Educația în România, mereu despre trecut, nu despre viitor

O mare transfigurare socială e pe cale să se întîmple. Sub ochii noștri. Prin creierele noastre și prin viețile noastre. La fel de disruptivă precum a fost aia de sfîrșit de secol XIX – început de secol XX. De la plug și boi la curent electric și lift și zgîrie nori și mașini de cusut și mașini de mers cu ele și mașini de scris și frigidere. Și toată nebunia de după.

Sub ochii noștri, munca se automatizează. Din ce în ce mai mult din efortul de creare de plus valoare concretă, fizică, de-aia pe care pui mîna, mîncare și haine și mașini și materiale de construcții și case și și și nenumărate altele, va fi făcut de către roboți. Roboți din ce în ce mai pricepuți, mai complecși, cu mai mare autonomie de acțiune.

Se vor elibera hălci masive de meserii. Se vor crea disrupții la fel de masive. Vor dispărea o groază de locuri de muncă. Vor apărea altele, mai puține, mai expresive, mai creative, mai întortocheate, mai complicate, mai complexe. În asemenea vremuri, se aplică cel mai bine proverbul cinic și înțelept chinezesc “Criză e doar un alt nume pentru oportunitate”.

Ce va face diferența între perdanți și cîștigători? Ca și la disrupția social-economică precedentă, cei care vor fi în stare să gestioneze un nou nivel de complexitate.

Știi să scrii la mașina de scris? Ai o șansă. Ia un loc de muncă, avem nevoie de tine. Nu știi? OK. Nu te califici în jocul nostru, stai pe tușă. Auzi, dar știi măcar să înveți să scrii la mașina de scris, să te străduiești să dai în mod complicat cu degetele peste niște clapete complicate, să umpli în mod corect niște pagini cu rînduri scrise la mașină? Dacă știi să înveți, ai o șansă. Înveți și te primim în clubul nostru. Dacă nu, zbate-te în chinurile muncii prost plătite, rămîi medieval prost, cu cîrca.

Și atunci, ca și acum, cuvîntul cheie este COMPLEXITATE. Și atunci, ca și acum, complexitatea înseamnă de fapt CAPACITATE DE A ÎNVĂȚA. Adică, pufoșii mei mediocri și medievali, EDUCAȚIE.

Educația e cheia problemei. E cea care ne ajută să urcăm scara complexității sociale, spre o producție din ce în ce mai elaborată de plus valoare, cu consecințele benefice de rigoare: creșterea nivelului de trai, o viață mai prosperă și ceva mai lipsită de griji, o eleganță socială după care tînjim cu toții. “Vrem o țară ca afară” asta înseamnă de fapt: vrem o societate complexă, cu costuri ridicate de întreținere (high-maintenance complex society).

Evident că există și reversul medaliei. Dacă educația te înalță, tot educația te și poate coborî. Te poate limita, te poate ține în capcana logicii de dinainte de automatizare, a logicii de secol XIX, specifică începutului și mijlocului modernității, focalizată pe eficiență cruntă, pe forță de muncă ieftină, pe producție standardizată, pe rigorile benzii de producție.

Lucru care, din păcate, se cam întîmplă cu educația din România, rămasă în tranșeele trecutului. Căci ce credem noi că e prezent e trecut deja, e vetust, e demodat, e generația n-1, n-2, n-3, viitorul e deja peste noi, nu știm încă, așa cum spune înțelepciunea cyberpunk, Sf. Gibson Al Viitorului, William Gibson “The future has arrived — it’s just not evenly distributed yet”

Avem două probleme cu educația în România. Una e tactică. Cealaltă, strategică.

Cea tactică o reprezintă mediocritatea formatorilor. Selecția corpului didactic se face de multe ori, din păcate, de manieră reziduală. Cine nu se pricepe să-și facă o soartă, o carieră în altă zonă lucrativă ajunge să eșueze în a preda altora. Știu, sună crunt, sună cinic, însă asta este realitatea.

