Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...

aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia

I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.

Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.

Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.

Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.

Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.

Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.

Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.

Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.

În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.

În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.

Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.



Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.

L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.

Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.

E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...

Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.

Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.

Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.

Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.

Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.

Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.

Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.

Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.

E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.

Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.

Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.

Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.

Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.

Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.

Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.

Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.

Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.

În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.

În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.

Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.

Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.

Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.

Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.

Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.

Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...

Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.

Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.

Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.

Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.

Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.

Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.

Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.

Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.

Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.

Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.

Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.

Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.

Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.

Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.

Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.

...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...





. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cuvintele nu pot să

Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Despre rușinea de a privi rapița cu ochii limpezi la cap

Fiind eu o persoană de bune moravuri, pentru care treimea chiar contează, țin să-mi mărturisesc cele trei mari rușini pe care va trebui să le port în spinare pînă voi muri de moarte bună, cînd m-o călca tramvaiul în sufragerie, în drum spre dormitor.

În primul rînd, marea, imensa, nespălabila rușine de a recunoaște public în mod repetat că-mi place Bach. O vai! Cîte gîrle de lichide de proveniență incertă, dar vîscoase, mi-am luat pentru că m-am încăpățînat să fiu snob și vetust și să jur pe Clavecinul Bine Temperat și să vă pisez la cap cu Suitele pentru Violoncel și să juisez creieros pe Variațiunile Goldberg. Scîrbă dispreț Angela Similea. Toate trei într-o singură suflare. Na, că tot treime a ieșit.

În al doilea rînd incomensurabila nemernicie la margine de trădare națională în a susține cu subiect și predicat că lucrurile merg bine și că rapița încă nu s-a ofilit, în ciuda tonelor de napalm prăvălite zilnic de diverșii catastrofici de servici. Cîte dosuri de palmă simbolice, cîte priviri străpungătoare pentru faptul că mă încăpățînez să afirm că o să murim, o să ne mănînce, o să vie și vremea vîrcolacului și a coropișniței, dar nu chiar acum, nu chiar azi. Că azi e bine. Ceva mai bine decît ieri, un pic mai puțin bine decît ne-am dori, dar totuși exagerat de aproximativ oarecum bine. Scîrbă dispreț Mugur Ciuvică. Toate într-o singură privire ucigătoare. Na, treime, evident.

În al treilea rînd, ultima dar nu cea din urmă, oribila greșeală iresponsabilă de a recunoaște, chiar și la 40 de ani, vîrsta la care toți oamenii de bine au învățat deja să mintă politicos, faptul că nu-mi place țuica de Telega. De fapt nu-mi place nici un fel de țuică. Pălinca? Da. Whisky-ul. Evident, mai ales dacă e de Islay. Romul? Oricînd, oricum, să nu fie făcut pe vapor. Dar țuica niciodată. Pute. Oi fi eu de la Telega și mîndru de asta, dar trebuie să recunosc că ai mei de-acolo habar n-au sportul ăsta complicat cu alcoolul. Scîrbă dispreț chiar și dezmoștenire, dacă apucă taică-meu să citească articolul ăsta. Altă treime, altă suferință, alt stigmat.

Însă dacă în cazul lui Bach am circumstanțe atenuante, că la cît Jamiroquai ascult poate îmi dați totuși condamnare cu suspendare, Metallica! Metallica!, iar țuică chiar pot bea, dacă mă țin de nas și borăsc pe urmă discret în batistă, să nu mă vază nașu mare, în schimb în privința catastrofitei cronice acutizate de care suferă aproximativ 138,66% din populația adultă a României neoperată de apendicită inghinală, zău dacă am ce face. Nu pot, bre. Iaca nu pot. Îmi pică limba, mi se înmoaie degetul cu care împing cuvintele pe esofag, dar nu pot îmbrățișa acest curent de opinie sănătos, plin de vitamine.

