gestionarea propriu-zisă a puterii. Legitimarea puterii la nivel simbolic și valoric.

Avem de-a face cu o ascensiune a importanței rațiunii în zbaterea pentru putere. Țineți minte acest cuvînt: RAȚIUNE. Miezul explicației.

De la liderul carismatic, napoleonian, expresiv, avîntat, dar inconstant și vremelnic, la birocratul șters, la funcționarul cenușiu, dar sîrguincios, care navighează realitatea pe bază de reguli, nu de intuiție, și la generalul care mînuiește mai bine contabililitatea și logistica decît sabia ori tunul.

Această trecere dinspre artă spre știință, dinspre emoție spre rațiune, dinspre năvală spre calcul premeditat, are un cuvînt cheie care reprezintă inima procesului de modernizare.

Este vorba despre EFICIENȚĂ.

EFICIENȚA, MOTORUL MODERNITĂȚII La baza sfintei sfintelor, a rațiunii, stă conceptul de eficiență. Și drept motor acțional, ca justificare. Și drept consecință. Ne ghidăm viața din ce în ce mai mult după eficiență.

În matematică îi zice optimizare. În limba de zi cu zi îi zice eficiență.

Teoretic, eficiența reprezintă un concept specific domeniului economic. Stereotipul nostru mental este că acolo îi este locul, doar acolo îi stă bine și se cuvine să-l folosim.

Nu e adevărat. Toată modernitatea este o străduință întru eficiență, nu doar efortul economic.

În primul rînd, războiul, cu adevărat unul din primele domenii sociale atinse de nevoia de eficiență. Marea zbatere unde cei eficienți îi rad de pe fața pămîntului pe cei lipsiți de eficiență.

De la primele imperii încoace, de la persani și de la romani și de la chinezi și de la azteci, eficiența a fost mama victoriei. Întrebați-i pe celți ce i-a șters de pe fața pămîntului. Sau pe cartaginezi. Sau pe avari.

Dar eficiența ne permează toată viața, toată societatea, toată realitatea, nu doar economia sau războiul.

Cînd facem patul, sîntem eficienți în gesturi și în consecințe. Cît mai puține mișcări, pentru un efect cît mai bun.

Cînd ne programăm timpul liber sîntem eficienți. Economisim ceva, optimizăm ceva.

Cînd ne proiectăm viața ne străduim să fim eficienți: de la școală la căsătorie la casă la copii la carieră.

Peste tot, eficiența ne e stăpînă.

Toate domeniile vieții sînt năpădite de strădania întru eficiență, chiar și cele pe care le considerăm ferite de acest mucegai rațional.

Ritualurile preoților sînt atinse de eficiență. Vezi, de exemplu, vestitul trafalete cu care se binecuvîntează clădirile. Folosit pentru eficientizarea actului de sfințire.

Actul artistic este și el din ce în ce mai năpădit de eficiență. De la inspirație la marketing. De la ἐνθουσιασμός la planificare. De la tăiat urechea și murit în sărăcie la focus grupuri să iasă filmul cît mai bine, să placă clientului.

Pînă și cele mai zănatice părți ale vieții omului sînt eficientizate, raționalizate, matematizate, cuantificate, monetizate, optimizate la sînge. Alpinism artă extaz turism extrem droguri îndrăgosteală inebriație adolatrie. Tot. Tot. Tot.

O să rîdeți, dar pînă și orgasmul ne străduim să ni-l eficientizăm zilele astea – de multe ori fără să ne dăm seama. Think. Just think about it for a few seconds și o să fiți surprinși, dacă sînteți sinceri – sau sincere – cu domniile dumneavoastră.

Sîntem pătrunși pînă în măduva oaselor de strădania întru eficiență.

Un mare weberian al zilelor noastre, George Ritzer, a scris o carte strălucită despre acest tăvălug inexorabil care vine vine vine calcă totul în picioare: “McDonaldizarea societății”. E carte de căpătîi pentru a ne înțelege viața. Vă recomand cu căldură s-o citiți.

