Din îndepărtatul București, din această junglă de asfalt, lemn...

Din îndepărtatul București,

din această junglă de asfalt, lemn, piatră cubică, pefele, becea, scuipinol, tembelizorin, oameni, politicieni, jurnaliști, analiști și alte bestii,

de acolo de unde nici măcar Star Wars nu se vede cum trebuie, că încă nu a ajuns firmanul de numire a guvernatorului Republicii Istovite România,

din însorita noastră metropolă înnorată și mohorîtă (da, știu, e imposibil; așa sînt eu, scriu imposibil),

de aici din mijlocul realității cutremurătoare, senzaționale, catastrofale și click aici!,

vă urez să fiți infinitezimal mai adecvați la realitate, microscopic mai frumoși și mai ales și mai ales incremental mai fericiți și mai puțin păcălicioși, că prea vă duceți după fentă mai ceva ca rața după firimiturile de cozonac,

să aveți o viață deosebit de nedeosebită, pentru că deosebirea înseamnă de regulă suferință,

să vă bucurați de ceea ce aveți și mai ales de cei ce-i aveți pe lîngă voi,

să faceți tot posibilul să aveți și mai mulți pe lîngă voi, oameni dragi,

care n-are copii să facă, sper că stăpîniți procedeul de fabricare, dacă nu, vă învățăm, ăia care au să mai facă, niciodată nu-s destui copii pe lumea asta fără de copii,

ăia care n-au prieteni să-și facă, cum de n-aveți prieteni pînă acum?, pufoșilor, ăia care au să-și facă și mai mulți, prieteni, prieteni everywhere, să fie lumea plină de prieteni și de alte bestii zîmbitoare,

dacă nu puteți să vă faceți știu eu un centru de închiriere prieteni, au toate modelele, și noi, și la mîna a doua, ieftin și calitativ, cum ar zice deosebitul de strălucitor Vanghelie, fie-i amintirea politică vie, că rar mai găsim oameni care să facă Breaking News precum el,

unde rămăsesem?,

aha!, mi-am amintit!, vă uram ceva de bine, să fie bine să nu fie rău,

să fiți voi, dragilor, voi și numai voi, voi așa cum vreți voi, niște pufoși, niște bestii, niște încăpățînați în a fi voi și nu ceea ce vă bagă alții pe gît să fiți,

să fiți niște consumatori de realitate și niște prigonitori de amăgire, căci amăgirea este cel mai mare dușman al creierului, mai bine consumați bere, heroină, cocaină, spirt trecut prin pîine, praf de pușcă amestecat cu ciment, trinitotoluen cu zahăr cubic peste decît să vă lăsați amăgiți,

iar restul va veni de la sine: 2017 după 2016, bucurie după tristețe, tristețe după bucurie, noapte după zi, vară după iarnă (except for GOT, where there’ll be only winter and pain, valar morghulis, valar dohaeris), moarte după viață și, pentru unii dintre voi, mai norocoși și mai cuminți, și viață după moarte.

Căci totul este deșertăciune și deșertăciunea ne este hrană și apă și ne ține de foame și de sete,

căci a fi uman e deșertăciune, pufoșii mei amăgicioși. Și tare faină mai e deșertăciunea asta, și tare mai ținem cu dinții de ea cum ține rața cu ciocul de firimiturile de cozonac ale vieții.

La mulți ani, pufoșilor, dragilor, bestiilor, fraților, oamenilor! Fiți oameni și rămîneți vii!



. Citeste tot...

Între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului

Într-un veac sînt vreo cinci generații, dacă este să nu ne chinuim prea mult cu socoteala. Cam la douăzeci de ani odată, puii de om devin părinți și fac alți pui de om.

Într-un mileniu sînt 10 secole. Cincizeci de generații. În șapte milenii sînt 350 de generații. Hai, poate 400, căci de fapt mai toată viața ei, cu excepția acestor secole recente și moderne, specia noastră a fost nubilă și a început să facă copii cam de pe la 15 ani, deci cam șase generații pe secol.

Patru sute de generații. Doar patru sute de generații. Pentru biologie, asta e un fleac. O zdrumicătură mică de amestecare și schimbare genetică. Un sughiț geologic. Un sughiț biologic. Un sughiț genetic.

