Foaie verde mițorlan / Nu e ceasul cît un an

Grădinăritul, printre altele, te învață complementaritatea dintre blîndețe și cruzime.

Blîndețea. Blîndețea bibilelii fiecărui fir bleg de plantă, a umblatului cu mînuși la muguri și la rădăcini, la împletiturile de lăstari care dacă îi bruschezi se rup. Încă nu am ajuns să altoiesc, să stăpînesc chirurghia de sub coajă, laparoscopia cu smoală și miere, însă încet-încet o s-o facem noi și pe asta. Dar înțeleg intim, organic ce și cum și care sînt mizele și consecințele meltenelii pe subiecții vegetali a cerbiciei de strungar frezor care e învățat să strîngă piulița de 14 pînă se îndoaie filetul cu prezon cu tot.

Cruzimea. Cruzimea tăiatului în carne vie, de fapt în lemn viu. Să înfigi hîrlețul în brazda de iarbă și să smulgi halca de viu din împletitura ei de rădăcini, s-o zvîrli în scîrbă mai încolo și să continui să sapi groapa. Cruzimea ridicării hotărîte de topor, copacul ăsta e pa, îl tai de jos, sînt prea mulți, păcat de el, dar și mai păcat de mine. Fierul cum intră în lemnul moale, tăietură triunghiulară care despică viață și fibră.

Yin și yang. Viață și moarte. Și mai ales detașare. Fără patimă, fără farafastlîcuri hipstericești, dar și fără mîrlănisme de brută de Pantilimon, pentru care natura este un cuvînt de scîrbă. Tai plantezi rupi sădești belești îngrijești, într-un ritm nici prea-prea nici foarte-foarte. Cu grijă, dar nu cu prea multă grijă, că trece primăvara. Cu forță, dar nu cu prea multă forță, că dă cafeaua în foc și se rupe filetul la arac. Cu detaliu, dar nu cu prea mult detaliu, că se lasă seara și mai avem încă un sfert de grădină de scos la lumină.

Lucruri care îți ajută pe urmă și în alte părți, la aikido, în familie, în sociologie, în relațiile profesionale, în continua înfrigurata neasemuita luptă a mirării că scriți a întîmplării că vă răspund.

Grădinăritul, printre altele, te învață perseverența și răbdarea.

Perseverența. Perseverența de a planta acolo unde s-a uscat de atîtea ori, de a uda încet, metodic, fără să te uiți la ceas, fără să numeri în gînd, fără să te plictisești, de a da cu coasa cu grebla cu sapa cu toporul la rînd, încet, metodic, nici prea-prea, nici foarte-foarte, fără să te gîndești.

Rădbarea. Rădbarea de a planta ceva care va face rod peste 3 ani, sau poate peste 10 ani, că pe-aici pămînturile sînt sărace și argiloase și pomii cresc cam greu, mai ales pe coasta asta unde avem casa. Răbdarea de a aștepta dincolo de moment, de ceas, de clipă, dincolo de sezon, de an, peste hăhăhăt, mai încolo, mai spre vîrsta cealaltă. Cînd se va face cireșul ăsta mare? Cînd nu voi mai fi. Cînd o să mănînc zmeură de aici? Poate peste doi ani. Cînd o să se prindă părul ăsta? Cînd o vrea Dumnezeu. Și tu, dacă îl uzi la timp :)

Lucruri care nu știți cît îți ajută pe urmă și în alte părți, în viață, în luptă, în familie, în dragoste, în zbatere, în neasemuita înfrigurata uimire a minunii că sîntem a întîmplării că ne facem oameni mari și proști și triști și fără de iluzii.

Grădinăritul, printre altele, te învață despre viață și despre moarte.

Lucruri care nici nu știți cît îți ajută în alte părți, mai ales în viață și mai ales în moarte.


.