În primul rînd, plata e proastă. Și atunci, pentru că sînt bani puțini în învățămînt, nu ajung să trăiască din educație, să aibă o meserie full time în acest domeniu decît aceia care nu sînt în stare să găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu consecințele de rigoare inevitabile privind calitatea resursei umane – ca să nu spun alte cuvinte mai grele, înțelegeți voi ce vreau să insinuez. Asociat cu faptul că sînt plătiți prost, ne mai confruntăm și cu prestigiul scăzut al profesiei. "Yuk, profesor. Săracu’ de el... N-a putut mai mult."

Această disfuncționalitate cronică a învățămîntului românesc duce, evident, la consecințe din ce în ce mai dureroase, pe măsură ce trece timpul și efectele acumulării resursei umane mediocre de după 1989 își fac din ce în ce mai non-liniar efectul.

Avem deja a doua generație de cadre didactice mediocre, cei care în anii 2000 – 2010 au fost elevii primei generații de învățători și profesori mediocri și care acuma ajung ei să-i învețe pe următorii viitori mediocri ai acestei societăți mediocre. Un cerc vicios, care se auto-alimentează. Și mai ales o bombă cu ceas, ce deja a cam început să ne explodeze în față. O simt pe propria-mi piele. Nu vreți să vă dau detalii... :(

Mediocritatea nu e doar o problemă specifică începutului scării de ierarhie a complexității educaționale. Nu. Este prezentă în mod dureros peste tot, de la ciclul primar pînă mai ales la cel secundar și mai ales la cel terțiar, universitar.

Din păcate, realitatea ne pune la dispoziție din ce în ce mai multe exemple de cadre didactice universitare, mai ales în domeniul privat, dar din păcate din ce în ce mai des și la stat, care sînt sub standardele minime ale unor cerințe academice general acceptate la nivelul societăților occidentale, alea de vrem noi să fim ca ele, pe principiul tefelist "Vrem o țară ca afară".

A doua problemă a educației românești, cea strategică, e cea despre care vorbeam la începutul acestor pagini. E vorba despre nepriceperea de a mirosi viitorul și de a ne adapta logica educației în funcție de acesta.

Să simțim că vine automatizarea peste noi, că ne încalecă roboții și ne fură locurile de muncă astea de acum, că singularitatea bate la ușă – nu cred să fie 1000 de oameni în România să știe ce e aia “singularitate”,

să ne furnice pielea de deranj și de strîngere de inimă că sîntem fraierii satului global și în consecință să avem creierul limpede și prezența de spirit să ne trezim în al treisprezecelea ceas și să ne adaptăm felul educației după nevoile viitorului, nu ale prezentului care deja e trecut.

Nu mai avem șansa unui Spiru Haret al zilelor noastre care să vină să spună "învățămîntul românesc e inadecvat prezentului și mai ales viitorului, așa trebuie să arate".

Ultimii aproape 30 de ani post-decembriști am avut parte de un număr enervant de mare de reforme educaționale. Nici una care însă să aibă în vedere exact lucrul ăsta: adaptarea la viitor, la societatea în care roboții vor face singuri o grămadă de chestii pe care în momentul de față credem că le putem face doar noi, să conducă mașini și taxi-uri, să ofere consultanță juridică, să opereze pe carne vie, să pună morcovi și să-i recolteze și să-i depoziteze, chiar să producă artă.

Se întîmplă deja astea, dragilor. Aceste chestii care acum 30 de ani sunau science fiction acuma există în faza de prototip, se lucrează la ele să fie îmbunătățite, sînt pe cale să fie omologate, să intre în pîine la nasoii de occidentali bogați și rafinați și complicați. Mai rău, că așa e în zilele noastre, tehnologia se rostogolește exponențial, ele sînt pe cale să ajungă și în Balcanii noștri mediocri. Soon. Soon...