Doar patru sute de iterații și de zvîrcoliri aleatorii, modelate sub presiunea de lut a nevoii, a valurilor vînturilor, a mediului înconjurător, cum spun anchilozații prin manuale, a Mamei Natură care ea o fi mamă, că e mama noastră, a tuturor, dar e mamă aspră, rea, cîinească, nemernică și necruțătoare. Cu o mînă ne dă, cu o mînă ne omoară. Cine nu joacă jocul, moare. Cine nu joacă jocul, nu face pui. Cine nu joacă jocul, pa.

Patru sute de generații. Un fleac. Asta îmi trecea prin minte uitîndu-mă în dimineața asta la cartea Marijei Gimbutas, The Goddeses And Gods Of Old Europe, carte care tronează la loc de cinste în biblioteca noastră, unde cărțile sînt așezate după coperți, ca un bun pseudo-intelectual ce sînt. Copertă violetă. Poze înăuntru. Multe poze. Poze de zeițe și de zei.

Vinča. Cucuteni. Starčevo. Hamagia. Karanovo. Criș. Tiszapolgar. Dikilitash. Butmir. Serra d’Alto. Danilo. Petrești. Nistru-Bug. Vădastra. Boian. Gumelnița.

Vechea Europă. Zeii de atunci. Oamenii de atunci. Suferințele și nevoile și patimile și iluziile de atunci. Bob de grîu și bob de porc. Bobul grîului, esență de viață. Bobul porcului, esență de furie. Adică tot de viață. Rît de porc și rît de grîu. Rîtul vegetal al grîului, scurmînd cu rădăcinile sale pămîntul rece și indiferent. Rîtul animal și animalic al porcului, căutînd gloria ghindei și victoria împuierii.

Rit de porc și rit de grîu. Ritul grîului, moartea din viață și viața din moarte. Coliva și spicul. Ce intră în pămînt din pămînt va izbîndi, cu viața pre moarte călcînd. Cununa și fecunda.

Ritul porcului. Străpungerea și spaima. Grăsimea și colțul. Monstrul și zeul. Zeul sub chip de zeu. Părintele totemic. Fratele sacru. Părul zburlit și fecunda.

Rituri. Mistere. Monștri. Frici. Năzuințe. Zei. Zei vegetali. Zei animali. Zei de-o seamă cu omul.

Și, peste toate, o cifră mică, neînsemnată. Doar patru sute de generații.

Faptul că de oamenii de atunci ne despart doar patru sute de generații, patru sute de grămezi de oase și de cranii care la vremea lor au fost pui ca pe urmă să fie părinți, asta mi se pare cel mai mare miracol la care merită să cugetăm, în aceste zile de Crăciun care cuprinde în el, ca o mare taină generoasă, grîul și porcul, Iisus și Vechea Europă. Strămoșii noștri și strămoșii lor. Ideile lor și ideile noastre. Viețile noastre și morțile noastre.

În patru sute de pași, în patru sute de iterații de carne și de viață și de pui și de suferință și de dorință și de năzuință, am făcut saltul de la bob de grîu și bob de porc la wireless și la bomba atomică și la Pokemon și la fizica cuantică și la metropole de zeci de milioane de suflete și la și la și la. Și la.

Și la. Și la. Și la.

Ăsta este misterul la care mă gîndesc în fiecare zi. Dar mai ales azi. Ăsta e misterul care-mi dă fiori, de fiecare dată cînd îmi beau cafeaua, cînd îmi beau laptele, cînd îmi beau vinul, cînd îmi beau sudoarea. Doar patru sute de generații. Doar patru sute de rînduri de strămoși. Doar 10 mii de ani.

Ridic acum cana asta de cafea pe care o beau la fel cum îmi beau vinul și laptele și sudoarea, să fie de sufletul strămoșilor noștri, ăia mulți și neștiuți și morți, ăia care au fost pui ca să fie părinți ca să facă pui. Ca să fim noi aici acum.

Dumnezeu să-i odihnească, acolo jos, între rădăcinile grîului și rădăcinile porcului.



. Citeste tot...

Johannis nu se predă așa ușor

Zilele astea, în răstimpul în care nu l-am căutat pe Ghiță, (nu, nu era pe pîrtie; cred că s-a ascuns în altă parte), am discutat cu o seamă de prieteni și cunoscuți, evident pe inevitabila temă a guvernării PSD și a nominalizării primului ministru, cum de altminteri discută mai toată lumea zilele astea.

În ciuda părerilor convergente ale interlocutorilor mei, care consideră că Johannis nu are ce face, trebuie să se recunoască învins, eu continui să am o opinie contrariană și să cred că Johannis se zbate să întoarcă un rezultat potrivnic în favoarea sa.

