Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

Nu mai avem Undo pe stoc

V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.

Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.

Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.

Să vă dau exemple.

Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.

De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.

Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.

De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.

Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.

Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.

Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.

Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.

Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.

Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.

Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.

Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.

Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.

Dar sînt pînă nu mai sînt.

Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.

Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?

Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.

La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.

Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.

Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.

Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.

Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.

PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.

Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.

Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.

Ghinion.



. Citeste tot...