Inteligența artificială bate la ușă, iar noi sîntem încă niște medievali de secol XVIII care încă ne strofocăm de manieră mediocră să învățăm regulile primei etape a modernității, standardizarea, eficiența, instituționalizarea, toate rigorile modernității de care ne povestea Weber pe vremuri, cînd noi de-abia ne băteam în izmele la Mărășești, să rezistăm eroic la baionetă și să realizăm Unirea, aia de-o să-i sărbătorim Centarul la anul, să vezi și acolo un exemplu strălucit de mediocritate socială, o să se strîngă carnea pe noi ce patetism mediocru o să iasă.

În concluzie, e simplu. N-avem decît șansa educației. De ce?

Vor trăi bine doar cei care vor fi în stare
- fie să gîndească roboți mai bine decît roboții, pentru că de construit oricum se vor construi ei între ei
- fie cei care vor fi atît de creativi și să le bubuie mintea atît de diferit încît să nu poată fi niciodată înlocuiți de roboți
- fie dețin suficient de mult bani încît să dețină roboții și să se bucure de acumularea din ce în ce mai monopolistică a rodului muncii acestor sclavi moderni, fără de suflet, dar și fără de oboseală.

Noi evident că n-avem bani. Sîntem niște post-comuniști rupți în fund de săraci. Nu avem cum să ne bucurăm de fructul capitalului, al banilor care produc bani. Singura noastră șansă, săraci fiind, este educația. Ori pe partea rațional-matematică. Ori pe partea creativ-sălbatică. Ori să le îmbinăm cumva.

Fie să pricepem rigorile aspre ale domeniului STEM (Science Technology Engineering & Mathematics), cel fără de care nu există automatizare și robotică și inteligență artificială. Adică matematică și fizică și integrale și ecuații diferențiale și programare și multă multă pricepere rațională, de-aia de se construiește în ani grei de învățat cu mintea sclipitoare.

O disciplină grea, foarte puțini se pricep cu adevărat la ea, de-aia occidentalii cei bogați fac pe dracu’n patru să importe creierele STEM, sărăcind și mai mult țările sărace, căci le sărăcesc de potențialul de complexitate, așa e mersul lucrurilor, scrie și la Biblie, "Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."

Fie să fim în stare să fim al naibii de creativi și de complecși în priceperea noastră lucrativă încît să nu putem fi înlocuiți de către roboți, să ne bubuie mintea liber și frumos și absolut impredictibil, elegant și creativ și necesar și moral, ca un soi de cetățeni ai cetății ideale a lui Platon.

O disciplină și mai grea decît cea rațională, aia cu matematică și fizică. E al naibii de greu să fii creativ. Știți voi: vine cîte un bulache mediocru la cîte un proiect și spune: “trebuie să fim creativi”. Să mori tu... Ia fii tu creativ pe subiectul ăsta, Gogule, fii tu căpitanul nostru și arată-ne calea, arată-ne cum e să fii creativ, paștele mătii de mediocru, de pompierist, de mînuitor de slogane de marketing.

Indiferent dacă e de creierul stîng sau de creierul drept, ambele priceperi necesită stăpînirea complexității, adică educație, educație, EDUCAȚIE.

Fără educație de tip secolul XXI, nu XIX sau XX, care să țină cont de rigorile realității care vine deja peste noi, vom rămîne niște slugi proaste, niște bieți mediocri prinși în marele lanț de exploatare a resurselor globale, făcînd cele simple, cele pe care ne închipuim acum că roboții nu le vor gestiona,

din ce în ce mai puține meserii disponibile, căci și cele simple, pe care le fac în prezent amărîții noștri de diasporezi prin Spania și Italia, vor fi făcute în curînd preponderent de către roboți: să șteargă praful, să aibă grijă de bătrîni, să tencuiască și să înlocuiască chiuvete, să pună gresie și faianță.

E simplu, dragilor. E necruțător, pufoșilor. Cei care sînt în stare să învețe vor trăi decent. Ceilalți vor rămîne proști și săraci și slugi, nefiind în stare să urce treptele înalte ale complexității sociale ale viitorului care bate la ușă.