Zilele astea m-am plimbat prin țară. De la București la Telega la Cluj și pe urmă înapoi la Brașov, via Turda Tîrnăveni Mediaș Agnita. Mai cu ceva timp înainte am bătut zona de vest: Timișoara, Arad, Reșița. Cunosc suficient de bine și suficient de recent zona săracă a Moldovei: Tecuci, Bîrlad, Huși. Luna trecută am dat o fugă pînă la Alexandria. Știu și Giurgiu. Știu și Tulcea. Știu și Dîmbovița. Nu mai vorbesc de Prahova ori de București - de acolo sînt, acolo trăiesc.

În general, știu destule zone din România încît să-mi pot face o părere cît de cît avizată. Prin prisma meseriei stau de vorbă cu destui, și de sus, și de jos, de la vlădică la opincă. Și pe persoană fizică, la un vin cu unchii și cu neamurile, și pe persoană instituțională, cu chestionarul sau cu ghidul de interviu în față. Și cu bogați și cu săraci, și cu puternici și cu amărîți, dar mai presus și mai presus cu oameni obișnuiți.

Și, mai presus de toate, știu cifre, deși nu le știu pe de rost, dar le dețin în calculator, pe căprării. Proaspete, pline de vitamine: cifre de opinie publică, cifre economice, valori comparative cu alte țări.

Și indiferent cum o iei, cum o îndoi, situația e la fel: nici prea prea, nici foarte foarte. Și dacă străbați țara cu ochiul sau cu talpa cauciucului, și dacă o străbați în minte citind indicatori, tot aia îți iese. Ceva mai prost decît acum cîțiva ani, căci între timp a dat peste noi tăvălugul crizei. Dar cu siguranță mai bine decît acum 10 ani și cu siguranță mult mai deosebit de imposibil de infinit de mult mai foarte bine față de acum 20 de ani, cînd ne-a dat drumul Stalin din lanț.

Și dacă e să ne comparăm cu alții, lucrurile nu stau chiar atît de îngrozitor de prost. Avem milioane de români care au plecat în Spania și în Italia. Evident că textura socială de acolo este mai bună decît cea de aici. Dar încet încet au început să-și dea seama că nu e chiar atît de foarte diferit. Că sînt și acolo plusuri și minusuri. Că și în Anglia ai probleme cu sistemul de sănătate. Că și în Franța te usucă la buzunar dacă nu ai asigurare. Că te poți întoarce din Spania și pune pe picioare aici o mică afacere. Că și în Italia sînt probleme administrative. Că și în Austria... Nu, pardon: în Austria toate merg mai bine. Mama lor de nemți. Bine le faci rușii că se duc peste ei să-i toace la cap cu turismul lor mîrlănesc :)

Lăsînd gluma la o parte, pînă m-oți scoate de sub roțile tramvaiului care m-a călcat peste plapomă în patul meu din dormitor, pînă atunci n-o să accept toate trăirismele zilnic catastrofice periodic și ritualic rulate pe scrollul discuțiilor publice de zi cu zi că lucrurile merg prost catastrofic în România.

Oamenii poartă haine mai bune, satele sărace arată tot sărac, dar ceva mai puțin sărac decît înainte, asfaltul e ceva mai bun, în unele lucruri spectaculos mai bun, drumurile sînt străbătute de mașini muuult mai mașini decît cele care murdăreau peisajul de acum 10 sau 20 de ani, magazinele sînt pline în continuare de cumpărători, deși aceștia nu mai cumpără atît de necugetat ca pe vîrf de dezmăț de bunăstare, prin 2008, cum-necum casele de azi arată mai bine – deși insuportabil mai colorate – decît cele de acum 10 ani, și în general viața aia obișnuită este cît de cît obișnuită, dincolo de bezmeticii de servici care sînt plătiți să declame zilnic catastrofa națională – ori și mai penibil, să o rostească pe gratis, fără să primească nici o simbrie. Niște idioți utili, cum ar spune Stalin dacă ar mai putea să vorbească.

Știu: o să faceți spume la gură pînă la marginea apoplexiei citind aceste rînduri. O să vă sufocați de indignare. O să clamați tot soiul de contra-exemple.

