Kuzushi: o expresie a creștinismului spinozian în aikido

Ueshiba Morihei, adică O’Sensei, întemeietorul aikido, a fost foarte apropiat de ideile creștine. A fost adeptul religiei Ōmoto-kyō, un sincretism japonez între vechea religie shintoistă și învățături mistice mai recente, multe din ele permeate de valorile creștinătății.

O’Sensei nu a fost creștin în mod formal, însă a fost apropiat de unele din ideile centrale ale creștinătății, îndeosebi de iubire și de iertare. Ambele strîns legate de ideea de armonie celestă.

Ascultîndu-l în seara asta pe sensei Nicolae Mitu cum ne îndemna să aprofundăm cunoașterea aikido-ului prin cunoașterea originilor și temeiurilor sale, adică ale învățăturilor lui O’Sensei, mi-am amintit de ideea lui Spinoza de bine.

Spinoza spunea că adevăratul bine este făcut doar atunci cînd poți face și răul, dar te abții. Cînd, deși ai putea să faci răul, alegi în mod conștient să nu-l faci, ci să faci binele. Altminteri, dacă doar nu poți face răul, nu se cheamă că ești moral, ci doar nevolnic. Nu faci bine nu că ai vrea, ci doar pentru că nu ești în stare să faci rău. Altă mîncare de pește. Bicisnicie bleagă, nu virtute.

Mi-am dat seama că această idee a lui Spinoza are legătură cu felul în care O’Sensei a sublimat agresivitatea artelor moderne tradiționale, cele prin care samuraii se străduiau să-și șlefuiască priceperea de a ucide.

O’Sensei a luat această pricepere și metodă de a omorî și a oferit învățăceilor săi alternativa. Calea iubirii, iertării și armoniei. Ai - Ki - Do. Bun - Energie / Spirit - Cale. Calea Energiei cele Bune. Calea Spiritului cel Bun.

Învățătura esențială a lui O’Sensei, care permează fiecare tehnică ce o învățăm pe calea aikido-ului, poate fi formulată astfel.

Iată, învățăceii mei, ce vă învăț eu pe voi. Puteți să omorîți, să faceți rău, căci aveți aici metoda, priceperea. Dar nu o veți face. Veți fi în armonie cu dușmanul vostru, pe care îl veți transforma în partener și căruia îi veți mai oferi o șansă.

Îl veți ierta. Nu veți duce consecința pînă la capăt. Nu veți duce tehnica dură, agresivă, de multe ori letală pînă la capăt. Veți sublima această tehnică, o veți transforma și o veți înnobila cu duhul blîndeții și al iertării.

Nu o blîndețe bleagă, așa cum cred mulți greșit despre aikido. O blîndețe aspră, controlată, care poate strînge, produce vînătăi și alte deranjuri minore, dar nici un deranj major. O blîndețe la marginea violenței și a consecințelor iremediabile.

Adică veți fi un samurai creștin, care îi spune dușmanului prin tehnica aplicată: nu îți sînt dușman, sînt la fel ca tine, ești la fel ca mine, să fim una, să nu fim dușmani, să fim parteneri, să îmblînzim răutatea și violența și să fim în armonie.

Această idee centrală din învățăturile lui O’Sensei nu poate fi dusă la bun sfîrșit dacă ești bleg. Dacă faci balet, cum unii zic că ar fi aikido. Ci doar dacă arăți la început că poți fi dur, aspru, cu consecințe marțiale.

Dar după ce îi dai acest mesaj de potențial letal, nu îl concretizezi, doar i-l fluturi prin fața ochilor. Apoi restul tehnicii devine una de control și de neutralizare, nu de ucidere. Îi dai șansa adversarului să mai încerce să mai trăiască încă o dată. Și astfel îl transformi în partener.

Esențial în toată această logică este kuzushi. Dezechilibrul. Acesta este mesajul prin care îi transmiți partenerului tău “iată ce îți pot face, iată care pot fi consecințele”.

Miezul aikido constă într-o treime cu clare valențe mistice.

În ma ai, buna poziționare, buna distanță.

În kuzushi, în dezechilibru.

În mushin, în acea stare de limpezime senzorială, emoțională și spirituală care se regăsește conceptualizat în multe alte discipline spirituale și care în mistica ortodoxă are numele de “trezvie”.

