Podul AKA The nudge I needed

În seara asta s-a întîmplat ce trebuia să se întîmple mai demult. Am primit un ghiont, am reacționat. A nudge, cum ar spune englezii. Un ghiont necesar.

Dan Șelaru mă bate la cap de mult timp să scriem o carte. E un proiect ambițios, non-fiction, pe care cu siguranță o să-l facem și pe ăla, doar că bestia de Turambar o lălăie și tărăgănează. Cred că îi e frică.

Dan Șelaru m-a tot bătut la cap pînă a scos între timp singur o carte foarte faină, Lack of Essential Vitamins (Ed. Vergiliu, 2017).

În seara asta, saga continuă. cît eram eu la aikido, Dan îmi trimite un mesaj: “Pufosule, ești în stare să scrii o poveste de cîteva rînduri plecînd de la desenul ăsta?”

Văd mesajul. Mă uit la desen. Fain desenul. Recunosc stilul, deși modificat – alb-negru: desenat de Dan. “Da, pot să scriu. Cînd ajung acasă. Am deja ideea în cap și primul paragraf”.

Ajung acasă. Scriu, la foc automat. I-o trimit lui Dan. Dan îmi dă vestea cea mare: mai scriem 50 și facem o carte.

Îmi ia ceva timp pînă să mă prind. El desenează, eu scriu. Ești nebun, Dane! Scriem o carte! :)

Scriem. Prima povestire este despre un pod. Căci un pod e în desenul lui Dan. Următoarele 52 (am stabilit, vom face 52 de desene / povestiri, nu 50, cîte săptămîni are anul, cartea probabil se va numi “Săptămîna are 52 de ani”) nu știu cu ce vor fi. Cînd Dan face desenul, eu scriu. Simplu.

N-o să vi le punem pe toate. Doar cîteva, să știți dacă veți cumpăra cartea sau nu. Eu cred că o s-o cumpărați. Cu o carte sîntem cu toții datori, nu?

Enjoy, pufoșilor. Enjoy.

* * *



Podul
Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care s-au jucat cu nu știu cît filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Nu i-am păcălit. M-au găsit din nou. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră curentul de aer greutatea corpului atingerea pantalonilor a mînecii tricoului bătaia inimii tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metaj rece și tăios, intră prin țesătura sacului, îmi atinge fața, mă ciupește un pic pe obraz, se oprește la timp, se retrage un pic, continuă să taie chiar în dreptul pielii, mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. E atent să nu stea prea mult, probabil să nu-l mușc. Se retrage, face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic pînă îmi găsește buzele, îmi e îndesat. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intră și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, mă trece o umbră de rîs. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mie atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din ce aer rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund prostu eu nu vreau să mă sinucid de ce îmi sînt astea ultimele gînduri nu vreau să mor mamă de ce toți care mor se gîndesc la mama de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie



. Citeste tot...

După treizeci de ani

Una din primele cărți SF pe care le-am citit vreodată, probabil a doua după Fetița de pe Terra a lui Kiril Bulîciov, a fost I Robot. Asimov, evident. De acolo n-a mai fost cale de întoarcere. De atunci sînt un cititor de SF și voi rămîne mereu așa, chiar dacă uneori am fost exasperat de scăderea calității din ultima perioadă.

Prima mea carte în engleză citită vreodată a fost Fundația. Asimov, evident. Într-a noua, la cincisprezece ani. Îmi amintesc și acum de prima pagină din carte. Prima mea pagină de carte citită vreodată pentru mine, nu pentru profă la meditație (ai de capu’ meu, ce m-a mai chinuit cu Poe).

Acea primă pagină la început n-am înțeles-o. Citeam un cuvînt, deschideam dicționarul. Mai citeam încă un rînd, iar dădeam peste două-trei cuvinte care nu știam ce înseamnă. O lectură atît de fragmentată, încît și acum mi-amintesc de ea. A fost curat meșteșug de barbar primitiv. Dar am perseverat. Și am citit-o. Prima mea carte citită vreodată în limba engleză.