Dacă eu vă voi da exemple anecdotice (“cînd ați fost ultima dată în Brașov?” “dar în supermarket la Kaufland?”), voi veți rostogoli încet și trist ochii peste cap și mă veți inunda cu statistici catastrofice, probabil emise de Consiliul Fiscal.

Cînd voi veni cu argumente statistice (“cînd v-ați uitat ultima dată pe evoluția PIB-ului în România?” “dar pe speranța de viață?” “dar pe salariul ajustat cu inflația?”), voi veți rostogoli la fel de ritos ochii în cap și veți clama faptul că sînt trei feluri de minciuni: cele obișnuite, cele sfruntate și statisticile, și mă veți lovi peste ochi cu peștele moale și ud al exemplelor anecdotice catastrofal-tabloide.

Oricînd eu vă voi arăta normalitatea, voi mi-o veți scoate pe nas cu outlieri culeși din Libertatea, din emisiune de la Dana Grecu sau de la Robert Turcescu. Cînd vă voi ruga să priviți nuanțele de gri, nu albul de inorog și negrul de Mordor, voi veți face infarct, dar nu înainte de a-mi da cu deontologia în cap.

N-am ce vă face. Sînt două variante. Pardon: trei, că eu ca orice persoană de bune moravuri chiar țin cont de treimi. Ori sînteți plătiți să vedeți doar catastrofe, ori sînteți doar niște bieți idioți utili.

Ori, și asta e acoperitor pentru ambele variante, sînteți pur și simplu depresivi și în loc să vă tratați profesionist zăticneala interioară care vă umple mațele de otravă și sufletul de sictir, să vă duceți la terapeut să dați un ban muncit să vă faceți bine la cap, preferați paleative de deversare publică a neputinței și icterului negru personal, pe principiul caprei vecinului: dacă eu sufăr și nu mă simt bine și mi se zvîrcolesc mii de șerpi prin suflet, atunci na de luați și voi, fraerilor, să murim cu toții, că am de unde să vă dau otravă sufletească să moară toți pînă în Noua Zeelandă.

Mda. Păcat. De ce să fie bine, să nu fie rău? Pentru că e mai simplu să fie rău, să nu fie bine.

Am zis.
. Citeste tot...

Toți oamenii în audiență eu la mine la ei în capul lor

Citeste tot...

De ce nu moare PSD-ul cînd vor sociologii care nu se uită în cifre

Recent, sociologul Bruno Ștefan discuta într-un interviu din presa online despre consecința puternic defavorabilă pentru PSD în cazul în care ”s-ar reduce votul celor fără 8 clase”. Dînsul face nici mai mult, nici mai puțin afirmația categorică privind dispariția PSD-ului de pe scena politică.

Este cazul să deconstruim acest discurs care șchioapătă atît din punct de vedere al principiilor pe care se sprijină cît și din punct de vedere al argumentării sociologice.

În primul rând, din punct de vedere principial, trebuie să observăm mesajul implicit elitist și non-democratic ce reiese din discursul său. Dînsul susține de fapt un anumit tip de vot censitar, nu pe structurare de deținere de proprietate, cum e de regulă votul censitar, ci pe structurare educațională, care împarte societatea în cetățeni de rang principal și cetățeni de rang secund. Un soi de “dreptate doar pentru căței”, de Ferma Animalelor în care toți sîntem egali, doar că unii sînt mai egali decît ceilalți.

Dînsul dă exemple convenabile, de societăți în care ar funcționa această regulă, ignorînd cu bună știință mult mai multele exemple de societăți la fel de democratice în care această regulă nu funcționează și toți cetățenii adulți au drept de vot, indiferent de nivelul lor de educație. Domnul Bruno Ștefan este adeptul unui soi de fascism luminat, pornind de la ideea că mințile luminate știu ele mai bine decît prostimea. Exact argumentul majorității tiraniilor și societăților autoritariene din istoria recentă.

No comment. Îi dorim o viață fericită într-un asemenea sistem politic. Nu va avea.