Noi, deocamdată, din păcate, nu prea dăm semne că am fi interesați de educație.

* * *

Cu dedicație lui Dan Șelaru, lui Varujan Pambuccian și lui Daniel Funeriu, cei trei pe care îi știu preocupați de acest subiect dureros și îngrijorător.

. Citeste tot...

"[...] și să se întrebe, cu o logică imposibilă..."

"Jean a’ lu’ Cîrlig avea aproape 80 de ani, stătea pe prispa casei, stătea și nu făcea nimic, azi pe lîngă pălărie avea și ochelarii de soare la ochi, își pusese chiar și o cravată cu steluțe, cravata era neagră, steluțele erau albe, întotdeauna Jean a’ lu’ Cîrlig purta cravate negre atunci cînd purta cravată, acuma stătea pe prispă și se uita cu ochii ăia ai lui mici, sticloși, de om care a văzut multe, prea multe la viața lui, se uita la femeia misterioasă cum proptește bicicleta de gard, cînd aceasta încetinise și descălecase de pe bicicletă își rotise pe jumătate trupul și atunci băgase de seamă că aceasta are hainele pătate, nu era prima dată cînd venea așa la el, îi știa obiceiul să stea întinsă în iarbă, pe spate, să fumeze și să se uite la cer, nu conta ce haine poartă, pentru ea nu existau haine bune și haine de tăvăleală, toate erau de tăvăleală, și rochiile scumpe, și bluzele de mătase, pe toate le purta peste tot, fără osebire, du colo colo, fără să țină cont, și cînd ieșea în oraș, și cînd făcea treabă în grădină, aceleași haine, nu conta, Jean știa asta și-i plăcea s-o tachineze în această privință, era ca un soi de ritual pentru ei, îi liniștea pe amîndoi, aveau amîndoi nevoie de așa ceva, de un moment cvasi-ritualic inițial care să-i ajute să ajungă mai repede la subiectul principal al întîlnirii lor, mereu același, mereu delicat, el îi dădea, ea lua, ea plătea, el lua banii, nu te joci cu așa ceva, oricînd puteau să apară gaborii, să-i fi turnat careva, sau pur și simplu să aibă un ghinion cosmic și chiar atunci să treacă vreun gabor pe drum, să vadă bicicleta aia rezemată de gard și să se întrebe, cu o logică imposibilă, de gabor prost și împuțit, “ce-o fi cu bicicleta asta aici? e ceva suspect, nu are ce căuta o bicicletă sprijinită de gard, uite, nici măcar n-are încuietoare, și totuși n-a fost furată, stă acolo rezemată de uluci, deși nu e nimeni în curte s-o păzească, să se uite la ea, e clar, e ceva suspect aici, să știi că ăștia fac trafic de droguri” și cu acest salt imposibil de logică gaborul să se abată din drumul lui de gabor nemernic și împuțit, să intre în curte, să intre în casă, să dea peste ei exact cînd..."

. Citeste tot...

Aceste pirostrii pe care ni le-am pus în cap cu viața

Privesc fotografia unei recente prietene de pe Facebook, azi i-am acceptat prietenia online. E editoare la știrile unei televiziuni. Mă uit la pozele ei, la fața sa. O persoană între două vîrste.

Editor la știrile TV e o meserie nici prea prea, nici foarte foarte. Un soi de tehnician. O persoană back office, foarte pricepută și foarte anonimă, care dă din mînuțele ei alea două toată ziua, harnică și pricepută și necesară, curat meșteșug de chinez bătrîn. Nu necesită nici calificare hiper-specializată, gen neurochirurg. Nici meserie de prostovan nu este însă. Cum ziceam: nici prea prea, nici foarte foarte. Și, mai ales, o meserie care înainte de 89 era practicată de probabil fix 10 persoane, probabil toți securiști, meserie practic inexistentă atunci, care însă acum face parte, totuși, dintr-o industrie destul de extinsă, cea mass media. O achiziție profesională a vremurilor post-comuniste.