PARTID VS SECURITATE. RELAȚIA LOR CU EFICIENȚA Ei bine, în domeniul politic, tensiunea dintre Partid și Securitate, dintre activist și tehnocrat, este exact tensiunea dintre artă și știință. Dintre carismă și instituție. Dintre emoție și rațiune. Exact tensiunea de care vorbește Weber cînd ne povestește despre procesul de modernizare a societății.

Politicianul este aproximativ. Și în bine, și în rău.

Cam lipsit de rigoare. Cam inconstant. Străbătut uneori de pusee de pricepere, chiar de genialitate, dar în general mediocru. Nu prea are o meserie la bază, cum spuneau comuniștii pe vremuri, în afară de cea de activist. De “lătrău”, cum scuipa printre dinți cu dispreț taică-meu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci cînd își exprima furia sa de inginer la adresa politrucilor care i-au mîncat viața.

Însă tot în firea politicianului stă și partea bună a cuvîntului “aproximativ”. În priceperea sa stă negocierea, gestionarea emoției, pupatul babelor și discuțiile interminabile cu mulți, mulți oameni care bat cîmpii, dar au nevoie de recunoaștere, de compasiune, falsă, dar totuși cît de cît compasiune, de empatie, de un cuvînt bun inutil, dar ah atît de necesar.

Virtutea lui este înțelegerea între părți teoretic ireconciliabile, cel mai mic numitor comun, mermeleala strategică. Muddling through, cum spune înțelepciunea limbii engleze.

Tehnocratul, în schimb, urăște bălteala întru aproximare. El nu are timp și nici dispoziție, nici ficat pentru toate prostiile la care se pricepe politicianul.

Urăște emoția, pe care o consideră primitivă și lipsită de maturitate. Urăște babele. Urăște discuțiile inutile. Urăște marketingul și actoria, nevoia de comunicare și de isterie agrandizatoare. Urăște negocierea. Pentru el, realitatea e oablă și nu cunoaște parlamentări. Ea se cunoaște prin știință, se cucerește prin tehnologie și se justifică prin rațiune.

Securistul e tehnocrat din fire. Prin construcție profesională. Prin carieră. Prin îmbibarea instituțională. E discret. E rațional. E sec. E rece. E tuns corect. E lipsit de umor. Pentru el, sloganul este “întocmai și la timp”. Tot ce e virtute pentru politician este greșeală și păcat pentru inginerul securist.

Și, mai ales și mai ales, consideră că știe mai bine decît alții cum trebuie făcute lucrurile. Ca doctorul care știe cum trebuie tratat pacientul. Ca inginerul care nu suferă discuții atunci cînd se apucă cineva să-i explice cum trebuia de fapt proiectat podul ăla.

DEMOCRAȚIA, UN BALAST INUTIL Ei bine, aici e buba. Aici se termină democrația. Căci știe mai bine și nu suferă discuții. Știe că lumea e bazată pe ordine. Atît “ordine” în sensul de rînduială, de organizare. Cît și “ordine” în accepțiunea militărească a termenului: comenzi, porunci îndeplinite fără crîcnire. Știe să asculte ordinele. Dar și cînd e la butoane, nu suferă să nu i se asculte ordinele.

Și vrea la butoane, pentru că știe mai bine, consideră că doar el știe cu adevărat cum trebuie gestionată realitatea.

Cazul paradigmatic în acest sens îl reprezintă Răzvan Mihai Ungureanu, odată ajuns la butoane. Aduceți-vă aminte superbia superioară și arogantă cu care își exhiba perfecțiunea cînd mînuia autoritatea de premier. Emfaza auctorială, ex cathedra, cu care clama ce trebuie făcut. Fără milă. Fără emoții. Fără fleacuri. Ca un doctor care nu acceptă discuții. Ca un inginer care disprețuiește pe toți aproximativii din preajmă.

Ca un securist care nu acceptă discuții.

Problema e că societatea e complexă. Deci aproximativă. Democrația e aproximativă. Pe asta se bazează. Asta e esența democrației. Implică discuții, zbateri, retorică și contra-retorică.