În al doilea rînd trebuie să analizăm gradul de adevăr al afirmației zvîrlite de dînsul “Daca am reduce dreptul de vot persoanelor care nu au absolvit 8 clase, PSD ar disparea de pe scena politica.”

Deschidem așadar bazele de date ale cercetărilor recente, realizate în acest an, 7 sondaje electorale la nivel național realizate de SocioPol în 2013, și calculăm scorurile electorale ale PSD în cele două variante:

a) varianta democratică, actuală, în care toți au dreptul de vot, indiferent de nivelul de școlarizare și

b) varianta luminat-fascistă a d-nul Bruno în care dăm la o parte prostimea fără prea multă școală, adică în termeni operaționali și non-depreciativi “cei cu cel mult 8 clase”, studiile primare adică, și facem din nou estimările de vot, calculele de distribuție electorală, doar pe cei cu studii medii ori superioare.

Ce rezultă?

Simplu, nici nu trebuia să ne batem prea mult capul: PSD rămîne în continuare principalul partid din România, deși suferă o ușoară eroziune. Mai mult: chiar și în scenariul d-nului Bruno PSD tot întrunește mai multe voturi decît ale următoarelor două partide de pe eșichierul politic, PNL și PDL, puse împreună.

În tabelul de mai jos (Tabelul 1) prezint calculele medii pentru cele două scenarii. Discrepanțele din cadrul calculelor se datorează rotunjirii valorilor, prezentării lor fără virgulă, pentru că avem de-a face cu o măsurătoare aproximativă, pe bază de eșantion, deci supusă limitărilor probabilistice.

Observăm că:

- PSD pierde aprox. 2 puncte procentuale, scăzînd de la 40% la 39%. Adică își pierde mai puțin de 5 procente din ce avea inițial.

- PP-DD pierde tot cam atît, tot în jur de 2 puncte procentuale, scăzînd de la 8% la 6%. Asta însă înseamnă că își pierde cam o cincime din electorat

- Cîștigătorii fascismului luminat al d-nului Bruno Ștefan sînt PNL, PDL și UDMR, partide care ar primi în cazul scenariului B cam un punct procentual, adică undeva ușor peste 5% din bagajul inițial în cazul PNL și PDL și cam o șesime în plus în cazul UDMR (datorită nivelului mai scăzut de procente inițial)

- Partidele mici, reziduale, care obțin sub 5% în preferințele de vot identificate în sondaj și care în conseciță e posibil să nu treacă pragul electoral anul viitor la europarlamentare, nu beneficiază de pe urma acestei schimbări de sistem electoral. Fascismul luminat nu ajută partidele mici.

Tabelul 1. Scenarii de drept de vot

Aceasta deoarece PSD între timp și-a lărgit baza electorală și s-a întărit în zone socio-demografice unde pînă cu unu – două cicluri electorale în urmă stătea mai prost: tineri, urban, studii superioare.

Observăm aceasta analizînd cifrele din tabelul 2: o analiză comparativă a intențiilor de vot la adresa PSD în rîndul categoriilor Vîrstă, Educație și Urban, 2006 respectiv 2013 (scoruri medii ale sondajelor realizate de CCSB în 2006 și de SocioPol în 2013).

Tabelul 2. Vot pe categorii socio-profesionale

Observăm o creștere generală de aprox. 20 de puncte procentuale care se regăsește în practic toate categoriile socio-demografice analizate, influențînd preponderent acele categorii care în 2006, la scurt timp după cîștigarea alegerilor de către PDL / Traian Băsescu, erau refractare PSD: tinerii (de la aprox 15 la 32-33), studiile superioare (de la 13 la 37), urbanul (de la 18 la 40). Toate aceste categorii au cunoscut practic o dublare a apetenței electorale pentru PSD.

În consecință, înainte de a trage concluzii intense, îi recomandăm d-nului Bruno Ștefan să se uite mai întîi în cifre și să nu vorbească după ureche.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...