Mă uit la fața ei de femeie între două vîrste și mă lovește. În curînd se fac 30 de ani de la Revoluție, Loviluție, Marea Păcăleală, Marea Chestie Glorioasă și Absolut Necesară, Marea Mermeleală Cu Un Pic De Război Psihologic, mă rog, cum i-o fi zicînd acuma prin manualele de istorie ale tefeleilor cei recenți și robespierreni.

Mă uit și îmi dau seama că, încet-încet, vremea trece și timpurile post-comuniste, astea capitaliste și imperialiste și consumeriste și colonialiste și marketizande, viața asta în care trăim cu toții, au devenit standard. Aceste timpuri sînt suficient de lungi încît să cuprindă în mațele lor de timp implacabil soarta unei întregi generații de oameni care atunci, la Marea Zbatere cu Păcănele și cu Păcăleli Geostrategice, erau tineri, revoltați, entuziaști, proaspeți, dornici și pofticioși de viață, de ce se întîmplă acum pe micile ecrane,

iar acuma sînt deja spre vîrsta a doua, tipa e născută în 1965, deci 52 de ani cum ar veni deja, mai e un pic și începe să se gîndească la pensie, la vîrsta a treia. O viață profesională în care a dat cu temeinicie și perseverență și pricepere la butoanele mesei de editare video, la butoanele societății capitaliste multilateral dezvoltate și isterice și mereu mereu mereu cu gîfa în gît, la butoanele acestui tip de viață, incertitudine, zbatere, să alergăm, să ne zbatem, să facem, să dregem, mersul normal al lucrurilor de altminteri, comunismul a fost o excepție în această privință, ei ne dau casă masă slujbă noi trăim în țarcul nostru aranjat de alții și ne vedem de o viață controlată, aranjată, cum se aranjau căsătoriile pe vremuri, alții îți puneau pirostriile.

De aproape 30 de ani, generația noastră, a decrețeilor, și-a pus pirostriile cu libertatea. Dar și cu incertitudinea, cu consumerismul, cu strîngerea de inimă. Mulți dintre noi au plecat în alte zări – una din cele mai mari hemoragii demografice de care a avut vreodată parte o țară la timp de pace. Am pierdut în acești ani mai multă populație decît în vremea celui de-al doilea război mondial. Au plecat. Loialitățile se schimbă, au plecat să fie italieni și spanioli. Granițele devin fluide, identitățile devin fluide, viața e în continuă mișcare, nesiguranță, poftă, realizări, eșecuri.

Viață. Au trecut aproape 30 de ani. Ce își doreau cei din generația noastră – să fim și noi capitaliști, să aibă timp viața obișnuită, prosperă, să-și înfigă rădăcinile aici, să ne lase ăștia în pace, rușii, comuniștii, pe vremuri erau alții, tot rușii, turcii, hapsburgii, să ne lase în pace, să ne crească iarba vieții normale, să n-o mai calce în picioare cu copitele cailor lor și cu șenilele tancurilor lor și cu vorbele și securiștii comuniștilor lor, să fim liberi, să ne trăim viața cum vrem.

Ne-o trăim? Ne-au lăsat în pace? Voi hotărîți răspunsul la aceste întrebări, în fiecare zi, cu fiecare gînd al vostru, tefeleilor, băsiștilor, pesediștilor, emigranților, kaghebiștilor, securiștilor, politrucilor, johanniștilor, useriștilor, nicușoreiștilor, pontiștilor, anteniștilor, proteviștilor, tinerilor, bătrînilor, săracilor, bogaților, muților, istericilor, ardelenilor, aitiștilor, țăranilor, meltenilor, becaliștilor, moldovenilor, maneliștilor, roackerilor, drogaților, pensionarilor, strungarilor, doctorilor, măturătorilor, curvelor și curvilor, homosexualilor, pomohacilor, geniilor, polițiștilor, șulfelor, hoților, corupților, știrbilor,

editorilor de știri,

oamenilor.