În logica tehnocratului, discuțiile sînt un păcat. Ordinele sînt cele care generează ordine. Deci democrația e un lest și o povară. Ceva aproximativ, primitiv. De lepădat la groapa de gunoi a istoriei.

TEFELEII, PUBLICUL NOII ORDINI SECURISTO-EFICIENTE Tentația autoritariană care străbate societățile contemporane are la bază tînjirea după ingineria socială. După gestionarea societății pe principii raționale, de eficiență. Ca pe o mare firmă pe care managerul trebuie să o conducă întru maximizarea profitului.

Ăsta este și motivul pentru care vehiculele politice construite și gestionate de securiști sînt atît de atractive la publicul urban cu ocupații complexe, obișnuit în logica necruțătoare a corporației. Ei vor să stoarcă tot de la realitate. Nu acceptă compromisuri.

Urăsc bavurile și aproximarea și “las-o, mă, că merge și așa”. Urăsc oamenii știrbi nu pentru că sînt știrbi, ci pentru că nu se străduiesc să fie perfecți întru corporalitatea lor imperfectă. Cum adică să nu-ți îngrijești dinții? E un păcat.

Urăsc oamenii săraci, considerînd că nu se străduie îndeajuns. Nu contează contextul social. Nu contează ce-i ține în sărăcie. Responsabilitatea este în întregime a celor săraci, consideră tefeleii. Astfel, neputința e transformată în păcat.

Tefeleii din ziua de azi, niște corporatiști de nădejde îmbibați de fantasma eficienței, sînt vrăjiți de partidele securistice. Pentru ei, viața e o continuă strădanie întru eficiență.

Ei nu se odihnesc, ei își optimizează minutele de relaxare. Cît mai puține minute de relaxare pentru o odihnă cît mai intensă. Mîine o să mă odihnesc și mai bine în și mai puține minute.

Ei nu fac jogging de plăcere, ci mereu cu ochii în aplicațiile care le spun cîți pași au făcut, cîte calorii au ars, cît de perfecți sînt pentru că deja sînt mai buni decît alți 43,573 de alergăreți care au performat mai prost decît ei, sînt deja peste 93% din utilizatori și dacă aleargă cu încă 1 km / hr mai repede, pot atinge chiar percentila 97%.

Viața tefeleilor și a tehnocraților și a securiștilor este o continuă optimizare necruțătoare. Plină de cifre și de cuantificări și de organizări. Totul trebuie să fie 101%. Un stahanovism de cea mai bună calitate.

Hai, că poți. Hai, că sîntem la olimpiadă. Hai, că viața e o competiție. Hai, că ești mai bun decît toți ceilalți. Vestitul slogan al celor de la Pro TV, exponentul acestei gîndiri tefeliste: “Am cu ce, mă!”

CORUPȚIA: MOTORUL EMOȚIONAL. INEFICIENȚA CA PĂCAT Singura problemă a securiștilor în lupta lor cu politicienii aproximativi și decadenți și lipsiți de rigoare e faptul că nu știu să mînuiască emoția.

Vedeți voi, emoția este motorul indispensabil pentru acțiunea politică. Fără emoție nu faci lumea să voteze. Și, după cum vă spuneam, securiștii fiind reci și raționali și lipsiți de umor, urăsc emoția.

Doar că n-au ce face. Trebuie să stîrnească emoții. Și, neștiind cum s-o facă precum politicienii, o fac precum inchizitorii.

Principala armă emoțională a securiștilor în lupta pentru putere cu politicienii o reprezintă CORUPȚIA.

Cu ea stîrnesc emoțiile tefeleilor. Cu ea generează indignare, ură. Cu ea scot tefeleii la vot. Și funcționează. O armă foarte puternică.

Ce nu înțelege multă lume este că acest concept de corupție este gestionat într-o logică religioasă. Este felul în care se pedepsește moral lipsa de eficiență.

Pe tefelei îi deranjează teribil corupția pentru că vine în răspăr cu cea mai puternică valoare a lor: eficiența.

Pentru ei, corupția este felul în care ineficiența este transformată în păcat abominabil.