Și cartea care a pus sămînța de dorință pentru a deveni sociolog, cîțiva ani mai încolo. Atunci nu știam. Mi-am dat seama ceva mai tîrziu – v-am povestit altă dată despre asta.

Acuma, după treizeci de ani trecuți fix, am citit din nou Fundația și Fundația și Imperiul. A doua, uite acum trei minute am terminat-o. Am băgat-o la loc în raft, lîngă cele cîteva puține cărți pe care le mai țin prin casă – restul mă înghesuie la Telega - și de acolo am scos al treilea volum al seriei: Second Foundation.

În seara asta voi începe A Doua Fundație. După treizeci de ani, la mijlocul codrului vieții, nel mezzo del cammin di nostra vita, cum ar zice Asimovul medieval italian, iată-mă din nou citind această carte care ad literam mi-a zidit viața.

Promit să o citesc din nou peste 30 de ani, cînd voi împlini 75 de ani și cînd oricum nu prea va mai conta.

Am zis.



. Citeste tot...

Naționalism să fie, dar nu și pentru căței

Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.

Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.

Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.

Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.

Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.

Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.

Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.

M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.

M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.

Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.

Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.

Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.

Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.

Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.

Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.

Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.

E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.

Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.

Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.

Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.

Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.

Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.

Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.

E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.

E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?

Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?

Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.

Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.

Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.

Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.

Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.

Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.

Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.

Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți. Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.

Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.

Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...



. Citeste tot...

Un cuvînt pe care nu avem voie să-l consumăm

Zilele astea două sînt temele care alimentează ura și dezbinarea între români. Prima, ceva mai veche, de cîteva zile, cea despre diasporezii indignați că nu se eliberează pașapoartele cînd vor ei, cît ai pocni din călcîie. Am mai scris despre ea. Fie la ei acolo. Nu mai scriu, că scriu degeaba.

A doua e proaspătă, e de azi, când au ieșit cele mai foarte recente cifre INS privind evoluția trimestrială a PIB-ului. E practic catastrofal, cum ar zice obiectivii sistemici: e o creștere de 5,7% pe prima jumătate a anului 2017, creștere ce vine să o confirme și consolideze pe cea din primul trimestru 2017.

E groaznic. E oribil. E apocaliptic. Pentru toți obiectivii civili, gen UM 024 sau Hotnews sau Gîndul sau Realitatea, e un dezastru. Cum poate să fie creștere economică pe vremea guvernării demonilor de pesediști kaghebiști, care știm cu toții că ei de fapt sînt niște nemernici care doar vînd țara la ruși și la chineji și nu fac nimic altceva, da’ nimic nimic de tot? Groaznic. Catastrofal. Trebuie făcut ceva.

Singurul lucru pe care l-au putut cît de cît găsi să încerce să contracareze propagandistic această știre pe care nu prea o puteau ocoli a fost să-i dea un spin negativ. Ce putem spune noi nasol și groaznic despre această știre nasoală și groaznică? Cum o putem cîrpi, să-i înrăim și mai rău pe români împotriva românilor, să scoatem în evidență ce groaznic de nasol de fapt este?

Aha. Au găsit. Hai să zicem că nu e bună creșterea economică, pentru că de fapt e de-aia nasoală. Cum există colesterol bun, dar și colesterol rău, pentru tapalabele de servici musai trebuie să existe și creștere rea. De ce? Simplu. E rea, pentru că e pe consum.

Auzi tu, dom’ colonel, colega de la Știri: e pe consum. Yuk. Cîh. Groaznic. Vai, maică, ce nesănătoasă! Deja pute! Luați-o de aici, că miroase a stîrv, a catastrofă! Români, atenție, nu vă bucurați! Nu e de bine, e de rău! E pe consum! Să fugim! E otrăvită!

E simplu. Au mai făcut-o și alte dăți. Analiștii lu’ pește prăjit și obiectiv, de-alde marile minți luminate de pe la BNR și de la Consiliul Fiscal și de la Ziarul Financiar și de pe alte stabilimente de propagandă obiectivă și plină de principii, de vreo două sute de ani încoace, asta știu să facă. Să urle că e nasol.