Nu există răspuns simplu la aceste întrebări simple. Există doar viață.

Au trecut aproape 30 de ani. O viață de om deja.

. Citeste tot...

Ce tupeu au bărbații în zilele noastre

Șanga e un cîine mare. Un cîine foarte mare. Nu intri în curtea unde e Șanga decît cînd aceasta e legată cu un lanț gros. Cu un lanț foarte gros.

Șanga e femelă. Cățea, adică, așa îi zice în limba română: cățea. Cățea de ciobănesc mioritic. Șanga e cățeaua vecinilor noștri, Ion și Claudia. Nu intri în curte dacă nu e legată.

Aseară am stat la ei în curte, ne-am hăhăit pînă seara tîrziu. Șanga, evident, era legată cu lanțul foarte gros, deși Șanga ne cam știe pe toți, cînd vorbești cu ea tace, te ascultă. Dar chiar și așa, eu în curtea aia nu intru decît cînd Șanga e legată cu lanțul cel gros.

Aseară, Dodo, cățelul vecinilor noștri de după Ion și Claudia, vecinii vecinilor noștri, cum ar veni, era călare turbat pe uluci. Se urcase pe tabla casei și stătea proptit în două labe și vorbea de nu te mai înțelegeai cu el. Ham ham. Schiau schiau. Miorlau miorlau. Ce mai zic ei acolo în limba aia a lor cățelească. Noi vorbeam și ne hăhăiam, seară de vară tîrzie fără griji, Dodo lătra mai tare decît noi toți la un loc. “Taci, mă, r’ar mama ta a dracu’ dă jigodie”.

Jigodia de Dodo nu tăcea. Jigodia de Dodo era turbat, era ocupat, era preocupat. Era preocupat de starea biologică a lu’ Șanga. Șanga e în călduri. Și Dodo simțea. Și Dodo se exprima. Probabil îi făcea propuneri peste uluci. Nu știm, nu stăpînim limba cățelească. Miorlau miorlau.

Spun miorlau miorlau, chiar dacă vorbim de cîini, pentru că sărăcia de Dodo e o sărăcie de cîine la pachet, de-ăla trei la kil, o miniatură de cotîrlă cît pisica de mare. Mic. Mic și rău. Treci pe uliță, sare la tine de zici că te rupe, deși tu poți să-l bați și cu papucul, și cu batista din buzunarul de la spatele pantalonilor. “Taci, mă, că te fac afiș”. Nu tace. Nu se lasă. E bărbat curajos.

Asta a observat și Marta aseară, cînd ne hăhăiam cu toții în jurul unui platou cu cașcavea afumată de la Valea Doftanei, cu niște roșii imense, monumentale, din două roșii s-a umplut platoul, și cu niște pui rece pe lîngă. Eu am adus pălinca, Ion a scos vinul, Claudia a făcut platouașul, vorbeam, ne hăhăiam, iar Dodo contribuia la discuție cu hărmălala lui de cîine microscopic, dar cu aspirații. Marta, printre două guri de cașcavea de Valea Doftanei, a și remarcat: “Ce tupeu au bărbații ăștia”. Marta se pregătește pentru asta, are 17 ani.

Azi dimineață, cînd m-am uitat pe geam, cuvintele Martei s-au confirmat. Ion și Claudia și Sara, fata lor, plecaseră dis-de-dimineață la mare, la 5 dimineața. I-au dat drumul Șangăi, după ce au închis bine toate porțile. N-au plecat ei bine, că Dodo a și sărit gardul. Cînd m-am uitat pe fereastră, era deja cu nasul în coada lu’ Șanga.

Tupeu, frate. Tupeu. Are dreptate Marta. "Ce tupeu au bărbații ăștia".

Dar și Șanga, ce nasoală. O curvă, bre, o curvă. Cu urîtul ăla de Dodo, măi fată? Nu mai e pic de respect pentru criteriile estetice în zilele noastre.

. Citeste tot...