Kuzushi este miezul spinozian al aikido-ului. Mesajul: iată, pot face răul, dar mă abțin, și astfel devin moral și creștin. Sublimarea letalității samuraice. Samuraiul creștin.

Tehnica de aikido fără kuzushi e apă de ploaie, e balet, e rîsul curcilor. Tehnica de aikido cu un continuu control dat de un continuu kuzushi este floarea aspră a adevărului acestei arte marțiale.

Și felul în care această floare aspră înflorește pînă la capăt întru blîndețe și iertare și armonie este mesajul care spune: “pot fi rău, dar aleg să fiu bun”.

Iată creștinismul din aikido.

Am zis.



. Citeste tot...

De ce e important să măsori încrederea

De ce e important să măsori încrederea? Pentru că e precursorul votului.

E o condiție necesară, dar nu și suficientă. Însă clar necesară. Cu mici excepții specifice votului negativ, nu prea poți să primești votul dacă votantul nu are încredere în tine.

În această logică de excluziune, dacă nu ai cel puțin 20%-25% încredere din total populație, e foarte greu să ai succes în turul doi.

De ce spun asta ? Pentru că la vot în turul doi vin de regulă 60% din total votanți. Ca să câștigi, trebuie să obții cel puțin 50% din aceștia. Adică jumătate din 60%. Adică 30% din total populație. Repet: DIN TOTAL POPULAȚIE.

Încrederea o măsurăm din total populație. Votul se măsoară din cei care vin la vot. De aceea am găsit de cuviință să fac această precizare, să înțelegeți de ce e așa de important nivelul ăla.

Și acuma revenim la posibilii noștri candidați despre care se face vorbire zilele astea.

Păi dacă ai încredere 7%, cum are Dragnea, sau 17%, cum are Tăriceanu, cum crezi că poți să faci saltul așa ușor spre 25%-30%, chiar și cu o mașinărie mare de partid în spate, care să zicem că te votează în scîrbă, că trebuie?

De aceea eu personal cred că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu au așa de mari șanse să cîștige președinția României. Pentru că ambii sunt departe de pragul necesar de măcar 25% încredere din total populație.

Dar cine sînt eu? Voi oricum știți mai bine, orice v-aș spune...





. Citeste tot...

Încrederea, fără de care nimic nu e

Sună mecanicul: “Bara e gata, e vopsită. Cînd puteți să veniți, o facem repede”.

Îl știu. Am încredere în el. Totul se rezolvă rapid. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la spălătoria auto. Îi las cheile. Nici nu-l mai întreb cînd să vin. Mă uit împrejur și știu. Dacă nu sînt alte mașini înaintea mea, cam într-o jumătate de oră. Dacă sînt, cam într-o oră, o oră și jumătate.

Cînd mă întorc să iau mașina, la fel. Nici nu mai verific, cum făceam la început. Știu că nu-mi fură din portbagaj. Știu că nu-mi schimbă posturile de radio, să asculte el cine știe ce zungu bungu. Știu că mașina e spălată cum trebuie, și pe dinăuntru, și pe dinafară.

Am încredere în el. Totul se rezolvă predictibil. Încrederea s-a construit în timp.

Sun la dentistă. Ne știm din facultate. Facem programarea. Cînd ajung acolo, discutăm de familie, de copii. E ca și cum aș fi în vizită la niște prieteni. Ceea ce, de altfel, și sînt.

Am încredere în ea. Încrederea s-a construit în timp.

Mă sună un client. Are nevoie repede de un sondaj. Discutăm detaliile pe telefon, îi trimit repede chestionarul, a doua zi îi pot da drumul. Semnăm contractul cînd ne vedem, n-am nevoie de avans. Știu că va plăti. Am încredere în el. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la schi la pensiunea X. Sunăm. Facem rezervarea. Știm ce ne așteaptă. Știm cum este. Și ei știu la ce să se aștepte de la noi. Avem încredere unii în alții. Încrederea s-a contruit în timp.

După antrenament, ne întindem oasele unii altora. Una din tehnici este să te lași încet pe spatele celuilalt, ca și cum ai fi întins cu spinarea ta pe spinarea unui cal. Te relaxezi, partenerul te ține, nu cazi. Oasele și articulațiile se întind încet, e o binecuvîntare.