Așa cum spuneam și zilele trecute, înainte să se contureze această tergiversare a sa de desemnare a premierului după Crăciun, cred în continuare că este ultima dată cînd Johannis mai are o șansă să nu piardă de tot lupta pentru putere. E ultima dată cînd încă mai ține ciocanul în mînă și poate face ceva de manieră legală cu el.

Constituția, interpretată convenabil, îi dă acest drept. Frazarea acelui vestit articol 103 privind învestitura premierului este suficient de vagă încît să-i permită acestuia să interpreteze “consultarea” ca fiind consultativă, nu imperativă, iar “desemnarea” atributul său exclusiv, pe principiul “v-am consultat, dați-vă-n spumele mele constituționale, acuma eu desemnez, cum vrea Constituția mea”.

În plus, va accentua pe faptul că nici un partid nu are majoritate absolută în Parlament, deci se consultă cu toate în mod egal – cum a și făcut-o deja – și nu consideră PSD cîștigătorul alegerilor, ci viitorul principal partid de opoziție.

Și deja multe semne sînt că așa va face. Joacă deja la temporizare. E clar că are nevoie să cîștige timp, cît să le dea posibilitatea cîinilor discreți să miște lucrurile așa cum trebuie.

A mutat deja următoarea rundă de confruntare mai încolo, după Crăciun. După aia eu presimt că o va mai lălăi, să treacă și Revelionul. Probabil va respinge prima propunere, pe principiul “nu are basca, și chiar dacă îi puneți bască, nu are moț patagonez”. Va forța a doua nominalizare, pe principiul “ia să vă văz dacă aveți curaj să nu o votați, să vedem ce iese mai degrabă, suspendare sau alegeri anticipate”.

Evident că se bazează că nu va fi suspendat. Pe de o parte, datorită sprijinului extern pe care contează în continuare, îndeosebi de la aripa populară europeană, așa cum a beneficiat și Băsescu acum patru ani, în fatidicul an 2012, cînd atunci de fapt a pierdut PSD meciul (da, știu: Ponta, Ghiță, Șova, Cazanciuc, chiar și Palada; da, știu...).

Dar mai ales și mai ales se bazează pe sprijinul intern, al sistemului de forță în general și al serviciilor în particular, care cu toții se tem că dacă vine PSD / Dragnea la butoane, aceștia au toate motivele din lume să-i belească, pe motiv de răzbunare, că nu va fi o batistă pe țambal ca pe vremea lui Ponta, ne facem că îl bușim pe Băsescu, dar o lăsăm pe Codruța în pace. Ei cred că de data asta sîngele va fi real, nu doar ketchup. Și sistemului știm că îi place sîngele, dar să nu le curgă lor, ci doar victimelor.

Pe acest principiu, de sistem încolțit și de sprijin extern (da, Merkel sîngerează și ea masiv, dar încă e la butoanele influenței Uniunii Europene și nu dă semne că se predă așa ușor), Johannis își joacă ultima carte. De Vodă căpos care se uită de sus, solemn și disprețuitor, la boierii pămînteni, ăia corupți și melteni, și-și rotește buzduganul și-i pălește la tîmplă, știind că Înalta Poartă îl va ierta dacă va ciobi vreo doi-trei boieri pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.

Acuma doar e nevoie ca buzduganul să aibă ceva timp la dispoziție, să-și încarce bateriile și să se pregătească să execute foc de voie în boierii cei mișei și cu mustață prea provincială, prea românească, prea ca la țară.

Știți bancul cu ursul și cu vînătorul care nu-l nimerea, deși ursul se tot apropia, se tot apropia? O să fie... O să fie...

. Citeste tot...

Au trecut alegerile!

. Citeste tot...

Saving face pe Dîmbovița în jos

Johannis se află în fața unei lupte foarte importante.

Pînă acum, a pierdut patru bătălii importante, poate chiar decisive, în orice caz strategice.

Bătălia popularității
A scăzut dramatic în ochii românilor. În momentul de față sîngerează în jurul lui 30% încredere, unde Băsescu scăzuse de-abia pe sfîrșitul celui de-al doilea mandat și după tăierea salariilor. Johannis riscă să fie mai varză decît Constantinescu la acest capitol

Bătălia comunicării
Este deja antologică inadecvarea de comunicare a actualului nostru președinte de țară. Urmărim cu preocupare, uneori chiar cu îngrijorare, dar cu siguranță mereu cu amuzament cum mutul tace în fiecare zi, pas cu pas. Ghinion.