Principala lor motivație este una obiectivă: li s-a dat ordin. Și știm cu toții că ordinul se execută, nu se discută, altminteri batalionul disciplinar îi mănîncă. Este o motivație partinică și sistemică, din logica anti-PSD cu care este îmbibat sistemul. PSD bad, anti-PSD good.

Tot ce fac strălucitorii de salvatori de Băsescu și Boc și Macovei și, mai recent, Johannis și Cioloș este cel mai foarte perfect și necesar. Tot ce fac bestiile de naibe de balauri kaghebiști de Năstase și Ponta și Dragnea și Tudose și toți ceilalți kaghebiști nemernici este cel mai foarte groaznic și cel mai foarte oribil. Cunoaștem. Am fumat discursul ăsta de atîtea ori...

Dar, dincolo de patima de tabără politică, această gîndire a sistemicilor obiectivi, a tapalabelor și mîndruților de servicii, mai ascunde încă ceva, o boală mult mai ticăloasă decît simpla ură anti-pesedistă.

E vorba despre disprețul față de români.

E rău consumul, ați înțeles? Căci românii nu sînt în mintea tapalebelor și prelipcenilor și rareșbogdanilor de servici decît niște slugi și niște monștri știrbi și medievali.

Ei n-au voie să consume. Ei nu trebuie să fie decît niște sclavi moderni, care trăiesc doar cu apă paie și bătaie, și toată plus valoarea creată în țara asta nu trebuie în nici un caz să se scurgă inutil înspre consumul sclavilor, ci trebuie să plutească limpede și curată și nealterată și nepătată spre insulele Seychelles.

Ce se produce în țara asta nu e voie să se consume loco. Trebuie să se ducă înspre paradisurile fiscale de unde își trag seva capitaliștii cei luminoși și curați și necesari, cei care salvează lumea, stăpînii politrucilor neoliberali din această neocolonie de colț de Balcani, politrucii ăia plătiți de stăpînii lor să-i critice pe români pentru îndrăzneala lor de a consuma.

Ați înțeles? Românii nu au voie să consume. Ei au doar voie să producă și să exporte. Ei n-au voie să bage botul la plus valoare, căci ei sînt niște animale primitive și nu e de nasul lor consumul.

De-aia trebuie să le punem botniță. Dacă nu ad literam la bot, ca pe vremea lui Zaharia Stancu, măcar la creier. Să-i învățăm că de fapt consumul e rău. Să nu îndrăznească să ciugulească ceva cumva, să nu consume, că strică bunătate de capitalism. Dă-i dracului de slugi, să nu consume, că strivesc corola de minuni a plus-valorii de export.

Ați înțeles, bă slugilor bă? Vă e clar sau mai trebuie să vă mai repet încă o dată? Bre dom’ Vasilescu de la BNR, pune-le bre botnița aia la loc, să nu consume bre. Dacă ne supărăm mai rău, poate ne aducem aminte că n-au voie nici să respire. Că nici aerul nu e pe gratis. Nu, aerul e doar pentru stăpîni.

Românii? Niște slugi. Să respire doar cînd le dăm noi voie. În rest, consum verboten. La muncă, slugilor, nu la consum! Nicht consum. Arbeit, nur Arbeit. Arbeit mach frei! R’ați ai dracu’ de români, ce tupeu pe capu’ vostru, să îndrăzniți să vreți să consumați...

PS: Dincolo de pamflet, să le spună cineva politrucilor neo-liberali că recenta creștere economică a PIB-ului se bazează îndeosebi pe creșterea producției industriale, iară nu pe consum. Noi știm că propaganda nu are nevoie de adevăr. Dar să știe lumea de fapt cum stau lucrurile.

Mai mult, să le spună cineva ticăloșilor care critică această creștere economică bazată pe consum că toate țările lumii s-au dezvoltat, se dezvoltă și se vor dezvolta mereu îndeosebi pe consum. Și Nemția, și Austria, și Franța, și SUA, toate țările care ne colonizează așa fac. Se dezvoltă pe consum.