Am încredere în el că-mi poate duce aproape suta de kile. Și el are încredere în mine că nu voi face mișcări bruște.

Avem încredere unul în celălalt. Încrederea s-a construit în timp.

* * *

Sînt momente cînd trebuie să răspund criticilor privind inutilitatea unora dintre lucrurile pe care le măsor în meseria mea de sociolog. Fie din partea unor clienți, fie, mai des, din partea celor care sînt expuși la rezultatele sondajelor: jurnaliști, cititori, prieteni, dușmani, alți soldați și cetățeni.

Printre cele criticate, de multe ori se află doi indicatori cu care probabil sînteți familiarizați deja, că se tot discută despre ei: direcția lucrurilor și încrederea.

„Ce e prostia asta? La ce ajută? Nu înțeleg nimic? Prăpădiți timpul și banii degeaba”.

Da, da. Cum să nu.

Încrederea, dragii mei paranoici pufoși și triști, este liantul care unește tot. Este aerul social pe care îl vezi doar cînd îți lipsește. Este apa în care noi peștii umani înotăm fără să ne dăm seama.

E cumva ca în creștinism. Fără iubire nu se poate nimic. Fără încredere nu se leagă nimic. Nu o vezi, dar efectele sale sînt peste tot.

În cum gîndim, în cum acționăm, în felul în care ne asociem sau nu, în felul în care trecem strada, votăm, facem cumpărături, facem copii, obținem slujbe, ne facem treaba la slujbă, facem afaceri, facem bani, pierdem bani, ne întreținem ori ne bușim sănătatea.

Degeaba construiești o casă, dacă n-ai încredere în cei ce pun cărămizile. Degeaba faci afaceri, dacă n-ai încredere în partenerii de afaceri. Degeaba cumperi lucruri, dacă nu ai încredere în cei care le-au făcut.

Degeaba mergi la școală, dacă n-ai încredere în cei care te educă. Degeaba te însori sau te măriți, dacă n-ai încredere în cel sau cea cu care-ți pui șaiba de deget. Degeaba votezi, dacă n-ai încredere în cei cu care ai votat. Degeaba treci pe trecerea de pietoni, dacă n-ai încredere că nu va veni un nebun să-ți spulbere oasele.

Totul împrejurul nostru e încredere. Pe baza acestei încrederi se construiesc toate cele ce țin de viața socială.

Încredere fie în oameni concreți, Ionel Gigel Aurel Costel Maricica Viorica și Tănțica. Fie în chestiile vaste, suprapersonale, alea care în limbaj gomos de specialitate se numesc instituții – structurile în care se așează în mod predictibil activitatea umană.

Tot în limbaj social, încrederea este elementul esențial al capitalului social. Nu intru în detalii teoretice, s-a scris despre asta pînă s-au terminat pădurile.

La fel cum banul este elementul de bază al economiei, al capitalului financiar, încrederea este elementul de bază al capitalului social. E ca o resursă pe care o gestionăm, o tranzacționăm, ne permează fiecare acțiune.

Și, în România, această resursă este dureros de rară. Trăim într-o societate paranoică, în care ne vine mai degrabă să ne uităm la celălalt cu suspiciune, cu sictir, cu ură, cu dispreț, cu invidie și cu răutate decît cu încredere, cu compasiune, cu apreciere, cu admirație, cu iubire.

Negativul bate pozitivul. Cu tristele consecințe de rigoare.

Probabil principalul motiv pentru care nu avem încredere unii în alții este experiența socială tristă prin care România a tot trecut în istoria sa recentă. Probabil e o manieră de adaptare la o succesiune de interacțiuni sociale neplăcute cu puterea. Fie cu turcii, fie cu rușii, fie cu habsburgii, fie cu comuniștii.

Fiecare a săpat un pic să ciuntească din încrederea generală. Veneau și-ți luau ceva. Veneau și-ți impuneau ceva. Veneau și-ți sufocau libertatea. Căci fără libertate nu se poate construi încrederea.