Bătălia guvernării
Aici a pierdut de două ori: cum a ajuns să aibă guvern și ce a făcut cu el. În primul rînd prin felul în care și-a pus Guvernul MEU. O manevră absolut imorală și jenantă (ca să nu folosesc cuvinte mai tari) prin care a călărit cinic și oportunistic tragedia de la Colectiv pentru a-l da jos pe Ponta și a-și pune Guvernul MEU. “A fost nevoie să moară oameni să am și eu Guvernul MEU”. Al MEU. My preciouss.

Apoi, preț de un an de zile, minionul lui Johannis, Cioloș, acest Boc v2.0, a făcut țara varză. A fost Guvernul ZERO. Ar trebui un articol separat ca să enumerăm toate neîmplinirile și ticăloșiile făcute de Guvernul ZERO în 2016. Le știți. De-aia jumătate din românii care au venit la vot au votat PSD. De nervi. De draci. De furie. Guvernul MEU. Guvernul ZERO

Bătălia alegerilor
Decembrie 2016 a încoronat doi ani de inadecvare. De nervi, de draci, de furie, de indignare, românii au sancționat un Johannis total inadecvat, un Cioloș total defazat, un guvern total ZERO. Românii au dat dovadă că sînt capabili să fie cuminți precum pămîntul și le-au dat în cap cu Cumințenia Pămîntului: PSD 45%, înainte de redistribuire.

* * *

E clar de ce acum Johannis nu își poate permite să piardă și această bătălie a desemnării premierului. Dacă și acum iese că PSD / Dragnea au învins, Johannis poate începe să împacheteze. Chiar dacă va rezista pînă la sfîrșitul mandatului, va fi deja istorie, un manechin împăiat în mod solemn, proptit în geamul statului român.

Asta dintr-un motiv foarte simplu: sistemul nu acceptă înfrîngerea. Sistemul nu iubește oamenii care pierd lupte. Că așa sînt militarii: crescuți să iubească victoria și puterea, nu oamenii moi, care mănîncă bătaie.

De-aia sistemul i-a ciugulit lui Băsescu din palmă atîția ani, căci Băsescu știe să învingă, no matter what. Iar acum sistemul e în alertă. Este foarte posibil să fie condus de un tăntălău, în condițiile în care istoria ne bate la ușă și războiul la fereastră.

Johannis nu e prost. Nu-l subestimați. Johannis știe asta. Drept pentru care își dă seama că asta este ultima lui bătălie importantă, prima pe care cu adevărat nu-și permite să o piardă.

Eu, personal, cred că Dragnea ar trebui să fie prim-ministru, pentru că e corect ca cel care conduce partidul la victorie să îl conducă și la guvernare. Dar tot eu, tot pe persoană fizică, nu cred că va fi posibil asta. Se vor declanșa toate mecanismele de forță pentru a-l împiedica.

Nici Dragnea nu e prost. Și el știe asta. Și Dragnea, spre deosebire de alții, e precaut, prevăzător, e un supraviețuitor care nu se aruncă așa ușor cu pieptul deschis în fața gloanțelor (Ah, sfîntă tinerețe naivă! De ce e nevoie ca tinerii să fie avîntați și naivi?).

Dragnea are acum două sarcini dificile. Are dificila sarcină să transmită partidului de manieră convingătoare că nu poate fi prim-ministru, dar că rămîne în continuare la butoane. E deja o luptă și o fierbere în interiorul partidului, se dorește sînge, e o tabără semnificativă care dorește confruntare pînă la capăt și fiat pesede, pereat mundus, să punem un premier așa cum vrem noi.

Dar, și mai important, are dificila sarcină să identifice o persoană potrivită, un Boc v3.0, care să fie convenabil, în ordinea numerelor de pe tricou ca importanță: -
și ambasadelor care guvernează de fapt această gubernie de margine de imperiu, -
și serviciilor care guvernează de fapt această gubernie de margine de imperiu, -
și lui Johannis care ține încă, totuși, ștampila în mînă, -
și partidului, care oricînd i se poate scula în cap la primul semn de slăbiciune ori - și mai rău! – de trădare -
și mai ales și mai ales o persoană care să nu capete personalitate (prea) proprie și (prea) pe persoană fizică, să nu se transforme încet-încet într-un competitor la conducerea partidului. -

Greu, nu-i așa? Saving face, cum ar zice chinezii.

