Criptomonedele și schimbarea socială

Una din tendințele cele mai pronunțate în societate în ultima perioadă, pe termen deja mediu și lung, de vreo 20 de ani încoace, este scăderea încrederii oamenilor în stat și, pe cale de consecință, în instituțiile acestuia.

Asta nu se întîmplă doar în România, unde sondajele noastre Sociopol identifică nemulțumirea de ceva ani buni. E vorba de un fenomen global. Peste tot în societățile dezvoltate, capitaliste și consumeriste, încrederea în stat suferă o erodare clară.

Această scădere a încrederii a făcut deja pasul de la atitudine la comportament. Mișcări sociale din ce în ce mai puternice au baza emoțională în această supărare. Vestele Galbene în Franța. Brexitul în Anglia. Mișcarea de seccesiune în regiunile celtice ale Marii Britanii, îndeosebi în Scoția. Toate trăirismele politice recente din Italia. Occupy Wall Street, Black Live Matter, White Supremacy-ul din SUA.

Toate indică aceeași direcție: statul e nasol, nu putem avea încredere în stat. În Stat cu S mare. În Sistem cu S mare. În privilegiații îmbuibați de la conducere, ca să adoptăm retorica vituperant-ideologică a protestatarilor.

Explicația creșterii acestui fenomen e complexă și necesită un articol separat. E de ajuns să spunem în cadrul acestui text că, în mod paradoxal, probabil principala cauză a supărării o reprezintă lunga pace socială de după al doilea război mondial și îndeosebi jumătatea de secol de bunăstare.

Istoria ne arată că astfel de perioade lungi în care crearea de plusvaloare nu este zăticnită de distrugere sunt mai degrabă excepția decît regula.

În această atmosferă de bunăstare înrădăcinată au crescut deja două, chiar trei deja generații de noi cetățeni care iau de la sine înțeles un nivel de trai ridicat și au standarde sociale din ce în ce mai exigente.

Creșterea fenomenului criptomonezilor face parte din această schimbare socială. Încet încet, aceste monede virtuale capătă din ce în ce mai mulți susținători.

Care este principala caracteristică a acestor monezi, dincolo de detaliile sale tehnice? Care e principala idee filosofică din spatele lor?

E faptul că nici una din ele nu are un emitent central.

E o monedă care nu mai este acreditată de nici un stat. Validitatea ei este disipată în fărîme în rețea. Practic, nimeni nu susține această monedă. Criptomonedele sunt cumva întruparea anarhiei politice, așa cum este ea înțeleasă în filosofia politică: nu există un hegemon care să își exercite puterea asupra celorlalți.

Criptomonedele sunt strîns legate de ideea de democrație participativă, și nu reprezentativă. Fiecare calculator care rîșnește o ecuație pentru a crea plus-valoarea necesară emiterii monedei virtuale e un actor egal în drepturi în această democrație financiară. Nu există un centru privilegiat al deținerii puterii și informației, toate informațiile privind valoarea și tranzacțiile fiind preluate în rețea de către toate calculatoarele.

O schimbare puternică de filosofie economică. O potențială schimbare de paradigmă, care încet încet începe să capete acceptare socială din ce în ce mai largă.

Apărute acum aproximativ 10-15 ani, criptomonedele încep să iasă din perioada inițială de experiment, când doar adepții timpurii (early adopters) le îmbrățișau, și să facă pasul înspre recunoașterea din partea publicului larg și mai ales a actorilor economici instituționali: firme, bănci, sisteme de tranzacții financiare, instituții de reglementare.

Această explozie socială a adoptării criptomonedelor la scară largă nu avea cum să aibă loc dacă populația nu era dornică să facă asta. Altmineri, rămînea la stadiul de proiect eșuat.

Din ce în ce mai mulți oameni îmbrățișează ideea de criptomonedă pentru că în spatele ei stă ideea de decuplare față de Stat, de Sistem. Oamenii au încredere mai mică în Sistem. Vor să-i întoarcă spatele, sau măcar să-l amendeze pentru abuzuri.

Drept pentru care unii încep să întoarcă spatele și expresiei puterii financiare acestui stat, moneda emisă de el: dolar, euro, etc. Încep să îmbrățișeze ideea de monedă care nu e emisă de stat, ci își trage validitatea din alt tip de putere. Puterea rețelei, a societății nărăvașe, cabrate, care nu vrea să fie încorsetată de instituțiile de putere centrale.

Evident că statul poate în continuare să-și exercite puterea arbitrară și să limiteze sau chiar să interzică aceste monede virtuale, cum tocmai s-a întîmplat zilele astea în India. Dar pe termen lung, această afirmare a puterii discreționare va duce la o erodare șî mai puternică a încrederii oamenilor în stat, la o decuplare și mai pronunțată dintre hegemon și supuși (cetățeni).

Semnele sunt că la nivelul statelor dezvoltate se analizează serios cele două tipuri divergente de risc: pierderea și mai mare a încrederii supușilor, respectiv pierderea puterii de monopol de validare a valorii (emitere de monedă). Și că e mai posibil ca statele dezvoltate să accepte această înfrîngere de etapă pentru a evita o înfrîngere și mai mare.

Următoarea decadă vom vedea cum statele dezvoltate vor accepta scrîșnind din dinți această împărțire de putere, această diluare a monopolului monetar. Va fi un drum cu multe hopuri. Nu vreți să știți ce e zilele astea pe bursa criptomonezilor, iar acest fenomen de variație sălbatică va continua cu siguranță și în următoarea perioadă.