Alții spun că nu ar fi chiar asta, sau doar asta. Că am fi paranoici și din cauza istoriei sociale preponderent agrare, unde străinul este privit întotdeauna cu suspiciune. Că am fi lipsiți de încredere și din cauza practicilor de interacțiune dintre părinți și copii din copilăria timpurie.

Tot soiul de explicații. Nu avem de unde ști cu certitudine, căci științele sociale sînt mult mai blege decît cele ale naturii în a da explicații fără rest, fără aproximare.

Un lucru însă e sigur. Fără încredere sîntem șchiopi și orbi și proști și goi și vom rămîne săraci și triști, vom pierde toate trenurile pe care istoria ni le defilează pe sub nas.

Și încă un lucru e sigur. Încrederea se construiește greu și se strică repede. E o plantă foarte sensibilă, are nevoie de multă îngrijire. Și mai ales de mult timp.

Timp de vindecare. O vindecare dureroasă. Însă vindecarea nu poate începe dacă nu vrea și pacientul.

Tu cînd începi să te vindeci?

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...

Mai mare rușinea, maică

Recentul sondaj Sociopol a stârnit interes. Chiar și patimi. Au fost unii, nu puțini, care au încercat să-l pună pe seama unor scopuri conspiraționale – nu în ultimă măsură pe seama apropierii congresului PSD ori a cine știe cărei afilieri politice ori instituționale a subsemnatului.

Foarte puțini au pus-o pe seama măsurării sociologice periodice pe teme politice și electorale pe care o tot realizăm de ceva vreme încoace, de cel puțin 10 ani de zile. Și lunile trecute am comunicat cifre de sondaj. Le-ați băgat în seamă, nu le-ați băgat, treaba voastră. Și lunile viitoare vom face la fel. Lună de lună. Asta e meseria noastră. Să facem sondaje și să le prezentăm publicului.

Și pentru că treaba noastră e să facem sondaje, vă prezint în cele ce urmează o comparație între PSD și tabăra anti-PSD, întinsă pe o perioadă mai lungă de timp. Totul în volume absolute, în milioane de voturi, ca să înțelegeți mai ușor, căci cu procentele uneori e greu, vă încurcați.

E vorba de evoluția din 2012 încoace a numărului de voturi pe care principalele două partide, PSD și PNL, le-ar strânge pe teritoriul României la momentul realizării sondajelor respective. De asemenea, evoluția voturilor PSD în comparație cu tabăra anti-PSD, compusă din PNL, PDL (până s-a topit în PNL), PMP, USR.





Cu cerculețe, rezultatele oficiale ale voturilor la fiecare moment electoral în parte – indicatori foarte utili pentru evaluarea validității și utilității sondajelor respective. În 2012 nu am putut face această comparație, căci la vremea respectivă PSD a candidat împreună cu PNL în alianța USL și nu putem separa voturile, să știm care erau pesediste și care peneliste.

Ce observăm?

În primul rând, observăm un fenomen binecunoscut. E vorba despre evoluțiile ciclice de vot, care scot în evidență creșterea interesului față de vot și efortul organizatoric realizat de principalele două partide în preajma votului.

Vin alegerile, cresc volumele de vot. Trec alegerile, scad la loc. Ca mareea: flux, reflux, și de la capăt. Nimic nou până aici, un fenomen cunoscut de mult timp, atât în România, cât și în alte țări.

Mai observăm că diferența dintre perioadele de mobilizare și cele dintre alegeri este de regulă la PSD de aprox 2 milioane de voturi, de la vârfurile de vot de aprox 4 milioane la minimele dintre alegeri de 1,5 – 2 milioane de voturi. În cazul PNL, diferența este de aprox 1 milion de voturi, de la 2 milioane pe maxim de concentrare electorală, în campanie, la 1 milion între alegeri.

Mai observăm și că estimările de vot din preajma alegerilor sunt suficient de precise pentru PSD și PNL, însă subestimează tabăra anti-PSD în ansamblu. Semn că fenomenul userist / tefelist e mai greu de cuprins în sondaje la concretizarea acestuia la vot.

Ce observăm însă semnificativ, diferit, neașteptat? Care e principala concluzie a acestor grafice? Care e serendipitatea care merită analizată mai în adîncime?