Aoleu, era să uit: noi n-avem voie să ne dezvoltăm. Doar nemții au liber la așa ceva. Românii, mai încolo. În altă viață. Doar după ce mor au voie să se dezvolte românii. În viața asta, niciodată. Slugile nu au voie să se dezvolte, ci doar să muncească, să sufere și să moară.

Paștele mamii voastre de nemernici și de ticăloși!

. Citeste tot...

Îl știu eu, e din Telega, de-acolo de pe la voi

“Ei, Paștele mă-sii de viață! Am ajuns să fac 45 de ani și n-am mers niciodată pe aici. Ce naiba?”

Cu aceste gînduri în gînd, cum ar zice povestitoru, am tras vîrtos de volan și am luat-o pe drumul pe care nu mersesem niciodată, pe lîngă Moară, spre Batale, deși trecusem pe lîngă acea intersecție de ad literam mii de ori.

Acțiunea se petrece la Cîmpina. Cîmpina, știți voi, orașul ăla de pe lîngă Telega, o suburbie a Telegii, practic, cum ar zice răuvoitorii. Am luat-o pe stradă, pe lîngă Moară, vis-a-vis de Arta Lemnului, dînsus de Broaște, pe o stradă non-descript rezidențială, case, ceva garduri, restul pomi și uneori cotețe, ca aproape orice altă stradă non-descript rezidențială a Cîmpinii, acest tîrg municipiu suburbie a Telegii.

Știam încotro merg. Spre Batale, acele cîmpuri întinse și înguste, prinse între două valuri de muchii de deal, clar construite de om, pe care industrializarea timpurie a zonei le sortise decantării păcurii. Vaste cîmpuri, 30 de metri lățime, cinci sute de metri lungime, unde zeci de ani industria de petrol a orașului vărsa păcura să se așeze, să lase la fund toate gunoaiele și gudroanele care ar putea înfunda și strica instalațiile de rafinare, transformînd zona într-un mini-Mordor de mirosuri înecăcioase și de vapori de hidrocarburi și de funingine lipicioasă, grea, de-aia de lucește pielea cînd te murdărești de ea.

Un soi de iad al modernității, acuma relegat în rolul de purgatoriu, din care păcura s-a dus, dar au rămas toate reziduurile care îmbibă pămîntul de nu crește neam de fir de iarbă nicăieri. La zeci de ani de cînd nu mai sînt folosite, Batalele Cîmpinii arată apocaliptic, adică urît, dar impresionant, ca într-o descriere de-a lui Geo Bogza, că tot e el din zonă, un Geo Bogza de sfîrșit de lume, un Geo Bogza capitalist, veros, care aduce laudă necesarelor distrugeri ale modernității. Păcură. Păcură everywhere.

Trag mașina într-un colț de stradă, alături de alte mașini, o parcare improvizată, de unde, printre copacii crescuți în devălmășie, se vedea pustia neagră și organică, întinderea mordoriană. Mă uit. Admir – dacă se poate folosi acest cuvînt în acest context. Ridic din umeri: în două trei sute de ani o să treacă și această rană a pămîntului. Ce sînt două trei sute de ani pentru natură? Iaca un fleac. O clipeală de ochi. O clipită. O să treacă. Toate trec.

Mă întorc la mașină. Peste drum, un domn mai de-o seamă cu mine spăla mașina, cu copilul lîngă el. Îl salut. Îl întreb dacă și acum mai miros Batalele. Da, mai miros. Așa credeam și eu. Mai încolo, gardul următor, vecinul acestuia, un domn mai în vîrstă, și dînsul la poartă. Îl salut și pe el. Mă salută. Se uită lung la mine. E clar: are chef de vorbă.

- Știți că semănați cu Codrin Ștefănescu?
- Da? Serios? Nu știam.
- Știți cine e Codrin Ștefănescu? Vă uitați și Dvs la televizor, da?
- Da, știu cine e.