Nu-i greu. Ghici ciupercă ce-i.



. Citeste tot...

Gogu Pleșu Liiceanu

Retrospectiv, lucrurile sînt atît de clare. Doamne, cît de clare...

La vremea respectivă, Ceaușescu și securiștii săi au făcut din discursul patriotic un instrument ideologic de ieșire de sub influența rușilor.

Dacă rușii / sovieticii apăsau pe pedala internaționalismului, ca să legitimeze de fapt imperialisul / neo-colonialismul sub deghizare (străinii e buni și superiori, chiar și atunci cînd ne jefuiesc țara, cînd ne iau grîul și petrolul și uraniul din gubernia noastră Republica Sovietică România), Ceaușescu își legitima autonomia de acțiune și contracara prin naționalism: Eminescu, Mihai Viteazu, Burebista, Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Ecaterina Teodoroiu, "Pe aici nu se trece".

Pînă aici, toate bune și frumoase, știm cu toții asta, e descoperirea apei calde.

De aici încolo, însă, începe chichirezul. Cum au reacționat rușii să-l neutralizeze la discurs pe Ceaușescu?

Rușii aveau nevoie ca de apă să recapete întîietatea discursivă, the higher moral ground, să aibă hegemonia culturală, cum ar zice Gramsci. Drept pentru care au construit un grup de telectuali care să transmită mesajul necesar către popor.

Intră în scenă Pleșu, Liiceanu și minionii săi: Baconschi, Ungureanu, Dinescu et co.

Pleșu, Liiceanu, la vremea aceea dornici de afirmare, au constituit o adunătură de intelectuali necesară pentru prelucrarea ideologică prin așchiere a populației de către ruși – acțiunea “Perestroika”.

Grupul era sub atenta coordonare și îndrumare și mentorat al unui kaghebist de nădejde din Comitetul Central de pe atunci, Gogu Rădulescu, omul lui Gorbaciov care coordona acțiunea de săpare la temelii a lui Ceaușescu. Citiți aici, dacă vreți să știți povestea.

Grupul, Pleșu Liiceanu et co (Baconschi, Ungureanu, Dinescu, Nicolaescu, Caramitru etc), evident că era urmărit cu preocupare și îngrijorare de către partea naționalistă a Securității, aia pro-Ceaușescu. De-aia i-a și mazilit la un moment dat, în surghiun la Conacul de la Teșcani.

Pe altă parte, grupul evident că nu era de capul său, era în misiune de servici, era detașat la ruși chiar de către stăpînii lor, de cealaltă parte a Securității, aia anti-Ceaușescu și filo-străineză, la vremea aceea filo-sovietică.

Ce Dumnezeu, doar Securitatea îi crease pe Pleșu și pe Liiceanu, în urma agățării prin constrîngere și șantaj în operațiunea “Meditația Transcedentală”. Și atunci doar i-a mutat dintr-o parte în alta, luîndu-i de la acțiunea de monitorizare cu urechea pe Noica și transferîndu-i la echipa Gogu Rădulescu.

Și uite așa telectualii noștri civili Pleșu și Liiceanu au făcut mațocăreli filo-rușești în anii 80. Conspirații, chestii, cluburi literare la Gogu Rădulescu.

Ceaușescu, în marea sa mărinimie, nu i-a belit de tot, doar i-a trimis la conac, la țară, să respire aer curat și să ventileze poezie.

Și cu Dinescu la fel a fost. Tot un aproape civil care era nu de capul lui, ci de capul altora. Un pion. Un tactic. S-a dat el lebădă lovită după aceea, dar de fapt a fost un pufos întocmai și la timp. Și pufos întocmai și la timp a rămas.

Apoi a venit Revoluția. O Revoluție foarte spontan organizată de către ruși (mii de turiști, da?), cu acordul și sub monitorizarea tovarășilor francezi, englezi, americani și cu ungurii pe de mărgini, încercînd și ei să obțină un ce profit.

Și Ceaușescu a fost dat jos de ruși, în operațiunea Perestroika. Și a venit Iliescu, o mare lumină a grupului gorbaciovist, cu premier Roman, băiatul lui tata, o mare lumină a Diviziei Tudor Vladimirescu.