Nu PNL sau anti-PSD cresc, ci doar PSD scade. Asta e principala concluzie a acestei analize.

Tabăra anti-PSD este relativ constantă din punct de vedere al numărului de votanți în ultimul an. PNL pe la vreun milion – un milion și ceva. Anti-pesediștii per ansamblu pe la aproximativ 1,5 milioane.

Doar PSD a scăzut puternic, de la aproape 4 milioane în perioada când era atacat de tefeliști în stradă la doar un milion în momentul de față.

Scăderea accentuată a electoratului PSD din ultima perioadă este mult mai evidentă decât la ciclurile electorale anterioare.

PSD a atins un minim istoric de doar 1,1 milioane de votanți, ajungând pentru prima dată după 2012 la un volum de voturi egal cu cel al PNL și mai scăzut decât al taberei anti-PSD (PNL / USR / PMP, 1,7 milioane de voturi).

Doar la începutul lui 2015, imediat după victoria lui Johannis la prezidențiale, taberele PNL / anti-PSD au mai reușit performanța să depășească PSD în volum absolut de prezumptivi votanți, în contextul conformismului de învingător în alegeri (bandwagon effect).

E pentru prima dată de ceva timp când PSD e parte în parte cu PNL. Mai important, e pentru prima dată de ceva timp când PSD coboară la un nucleu dur de doar 1 milion de posibili votanți. Celelalte aproape 2,5 milioane s-au evaporat în cursul ultimului an, de la începutul lui 2017 încoace.

De remarcat că erodarea cea mai puternică nu a fost în cursul manifestațiilor anti-PSD tefeliste din iarna / primăvara lui 2017, ci de-abia din vara lui 2017 încoace, adică de când PSD a început să-și schimbe premierii.

Cât timp PSD a fost contestat în stradă de către manifestanții anti-pesediști / tefeliști, votanții PSD au stat scut în jurul acestuia, la aprox. 4 milioane de votanți, nivel comparabil cu cel ce tocmai fusese recent concretizat la alegerile din decembrie 2016.

De-abia când manifestațiile tefeliștilor s-au terminat, iar PSD a început sarabanda schimbării premierilor, de-abia atunci PSD a început să scadă constant și semnificativ, cu o pantă bine definită.

Concluzia? PSD nu scade datorită atacurilor din exterior, ci datorită greșelilor din interior.

Estimarea mea personală este că această erodare semnificativă de bazin electoral nu e din cauza protestelor tefeliste ori a cine știe ce greșeli de program, cum tot auzim critici la adresa lor (legile justiției, legile salarizării).

Scăderea PSD e din cauza semnalelor de slăbiciune și inconsecvență organizaționale interne date după câștigarea alegerilor.

Au câștigat alegerile. N-au știut ce să facă cu această victorie.

Au numit cu mare tamtam un prim premier, prezentându-l într-o lumină foarte favorabilă. După nici jumătate de an, l-au schimbat cu mare scandal, descoperind că de fapt e un nasol și un trădător.

L-au dat jos, prin moțiune de cenzură împotriva propriului guvern (premieră postdecembristă!). L-au numit pe al doilea. Și pe acesta l-au prezentat în aceeași lumină promițătoare și avantajoasă.

Iar tocmai găsiseră pe cineva deosebit, strălucitor, un soi de prinț perfect, ca din povești. Ca după tot doar jumătate de an, să vină din nou să descopere că nici ăsta nu-i mai breaz decât primul.

Și dă-i scandal din nou, să-l dea jos și pe acesta. Măcar la ăsta al doilea au fost scutiți de rușinea încă unei moțiuni de cenzură, căci Tudose a fost ceva mai de bun simț și a plecat singur, fără scandal suplimentar, fără să se baricadeze în Palatul Victoria, cum făcuse Grindeanu, ajutat de Ponta.

Dar impresia proastă tot a rămas. Au fost prea multe semnale puternic negative către electoratul propriu.

Cum ar zice babele pe la țară, electoral fidel pesedist, dar și rezervor de înțelepciune transgenerațională, pentru care încă mai contează bunul simț: “Mai mare rușinea, maică. Mai mare rușinea...”

Da. S-au cam făcut de rușine. Greșeli neforțate. Nu tefeleii i-au atacat. S-au atacat singuri.