O clipă de tăcere. Se uită la mine lung. Mă uit la el șăgalnic. Ca să nu par nesuferit, continui eu:

- Dom’le, am ajuns la 45 de ani și prin părțile astea nu trecusem niciodată. Io sînt dîn Telega, dar acuma e prima dată cînd vin pe-aici. Am venit să văd și io Batalele, că-mi povestea taică-meo despre ele...
- Da, sînt aicea de cînd eram eu copil. Cînd eram mic, au adus o barcă, m-am plimbat cu barca pe lac. Dar au luat-o de aici după două săptămîni, ziceau că-i strică pe dedesubt, la motor.
- Da, păcura aia arde, strică tot...

Se uită în continuare la mine. E clar: îi stă ceva pe creier. Nu știe de unde să mă ia.

- Și ziceți că sînteți din Telega? E un parlamentar din Telega, de acolo de la Dvs.
- Cine, Biță?

George „Biță” Severin, adică fostul meu profesor de istorie. El e din Cîmpina de fel, dar și-a luat casă de ceva timp în Telega. Cred că de el zice, deși Biță legislatura asta n-a mai prins loc eligibil, e acuma pe la Radio România Actualități.

- Nu, nu Biță. Altul. E de-acolo, de la voi, din Telega. E în Parlament. A fost și purtător de cuvînt pe la...

Lasă fraza în aer. Nu-și mai aduce aminte pe unde a fost ăla purtător de cuvînt.

- Nu, nu e în Parlament, scutur eu din cap.
- Haide, dom’le, mie-mi spui?! exclamă domnul cu o indignare prietenească. Îl știu eu, e din Telega. A fost purtător de cuvînt, apare pe la televizor, na că nu mai știu cum îl cheamă, îmi stă pe limbă...

Aha. Și mie îmi stă pe limbă. Să-i zic? Să nu-i zic? Oare cum de reușesc să fiu așa de serios și nu pufnesc în rîs? O fi din cauza bărbii. Să știi că de la barbă e, m-a transformat într-un om serios.

- Mirel Palada?! Ăsta e ăla de care ziceți?
- Așa, dom’le! Mirel Palada! Ăsta e!! Îmi stătea pe limbă! Apare toată ziua pe la televizor, e în Parlament, e din Telega de...
- Eu sînt Mirel Palada.

Brusc, îi trai fraza și-i dau pălitura de grație, că nu mai pot să continui scena, mai am un pic și plesnesc de rîs.

Îi cade fața. Un moment de-ăla priceless, cum zice la reclamă.

- Haide, dom’le! Chiar Dvs sînteți! Așa e! V-am zis eu că semănați cu Codrin Ștefănescu!



. Citeste tot...

Cînd ni se usucă roua de pe picioare

În picioare, cu tălpile în iarba plină de rouă, alături de doi cîini care tot dădeau să mă lingă și de o pisică indiferentă, am privit în dimineața asta cum răsare soarele peste Măceș, dealul de la răsărit, dinspre Melicești, care străjuiește valea de-a lungul căreia se întinde Telega.

Cîinii mă lingea, pisica mă ignora, roua picioarele îmi uda, soarele fața-mi încălzea și gîndurile mă cuprindea.

Gîndul că, atunci cînd te uiți la soare, toate celelalte dimprejur devin neimportante, se transformă în întuneric și în detaliu care deranjează și te abat de la cele importante. De unde pînă atunci vedeam copaci și case și un mic norișor alunecînd și destrămîndu-se încet peste casele de sub dealul Mărtin, în momentul în care a izbucnit soarele, dintr-o dată toate celelalte au căzut în obscuritate și lumina a devenit singurul lucru care contează.

Și fizic concluzia e puternică, felul în care ochiul se acomodează și dă deoparte toate celelalte și-și reglează priceperea pentru fluxul puternic de lumină ce-l inundă. Dar și mai importantă este concluzia de dincolo de fizică. E ceva ce-ar trebui să ținem mai des seama în viața noastră plină de fente și de abateri de la drumul cel drum – cînd căutăm lumina, ar trebui să lăsăm toate celelalte fleacuri deoparte. Ah, ce ne mai place să ne scăldăm neputința în fleacuri, să ne îmbîcsim în cele mărunte.