Pe termen mediu și lung, însă, criptomonedele vor deveni un rezervor de validare a valorii sociale din ce în ce mai acceptat. Semn al nevoii oamenilor de a transfera puterea dinspre behemotul statal spre altă formă de control social. Spre alt stăpîn, mai disipat, mai haotic, dar și considerat mai reprezentativ.

Îmbrățișarea criptomonedelor de către noile generații reprezintă nevoia de a căpăta voce socială, putere într-un mediu perceput ca fiind puternic dezechilibrat: unii prea multă putere, alții deloc.

Citeste tot...

Nu poți fi naționalist cînd n-ai ce pierde

Cînd nu ai, te doare la bască cine îți e stăpîn. De-abia cînd începi să faci un pic de cheag, atunci începi să-ți dai seama că ce cîștigă străinii pierzi tu de fapt, că e un joc de sumă zero, dincolo de toată propaganda bombastică privind globalizarea și să iubim străinii, că ne sînt superiori și știu ei mai bine cum ar trebui să ne trăim viața.

Pe vremuri, în Evul Mediu, pe amărîtul de iobag nu-l interesa dacă e sub biciul ducelui de Orleans sau sub cel al boierului Cantacuzino sau al agăi Mustafa Selim. Tot un drac era. Muncea, se spetea, venea boierul și îl belea. Cu legea în mînă. Și lui nimic nu-i rămînea. Na, că am început să fac și versuri, ca Robin Hood.

Drept pentru care spiritul naționalist pe vremurile acelea pline de agricultură de subzistență și de sărăcie era unul practic inexistent. Naționalismul a apărut de-abia cînd aveai ce să pierzi. Cînd a apărut industrializarea și fuga țăranilor la oraș și apariția burghezilor, care produceau și voiau ca ce produc să le rămînă lor, nu să vină să le ia avuția ducele de Orleans sau habsburgul sau neamțul sau rusul sau turcul.

De-abia cînd ai, începe să-ți pese că te jupoaie celălalt. La fel și acum, în România noastră. O brumă de naționalism veți vedea îndeosebi la cei cu afaceri locale, care simt apăsarea multinaționalei, a felului în care tratamentul economic privilegiat al străinilor îi lasă pe aceștia să sufoce concurența locală și să exporte nestingheriți tot profitul în paradisurile fiscale, de unde se întoarce înapoi acasă la ei, în buricul Imperiului.

Tefeleii noștri nu sînt naționaliști căci n-au ce pierde, fiind doar niște biete slugi la stăpînul străin. Tefeleii noștri îmbibați de fantasma binefacerii globalizării sînt niște bieți șerbi de tastatură, niște bieți iobagi de Excel. Tot ce-și pot dori e să aibă o casă, poate un pic mai mare, și o mașină, poate un pic mai bengoasă. Și în rest doar să-l lase stăpînul să fie liber cu programare două săptămîni, să-i dea drumul din lesă un pic, poate în Grecia, poate în Croația, și dacă a fost cuminte și a supt cum trebuie coada la bici, poate chiar în glorioasele Maldive.

Tefeleii, neavînd ce să piardă mare lucru, nu le pasă dacă sînt slugi la contele de van Groningen sau la ducesa de Armand sau la groafa Merkel. Important e să fie străini, că românii ăștia ai noștri ne cam put și ne doare sufletul să vedem cum alții au și prind cheag și noi nu. Lasă, să moară afaceriștii români. Noi să ne vedem de tastatura noastră și să robotim la Excel și să sugem coada la bici și, dă Doamne, măcar o săptămînă în Maldive, căci stăpînul e generos și o să ne lase.

De-abia aștept un viitor în care noua generație de tefelei să fie și mai bine dresată, să le intre bine în cap că nu e bună proprietatea.

Că e mai bine să stai în chirie decît să ai casa ta, pentru că încurcă mobilitatea profesională. Pe bune, exact asta îi învață pe copiii noștri la școală în manualul de Educație Civică. E mai bine să fii slugă mobilă decît apropitar obtuz. Le spală creierele de mici, să nu care cumva să rîvnească să aibă casa lor.

Să le intre bine în cap că e mai bine să nu aibă mașină, că mor delfinii și turturelele, și să meargă cu Uberul care nu plătește taxe și zvîrle tot profitul în paradisurile fiscale, fără să platească taxe în sărăcia asta de colonie. Sau, și mai bine, să se dea cu trotineta, neapărat închiriată, că e vorba tot de mobilitate, te dai cu ea, plătești la stăpîn că te-ai dat și pe urmă o trîntești superior pe trotuar, sau în mijlocul drumului, să se împiedice și alții de ea.

Că e mai bine să nu cumperi softul, ci doar să-l închiriezi, să plătești anual taxă de folosință pe el. Așa e mai bine. Să n-ai nimic al tău, totul închiriat.

Că e mai bine să nu deții bani cash, ci doar decît în cont, că n-ai ce face tu cu banii tăi, alții trebuie să-i controleze.

De-abia aștept să vină și vremea aia, cînd toți se vor preda cu entuziasm la stăpînul global, care controlează și Uberul și trotineta și banca și casele în care stau tefeleii mei entuziaști cu chirie. Și să le placă. Să ridice ode de slavă viitorilor duci de van Groningen și viitoarelor contese Armand și neo-groafelor Merkelițe, Klaus Klaus über alles. Uber. Über. Tot aia e.

De-abia aștept. O să fiu mort pînă atunci, probabil. Dar de-abia aștept.

. Citeste tot...