Iar Pleșu uite așa a ajuns fix la întîmplare Ministrul Culturii. Iar Liiceanu a preluat gratis fix la întîmplare Editura Politică, de a devenit Humanitas. Iar Dinescu a devenit fix la întîmplare un mic și pufos agent de influență, cu Academia Cațavencu. Iar Ungureanu și-a început prodigioasa activitate academică sub acoperire. Și așa mai departe. Și așa mai departe.

În acest context foarte civil de activitate, revista Dilema, alături de revista 22 și de editura Humanitas, au reprezentat farurile călăuzitoare ale recăpătării hegemoniei culturale, cum ar zice Gramsci. Ele au fost - și sînt și acuma, bine mersi, dar nu cu aceeași eficiență din anii 90 – tribuna de unde s-a combătut cu spume la gură tot ce a fost ideologie naționalistă. În folosul rușilor la început, apoi în folosul occidentalilor, că au fost transferați la ceilalți stăpîni după Nine Eleven.

Ne aducem aminte cum în paginile revistei Dilema a fost demonizat Eminescu. Ne aducem aminte cum în paginile revistei Dilema se combătea protocronismul vetust, se înfiera cu aprigă mînie proletară tot ce fusese în anii 70-80.

Adică se spăla pe creier o generație întreagă, să se lipească alte afișe pe dinăuntru. În paginile revistei Dilema tot ce era de-al nostru a fost prezentat drept cîh și de căcat, protocronist și vetust și nașpa, în timp ce tot ce era al străinilor era de bine.

Uite așa, încet-încet, cu răbdare de NKVD care el e KGB care el nu e GRU, dar tot aia e, un soi de FSB, în paginile revistei Dilema a fost îndoctrinată o bună bucată a elitei generației mele, ăștia care acuma sîntem la 30-40-50 de ani. Generație de am ajuns să credem că tot ce-i românesc e de căcat, iar tot ce e de la străini trebuie lins cu admirație.

Pe urmă, după Nine Eleven, cînd România a început să schimbe cîrma, Pleșu și Liiceanu au fost transferați de către Securitate de la ruși la occidentali.

Pleșu a ajuns ministru de externe, mare lumină a Germaniei. Apoi, din ministru, a ajuns consilierul lui Băsescu.

Liiceanu a continuat acțiunea de hegemonie culturală la Humanitas și și-a cumpărat BMW. Acuma, în vremuri de criză, l-au reactivat să-l laude pe Cioloș.

Dinescu, mai boem și mai fraer și mai tactic, a tot frăgezit televiziunea de stat și și-a făcut conac, îl doare la bască, el e cu lăutarii și cu gîștele.

Baconschi, o lumină secundară, a fost și el ministru de externe. Apoi ambasador la Paris, acolo unde s-a votat cu frecvență de mii de voturi pe minut. Apoi a lins-o un pic cu entuziasm pe Udrea.

Mihai Răzvan Ungureanu, pupilul lui Pleșu și Baconschi, a fost și el ministru, tot de externe, absolut la întîmplare, nu? Mai apoi, la vedere, șeful tuturor unităților din subordine. Mai apoi au încercat chiar să-l cocoațe prim-ministru, dar a fost mult prea arogant, punea bătrînii să-și dea zăpada de pe casă.

Toți, toți, toți la ordin. Toți cu metodă și toți întocmai și la timp.

Acum, retrospectiv, lucrurile sînt atît de clare. Doamne, atît de clare...

PS: Da, am citit Dilema o tinerețe întreagă. Da, am și scris la Dilema cîteva articole. Da, am avut bursă Soros. Da, am fost spălat pe creier cu consecvență o tinerețe întreagă. M-am și certat cu taică-meu pe motivele astea.

Și tocmai de aceea da, îmi dau seama cum mi-a fost prelucrat creierul prin așchiere așa cum au vrut Gorbaciov și Gogu Rădulescu, ofițerul său aici în gubernia România. Și tocmai de aceea îi iubesc acum atît de mult...

Și tocmai de aceea trebuie să-i cer iertare lui taică-meu. Tată, ai avut dreptate. Mare dreptate ai avut. Mare dobitoc am fost...
. Citeste tot...

Parlamentare 2016 Prezența la vot 19:00

Estimare finala participare vot: 42-43.

. Citeste tot...

Parlamentare 2016 Prezența la vot 16:00

Încet-încet, prezența mai ridicată de la orele dimineții față de alegerile parlamentare trecute începe să se atenueze, iar evoluția votului la aceste parlamentare să arate din ce în ce mai asemănător cu alegerile trecute, cele din 2008 și 2012.