Alt gînd, la fel de necesar. Sfîșierea dintre în sine și prin alții. Gîndul a pornit de la cele lumești, cum pleacă gîndul de regulă. De la film. Gîndul că pentru lumina asta binecuvîntată de început de lume un om de film e în stare de crimă și omor.

Acele cîteva minute în care lumina pică aproape orizontal, întinzînd umbrele nepermis de lungi, amestecul de miere lichidă peste iarba de un verde imposibil de proaspăt și de ud de la rouă, petecele de umbră și de lumină amestecate unele într-altele, aura de lumină caldă, vibrantă, care scălda poteca și iarba și roua ce încă se mai agăța în firele verzi, acel efect obținut altminteri doar prin lentile obscen de scumpe și de greu de procurat,

cîinii o luaseră pe potecă spre poarta de sus, prin iarba aceea amestec de lumină caldă și de umbre umede, totul vibra împrejur, moale și leneș, și...

Și atunci te gîndești, pe de o parte, la marea cumpănă de care ai parte într-un asemenea moment. Ce faci? O trăiești repede, spontan, fără grija trecerii timpului, și o pierzi? Sau o trăiești ca hîrciogul, dornic să o bagi în vizuina minții, la dosar, la borcan, și o pierzi și mai și?

Trăiești clipa, netulburată, nepreocupat de alte detalii. Dar știi că e irepetabilă și că o pierzi. Și deja țipă disperarea în tine: n-o s-o mai văd, o s-o uit, trece prea repede. Și însăși gîndul pe care-l gîndești în acele momente irepetabile și irecuperabile îți abate atenția și-ți smulge o secundă de trăire, o halcă de concentrare,

și se pierde ceva, și trebuie s-o iei de la capăt, să-ți reconstruiești starea de concentrare neconcentrată, de spontaneitate organizată de care ai nevoie în asemenea momente pentru a trăi ce vrei tu să trăiești acolo cînd privești soarele în față și totul e perfect în jur, prea perfect, e deja plenar și stereotip momentul pe care îl trăiești și știi că îl vînezi de maniera cea mai hipsterească și mai nelimpede.

Și gîndurile astea deja omoară, într-un fel, clipa. Și o iei de la capăt. Și soarele a mai săltat cîțiva milimetri peste Măceș, mai tare în lumină, mai rotund în felia de dimineață pe care o desenează pe moțul dealului.

Și te întorci la gînd, la cumpăna pe care unii o au de trecut, de ales. Ce faci: trăiești clipa și se pierde, sau o înregistrezi, cu vorba, cu filmul, cu alții alături, și atunci tot pierzi clipa, căci deja nu mai e aia, e altceva, trebuie să întinzi cablurile, să aduci echipa de filmare, să pregătești vorbele, să dai drumul la cameră, să scoți creionul să scrii sau să pregătești în minte frazele să le ții minte pînă în cameră la calculator și

Și s-a dus.

Și cealaltă consecință a acestui gînd: felul în care cei surprind clipa și pentru alții o fac doar cu prețul unui sacrificiu. E mare pricepere și sacrificiu să poți să surprinzi această clipă binecuvîntată să o dai și altora, care poate nu se trezesc să privească soarele, sau nu au chef, sau nu au soare, sau nu au curte cu iarbă și cu deal în față și nu au unde să-l vază.

Și cineva trebuie să li-l arate, să li-l povestească, să nu se piardă, că de-aia e omenirea omenire, să dăm și altora, pe cuvinte s-a construit omenirea, pe cuvinte și pe amintiri, riguros stocate și editate și aranjate și conferite cu sens, e o disciplină pe care se zidește lumea de la Ghilghameș încoace, ba chiar de mai dinainte, și

...și m-am dus să-mi fac cafeaua, că lăsasem ibricul în bucătărie să dea apa în clocot, și de partea cealaltă a casei, în spate, cicoarea s-a deschis deja sub iureșul luminii, acolo unde au ajuns razele de soare a înflorit deja cu culoarea aia a ei ștearsă și totuși atît de puternică, imposibil de frumoasă și imposibil de descris în cuvinte, iar acolo unde încă e umbră, de n-a ajuns soarele cel pieziș, stă și așteaptă, cu moațele inflorescențelor încă strînse, într-o nuanță mai închisă a aceleiași culori imposibil de frumoase și imposibil de numit cu nume de om sau de fiară...

