marți, 7 mai 2019

Sindromul cireșilor înfloriți

Am o ființă dragă sufletului meu care-și dorește mult de tot să ajungă în Japonia, să privească cireșii înfloriți. Din felul în care anticipează experiența, din emoția care îi răzbate în glas atunci cînd povestește cum și ce va face acolo, cu cireșii înfloriți în față, îmi dau seama că înseamnă mult pentru ea lucrul ăsta.

Mai am puțin și plec de la Telega înapoi la București. Mai dau o tură prin grădină. Mai miros încă o dată scorușul înflorit. Mai miros încă o dată măcrișul înflorit.

Nu vreți să știți ce puternic și carnal și bazal și primordial și htonic miros florile de scoruș. Nu vă puteți închipui ce elegant și amar și dulce totodată miros ciucurii galbeni de flori de măcriș.

Îmi continui tura. Iată, strugurii încep să scoată capul – minuscule inflorescențe ce deja anticipează ciorchinele de la toamnă. Iată, crușinul a înflorit. Discrete flori verzi ca niște ținte de iarbă care se profilează cu greu pe fundalul frunzelor la fel de verzi. Iată, și jugastrul a înflorit. Aceeași modestie de verde pe verde. Cît de deosebite sînt florile verzi.

Mai am puțin și plec de la Telega. Am mirosit florile. La nici 10 secunde după ce le-am adulmecat, mirosul a dispărut din creier. E ca și cum nu le-aș fi mirosit niciodată.

Bag din nou nasul. Inspir din nou. Momentan, tranzitoriu, evanescent, mirosul nu există decît cît tragi pe nări. Fleeting, cum ar zice englezii. Puternic cuvînt, fleeting. Ori de cîte ori miros, e un pic acolo. Pe urmă dispare.

De ce este atît de trecătoare senzația?

De ce trece atît de repede momentul?

Prin extensie, de ce trece atît de repede viața și de ce cresc copacii atît de greu, ca apoi dintr-o dată, după ani și ani în care le-ai resimțit cu durere creșterea prea înceată, să-ți dai seama că de fapt au crescut prea repede, și senzația să fie chiar și mai dureroasă?

Draga mea, cireșii japonezi nu sînt deosebiți pentru că sînt în Japonia. La rigoare, avem cireși japonezi și în Herăstrău. Te iau de mînă și două străzi mai încolo de casa noastră, chiar înainte de spălătoria auto, e un cireș japonez și acolo. Ca să nu mai spun că i-am văzut împreună la Washington, cadoul împăratului către învingătorii care nu învinseseră încă – cireșii au fost dăruiți în 1912, cînd lumea încă nu știa nimic despre Pearl Harbor și despre Enterprise și despre Akagi și despre Midway și despre Fat Man și despre Hiroshima și Nagasaki.

Draga mea, cireșii japonezi sînt deosebiți pentru că întruchipează rigoarea tristă a poporului japonez de a se gîndi la cele care trec prea repede și nu se întorc.

Mono no aware îi zic japonezii acestei trăiri. Sfîșierea sufletului că lucrurile trec prea repede. Despre tristețea senină a impermanenței existenței.

Putea fi orice plantă. S-a nimerit să fie cireșul. La noi e zarzărul, draga mea. La noi e mărul. La noi, la Telega, orice pom strigă și cîntă și anunță trecerea timpului, trecerea vremii, trecerea vieții. E trist. E frumos. E inevitabil.

Noi, românii, avem un talent tîmpit de a crede că doar ce crește în grădina altora este de seamă. Cireșul japonez. Turnul Eiffel. Alpii. Apa cristalină a Mediteranei.

Da, draga mea, ai dreptate: ca apa Mediteranei nu găsești nicăieri la noi. Dar cireși japonezi găsim peste tot. În floarea galbenă de măcriș care își atîrnă ciucurii efemeri de frumusețe – azi s-au deschis, în cîteva zile nu-s. În floarea albă de zarzăr, cu parfumul ei înnebunitor. A trecut, deja zărzărelele mici atîrnă fertil pe crengile de mai. În floarea de tătăneasă. În bobocul încă nedesfăcut de măceș. În ciorchinele pe cale de veștejire a liliacului din marginea zidului casei vechi.

Dragii mei. Dragele mele. Prietenii mei. Oamenilor. Viața e aici. Nu e nevoie să mergem pînă în Japonia pentru a înțelege că viața fuge. Fleeting, bre dragilor bre. Mono no aware. Putem fi la fel de japonezi și de triști și de senin-aproape-împăcați și la Telega. Și la București. Și la Mizil. Și la Dej.

Draga mea, ați plecat cu cîteva ore înaintea mea. Sînteți pe drum acum. Mai aveți un pic și ajungeți acasă. Hai că vin și eu.

În urma mea, înserarea se lasă peste Telega și peste florile galbene de măcriș care azi sînt, înnebunitor de parfumate și de elegante, dar cînd ne vom întoarce noi din nou aici nu vor mai fi.

Mono no aware. Adică trece viața.



.

1 comentarii:

Sorin spunea...

Am fost, după 25 de ani, în satul unde mi-am petrecut primii ani din viață și vacanțele ce au urmat. Ultima oară fusesem acolo la vârsta de 15 ani. Totul era schimbat acum. Distanțele, înălțimile, întinderile nu mai erau cele din amintirile mele. Casa copilăriei era locuită de niște oameni sărmani care nu au îngrijit-o. Odată mi se părea mare, încăpător, iar acum mă întreb cum stăteam acolo toți, mai ales iarna, când se adunau neamurile să petreacă sărbătorile și mai aveam și loc să ne jucăm. Fântâna cu cumpănă de unde căram apa cu căldările era acum seacă, plină cu frunze uscate. Oamenii aveau pompe și apa le venea la robinet, în casă sau pe uliță. Pâinea caldă însă mirosea la fel. Caisele, perele, dudele albe și negre, strugurii, cimbrișorul și romanița, caii, oile, miroseau la fel. exact ca în amintiri. Mi-am dat seama atunci că din universul senzorial al copilăriei rămân doar mirosurile, așa efemere cum sunt cum ele. Doar mirosurile pot fi retrăite din toate experiențele de demult. Deși ele durează câteva clipe.