Dacă luăm în calcul și prezența la vot în străinătate care este mult redusă (nu va trece de 120-150 mii voturi), atunci cea mai proaspătă estimare de participare la vot, pe baza celor de pînă acum, este undeva în jur de 43%.

. Citeste tot...

Parlamentare 2016 Prezența la vot 13:30

Dacă e să comparăm evoluția prezenței la vot de azi cu cele de la alegerile comparabile, adică ultimele două alegeri parlamentare, din 2008 și 2012, din datele de pînă la 13:30 putem deja să începem să tragem niște prime concluzii. Vedem că e foarte probabil ca participarea finală la vot să fie cu 3-4 puncte procentuale peste cea din 2012, deci undeva la 46%-47%.

PS: în privința scorurilor de vot, vedeți voi, dragii mei pufoși kaghebiști, diferența dintre un sondaj în ziua votului, cum facem noi, și un exit poll, cum fac dujmanii, este că noi știm deja acum care va fi scorul final, în timp ce ei încă se scaldă în 54% vot de dimineață. Pufoși. Pufoși everywere. Să nu ziceț că nu v-am spus...

PPS: A, era să uit! În privința scorurilor de vot. Alea, pufoșii mei, sînt doar pentru premianți, pufoșilor. Doar pentru premianți... Dacă auziți azi cifre cum că ar fi de la mine, vă rog eu să zîmbiți superior. Dă Palada niște perdele de fum, numa' numa'... :) :wink: Duceți-vă la Pieleanu, la cele mai foarte adevărate cifre, alea cu 54% :)

. Citeste tot...

Vin alegerile!

>

. Citeste tot...

Sondaj Sociopol - Ultimul inainte de alegeri

Lucrurile sint din ce in ce mai clare. Mene Tekel Fares.

1: Comportament de vot


2: Estimarea participarii la vot


3: Perceptia castigatorului


4: Increderea in oamenii publici


. Citeste tot...

Televiziunile de știri din România

Una din schimbările lente, dar puternice și probabil ireversibile din România zilelor noastre este felul în care evoluează soarta televiziunilor de știri. Uitați-vă la graficul ăsta de mai jos:



Acum șase ani, în 2010, pe vîrful său de glorie, Realitatea TV ajunsese la zenitul puterii și influenței sale, cu o cotă de piață de 8% pe publicul important pentru știri, publicul adult din toată țara (Național 18+). Acum, Realitatea TV se zbate în insignifianță reziduală, cu o cotă de piață de 1%.

După o evoluție crescătoare de 8 ani, de la lansarea din 2002, la războiul din Irak din 2003 care a pus televiziunea în mințile oamenilor, la zenitul din 2010, după campania electorală intensă cu Băsescu și Geoană, Realitatea TV a început să scadă, ireversibil.

Cauza cea mai importantă a fost ascensiunea principalei sale concurente, Antena 3. Pe urmă a venit cuțitul în burtă, separarea de România TV din 2012, care i-a pus capac.

15 ani i-a trebuit unei televiziuni de știri să facă ciclul complet, de la lansare pînă la creștere la zenit la scădere la irelevanță și rezidualitate, fiind înlocuită de concurență.

Același parcurs începe să-l aibă și Antena 3. La opt ani după lansare, în 2012, și-a depășit principala concurentă, Realitatea TV. Din 2010 pînă în 2015 a fost principala televiziune de știri a României. Cum și-a predat armele bagajele la Johannis, cum a început să scadă.

Acum patru ani, în 2012, Antena 3 era stăpînă. Acum, în 2016, Antena 3 începe să se zbată, iar noua sa concurentă, România TV, să înceapă să-i ia locul de principală televiziune de știri.

Sînt aproximativ 11 ani de cînd s-a lansat Antena 3. În ritmul ăsta, Antena 3 va ajunge în 2-3 ani să se zbată înapoi de unde a plecat, la fel cum a pățit și Realitatea TV.

România TV are aproape cinci ani de la lansare. Numai bine ca în 2-3 ani de zile să domine peisajul televiziunilor de știri din România.

Soartă. Soartă everywhere.

PS: B1 TV, cu o scurtă excepție în 2012, nu a mișcat din cota de piață de 2%. Constantă și mică. Digi 24, la peste 2 ani de la lansare, încă nu decolează. Se prinde, totuși, și lumea că e televiziune de securiști. Au și românii demnitatea lor...