și această disciplină de care vorbeam are nevoie de o pendulare fină, pe muchie de cuțit, între trăirea momentului și spontaneității și toată industria de pricepere din spatele străduinței de a o surprinde

și atunci înțelegi cu alți ochi meșteșugul de filmar, delicatețea cu care Tarkovski surprindea vîntul printre ierburi, cît mama cea bătrînă care de fapt era tînără se sprijinise de o balustradă de lemn la marginea drumului, ori lumina dureros de caldă a naturii din Barry Lindon, Kubrick, alt perfecționist al clipei,

discipline aspre, care necesită echipe și oameni și cabluri și bani și răbdare și voință și organizare și creativitate, multă creativitate, cum surprinzi începutul de lume să-l dai și la alții, nestricat, netulburat, nevătămat,

ora lupului, cînd de-abia vezi prima geană de lumină, ora șoimului, cînd prima rază de soare străpunge peste deal, ora șarpelui, cînd îndoiala te cuprinde și-ți prinzi fața în palmă și filmul e alb-negru, dar disperarea e colorată, prea colorată

Iar celălalt gînd care m-a cuprins a fost trei secunde mai încolo sau cinci minute sau șapte pisici și frunze, nu știu, n-am numărat, n-am cuantificat, cînd un măr s-a desprins din copac în spatele meu, la colțul casei, și a căzut cu oareșce zgomot și atunci gîndul a izbucnit neforțat, firesc, koanul ăla atît de vînturat încît a ajuns flasc și stereotip, deși el e un gînd puternic,

“oare un copac cînd cade singur în pădure face vreun zgomot sau nu?”

Oare dacă nu eram aici, acum, adică acolo, atunci, nu acum cînd scriu, ci atunci cînd trăiam, să văz soarele cum răsare peste Măceș, să aud mărul cum pică, să ling cu ochii lumina aia caldă, mierea aia lichidă care curge peste iarbă, petece de lumină și de umbră, roua care-mi răcea picioarele, cîinii care-mi lingeau mîinile, pisica portocalie și indiferentă care zăcea portocaliu și indiferent într-un cuib de pămînt făcut de cîini, cu ochii ăia ai ei indiferenți și felini,

oare dacă nu eram acolo, ce gust avea momentul? Ce zgomot făcea mărul? Cum erau ochii pisicii? Era iarba la fel de udă? Străbătea lumina la fel?

Știm cu toții răspunsul. E prea banal și prozaic. Bineînțeles că ar fi fost la fel, pentru ele, pentru restul lumii. Știm cu toții și nevoia filosofică de a distinge între realitate și realitatea observată, trăită, care ar avea alt gust decît realitatea simplă, netulburată de creier, copacul care cade singur în pădure.

De fapt, nu e vorba despre realitate, pufoșilor. E vorba tot despre noi. E o îngîmfare de copil răsfățat și tembel și naiv și egocentric în toată această melancolie filosofică.

Întrebarea trebuie pusă altfel, căci nemernicii de existențialiști aveau dreptate: cum naiba poate natura să existe fără mine? De ce răsare soarele și cînd nu sînt eu acolo? Cum de îndrăznește?

De ce nu mor toate cînd o să mor și eu? Ce-i cu nesimțirea asta ontologică pe capu realității? De ce nu mă iubește nimeni? De ce e lumea rea? Eu sînt buricul pămîntului, eu sînt carnea universului, Ich bin der Zorn Gottes, cînd trec eu prin viață cad păsările moarte din copaci. Mother should I run for President? Mother, should I trust the government? Mother will they put me in the firing line? Mother, did id need to be so high?

Cum de există ceva, fără noi? Și, evident, și declinarea mai bicisnică a întrebării: cum de există ceva, dacă nu vi l-am povestit eu, acum, aici, pe Facebook?