De-abia încărcînd-o cu această conotație valorică se stîrnește fervoarea inchizitorială. De-abia acum au securiștii benzina emoțională necesară pentru a-i scula pe tefelei din placiditatea socială. Le toarnă indignare în motor și-i scoate la vot.

Și atunci e foarte convenabil. Acuza de corupție se aruncă asupra politicienilor ineficienți spre demonizare. Nu contează ce au făcut. Sînt corupți, Au făcut abuz în serviciu. Nu au fost raționali. Eficienți. Perfecți, așa ca noi, care clădim viitorul de aur corporatist al societății.

Astfel, redistribuirea plus-valorii în societate, unul din elementele fundamentale ale democrației, este cît se poate de simplu demonizată. Asistații sociali sînt ineficienți. E corupție să le dai ceva. Repari blocurile, cum a făcut Olguța în Craiova? Ai un beneficiu nematerial. Deci e corupție. Orice se poate astfel transforma în corupție. E simplu. E elegant. E incredibil de eficient.

Astfel, interesele politice ale securiștilor sînt mascate în discurs moralizator și penalizator.

Ineficiența, care stă la baza democrației, pentru că orice redistribuire de plus valoare este inevitabil ineficientă, este transformată în păcat.

Societatea este considerată o mare firmă care trebuie să facă doar profit și care nu are voie să aibă pierderi. Oamenii știrbi și săraci? Pierderi. Deci ineficiență. Deci corupție. Simplu.

* * *

Pe scurt, dragilor (glumesc – a ieșit un articol exasperant de lung), v-am explicat ce stă la baza tensiunii dintre Partid și Securitate. Care este baza valorică a acestui conflict. Și cum se convertește rațiunea în emoție prin intermediul conceptului de corupție, acest jolly jocker necesar.

A ieșit un articol lung. Le mulțumesc prietenilor Vlad Stefan și Anton Cenuse cu care am purtat o discuție mai mult decît fructuoasă pe această temă filosofico-socială. Acest articol este, în bună măsură, consecința discuției cu ei.

Și vă mulțumesc și vouă, tuturor, medievalii mei ineficienți și corupți și plini de păcat, că mi-ați suportat ineficiența vorbei lungi și că ați avut răbdare pînă la capăt.

Valar morghulis.

.

1 comentarii:

Anonim spunea...

Stimate Dle Palada ,
Va urmaresc constant cu interes si rezonez aproape intotdeauna cu ideile din scrierile Dv.
In legatura cu articolul acesta ( in 2 episoade) am totusi niste lucruri de contestat si altele de completat.
Sant de accord cu teza luptei dintre Partid si Securitate . Cu caracterizarea de muhaiele a politicului . Caracterizarea:” Securistul e tehnocrat din fire. Prin construcție profesională. Prin carieră. Prin îmbibarea instituțională. E discret. E rațional. E sec. E rece. E tuns corect. E lipsit de umor. Pentru el, sloganul este “întocmai și la timp”.” se refera la tehnocratul din “Intelligence “ din Imperiu care vorba lui Churchill –“Imperiile nu negociaza “ nu la securistii nostri . Ei sant tot la nivelul muhaielelor din politica , la egalitate cu indivizii din lumea informatorilor lor , sefi de sala , aprozaristi sau membri ai comunitatii colorate . Ei sant tradatorii care au predat tara strainilor si acum executa ordinele structurilor Intelligence dinafara . Ordinele primite reprezinta ratiuni ale strainului, doar executia apartine securistilor nostri. Cum se potriveste o structura dotata cu calitati cu distrugerea tarii : demolarea economiei , “retrocedarile” , cadorisirea bogatiilor solului si subsolului catre straini, distrugerea scolii si indobitocirea oamenilor prin media si scoala , comportamentul nediplomatic al unor “diplomati , “etc . , intr-un cuvant , statutul de colonie ? Pt ca securistii au fost destepti ? Sa fim seriosi ! Le transmit pe aceasta cale stramosescul “Siktir “!
Respecte
Mircea