. Citeste tot...

Sondaj Sociopol cu 10 zile înainte de alegeri

Sondajul Sociopol realizat cu 10 zile înainte de alegeri ne confirmă structura de vot obținută în măsurările anterioare. Mai sînt 10 zile și vin alegerile...





. Citeste tot...

Încet și trist, ca la madame Bovary

Într-una din cărțile pe care moda fandosită a obsedanților ani ’80 ne făcea să o citim și să rostogolim ochii din cap că ne place, deși nu înțelegeam nimic dintr-însa (da, chiar mi-a plăcut; fac pe nebunul, mă alint), Conchis îi spunea tînărului profesor de engleză pe cale să-și prindă degetele într-o încurcătură de minte și de trăiri mai mare decît putea duce: “dragul meu, generația voastră a cîștigat dreptul de a face sex, dar a pierdut ocazia să știe ce e aia dragostea”.

Peste tot e o tensiune între vechi și nou, între pufoșii recenți și anchilozații babalîci. Încet-încet, și generația noastră face parte din ea, deși structural și estetic e mai apropiată de zona post-comunistă – principala cumpănă de ape cînd vine vorba să se separe lucrurile în capul oamenilor în România.

Mă uitam în seara asta la un film, mare film, film puternic și rău și stereotip și anchilozat, așa cum se făceau filmele pe vremuri, ca la Verdun, scrise de Mihail Sadoveanu. The Bad And The Beautiful, 1952, la cîțiva ani după terminarea războiului.

Regizorul, un manierat pufos al acelor vremuri, Vincente Minnelli, regizor de trăirisme muierești, de telenovele avant la lettre. Povestea, un amestec de siropeală trăiristă a la Douglas Sirk (nu știți voi cine era; un manierist tot pentru cucoane) și de intensitate rea, otrăvită, din tradiția Film Noir – doar eram în plină perioadă de glorie a acestui curent cinematografic la Hollywood.

Filmul, în bună tradiție a acelor vremuri, are tot soiul de detalii aparent minore, care azi bag mîna în foc că ar scăpa publicului învățat cu tare repede și iute, cu mințile desenzitivizate de montajul la maxim 3 secunde moștenit de la MTV, cu tușele groase de block buster, mai tare, mai repede, mai iute, Fast and Furios unu, Fast and Furious doi, Fast and Furious trei, Fast and Furious șapte.

Detalii care însă pentru ochii acelor generații reprezentau cu siguranță sarea și piperul, miezul operei artistice, un întreg vocabular de la sine înțeles de toți spectatorii. O mișcare de ochi, o penumbră, o țigară aprinsă, un travelling, o schimbare de stare pe fața actorilor, o voce ușor tremurată.

E vorba de un registru de intensitate, de o senzualitate de imagine și de conținut și de joc actoricesc care pentru noi, generațiile astea tinere și pufoase și recente, Fast And Furious unșpe, ne sînt total străine. Mă rog, vă sînt vouă străine, căci mie, în marea mea înțelepciune kaghebistă și dinosaurofilă, de pufos care mănîncă filme vechi pe pine, mie îmi sînt cunoscute și le iubesc.

Conchis avea dreptate: cum alții, pe vremuri, căpătau libertatea de a trage cu pușca (da, pufoșilor, e o poezie), noi, cînd am căpătat libertatea de a ne fute năprasnic, tare repede și iute, Ja ja! Schneller! Schneller! Das ist Gut!, Fast And Furious șaptișpe, am pierdut priceperea senzualității delicate, a făcutului dragoste.

Să faci dragoste nu numai cu pielea și cu tot restul corpului, încet și șovăielnic și ca un cvartet de Brahms sau, și mai decadent, ca un preludiu de Bach, matematic și inevitabil și recurent. Ci să faci dragoste și din ochi la film, cînd vezi un gest, o aluzie, o penumbră. Să faci dragoste din urechi și la muzică, muzica aia clasică plictisitoare care își bazează starea pe detaliu și pe aluzie și pe semitonuri, nu pe gîj gîj gîj. Să faci dragoste din creier, citind o carte și închipuindu-ți cum este să fii madame Bovary, printre miile de cuvinte plictisitor de lente și de aluzive.

Sense and sensibility, pufoșii mei. Pride and Prejudice, dragilor. The Bad and the Beautiful, recenților. Și, evident, Fast and Furious douăzeci și cît o fi.



. Citeste tot...