În consecință, dezamăgire.

Votanții pesediști nu sunt dezamăgiți de PSD din cauza legilor salarizării ori a legilor justiției, cum tot se chinuie să ne convingă propaganda anti-pesedistă.

Electoratul PSD e dezamăgit și trist când vede că partidul în care și-a pus speranța și căruia i-a acordat masiv votul la sfârșitul lui 2016 e de fapt preocupat mai degrabă de lupte interne și sfâșieri decât de guvernare.

Și e dezamăgit de toate rateurile date de partid, lucruri începute și neduse la sfârșit, opțiuni nefericite de resursă umană, mesaje contradictorii: “cel mai bun premier pe care îl avem” urmat de “vai de capul nostru, să-l dăm jos, e un nasol și un nemernic”.

E foarte posibil ca, pe măsură ce următoarele alegeri se vor apropia, PSD să se mobilizeze din nou și să aducă înapoi o parte din acești dezamăgiți. Să se întoarcă înapoi la niveluri comparabile cu cele dovedite în alegerile anterioare.

Dar părerea mea este că cicatricile vor rămâne. Să nu ne închipuim că votanții PSD vor uita prea curând felul în care PSD, în plină glorie de victorie a alegerilor, a ales să-și elimine din scurt doi premieri, timp în care un al treilea, fost premier și președinte, săpa și el la conflictul intern din partid, ajungând să fie dat afară.

Alt scandal, și cu Ponta. Altă dezamăgire. Alt motiv pentru babe să-și ducă mîna la gură și să rostească triste: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea”.

Prea multe semne de tensiune și de lupte intestine. Votanții PSD sunt votanți disciplinați, oameni serioși. Lor nu le plac astfel de semne de iresponsabilitate ori de lipsă de bun simț.

Drept pentru care cred că unii dintre ei se vor întoarce înapoi la bazinul PSD, însă alții probabil nu. Aici va fi problema. În asta constă consecința nefericită pentru PSD a acestor luni gestionate nefericit.

Stați liniștiți: cei care nu vor mai vota PSD nu se vor duce nici după Ponta, după cum vă tot temeți. Ponta a greșit prea mult, prea drastic în fața electoratului PSD, atunci când a ales calea contestării și a sprijinirii echipei Grindeanu la prima criză de premier. Din câte am ajuns eu să-i cunosc, votanții PSD nu-l vor ierta prea ușor pentru această greșeală, pe care mulți dintre ei o consideră trădare.

Deci nu se vor duce nici după Ponta. Pur și simplu nu vor mai vota. Asta va fi marea pierdere pentru PSD, și marea oportunitate pentru tabăra anti-PSD. Milioanele de votanți entuziaști din 2016 care acuma, indiferent că sînt babe sau profesori universitari, scutură încet din cap, duc mîna la gură și murmură printre dinți: “mai mare rușinea, maică, mai mare rușinea...”

Vom trăi și vom vedea. PSD trece printr-o perioadă dificilă. E cazul să lase luptele interne și să-și întoarcă fața către țară, să-și concentreze energiile nu pe tot soiul de trosneli interne, ci pe efortul de guvernare și pe proiecte pozitive.

România are prea mare nevoie de proiecte pentru a ne permite un partid mare care se sfîșie pe dinăuntru, în loc să facă treabă. PSD are guvernarea. Ar trebui să se ocupe de guvernare. A trecut deja un an și ceva și nu prea au făcut mare lucru, în afară de dat doi premieri jos.

Până atunci, luați aceste cifre de sondaj ca un semnal al vremurilor politice pe care le trăim. Acul opiniei publice se mișcă încontinuu. Iar noi suntem instrumentul care vă spune la câți volți vibrează mințile românilor.

* * *

Notă: La începutul anului 2015, saltul brusc de voturi la PNL se datorează comasării formale a celor două partide PNL și PDL într-unul singur, cât și câștigării alegerilor prezidențiale de către candidatul acestor partide, Klaus Johannis.

Notă metodologică: Nu putem estima volumele de prezumptivi votanți din afara României, din considerente logistice. Toate sondajele sunt realizate pe teritoriul României, pe populația rezidentă adultă a țării.



. Citeste tot...