Ce căutăm noi? Lumina. Ce e afară? Cîinii și pisica. Cum răsare soarele? Cum vrea el. Cînd mor oamenii? Cînd li se usucă roua de pe picioare. Cînd ne lepădăm de aroganța existenței din creierul capului nostru? Cînd ni se usucă roua de pe picioare.

Am zis.



. Citeste tot...

Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Mutați-vă mai departe, boșorogilor

Pufoșilor, în România nu există stînga și dreapta, nu există nici măcar PSD și anti-PSD, singurele structuri politice pertinente în țara asta. În România nu există de fapt decît etapele vieții, cum ar zice psihologii, și diversele nevoi diferite ale acestor etape, și diversele atitudini față de resursele publice ce rezultă din aceste nevoi distincte.

În România nu există de fapt decît tineri și bătrîni.

Tinerii vor zice: decît tineri frumoși și liberi și bătrîni bășinoși și comuniști, mama lor, nu mor mai repede. Bătrînii vor zice: decît tineri proști și aroganți, niște tefelei nesimțiți, și bătrîni care au muncit o viață întreagă și acum nu-i mai bagă nimeni în seamă, îi aruncă la coșul de gunoi al istoriei.

Pe măsură ce treci prin viață, ai o relație diferită cu resursele publice, deci și cu politica.

La început, ești tînăr și nu ai de prea multe și ai nevoi clar specifice: să te distrezi, să faci școală, să faci carieră, să babardești, chestii necesare, da?

N-ai mașină, n-ai casă, n-ai terenuri, n-ai familie, n-ai copii, n-ai probleme de sănătate. Și atunci te doare la bască de relația cu resursele publice, urăști statul cu ură sinceră și contează mult mai mult libertatea decît egalitatea.

Deci ești anti-PSD.

Pe urmă, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, îți cumperi mașină, îți cumperi casă, faci familie, faci copii, începi să fii preocupat de taxe, de școala copilului, începi să fii preocupat de sănătate, pe urmă te îndrepți spre vîrsta a doua și începi să fii preocupat de pensie.

Dai cu capul de pragul de sus al vieții și de multe ori doare și începi să sufli în ciorbă, după ce ai zburdat pe cîmpiile imaginare ale tinereții și tefelismului. Și atunci începe să conteze mai mult egalitatea decît libertatea, redistributivitatea și responsabilitatea socială.

Și uite așa, încet-încet, devii pro-PSD.

Mă amuzam ieri cu niște cunoștințe cu care discutam despre PSD și despre felul în care marii analiști clarvăzători de acum 15 ani prevedeau dispariția PSD, căci, nu-i așa, PSD e un partid al oamenilor bătrîni și “ăia bătrîni mor, le dispare electoratul, deci PSD își va pierde din influență clar”.

Iată că au trecut 15 ani și, ce să vezi ? PSD e mai puternic decît oricînd. Da, așa e cum ziceau vizionarii de analiști: unii din alegătorii PSD de acum 15 ani au murit, Dumnezeu să-i odihnească. Dar între timp bazinul electoral s-a umplut la loc cu alții care au înaintat în vîrstă și și-au redefinit relația cu realitatea și cu resursele publice. Au plecat dinspre bazinul anti-PSD și au intrat în bazinul PSD.

Dar nici partidele anti-PSD nu au scăzut (prea mult), căci ce au pierdut prin înaintarea în vîrstă a unora au cîștigat de partea cealaltă a țevii vieții, intrându-le contingente noi de tefelei tineri, proaspeți, entuziaști și la fel de furioși pe bătrîni ca și predecesorii lor.

E o chestie de etapă a vieții, pufoșilor. E simplu. E panta rhei.

Scriu aceste rînduri ca urmare a știrilor despre Untold, despre tensiunea otrăvită dintre ăi tineri și ăi bătrîni acolo la ei la Cluj, pardon, la Cluuuuuj,

dintre ăia care au nevoie de zumga bunga, să le sune muzica tare în cap pînă la patru noaptea, tare repede și iute, sînt tare mîndri de acest festival de renume mondial, ia uite, avem și noi în sfîrșit un festival foarte fain, aduce bani în oraș, aduce oameni, turiști, vorbește lumea frumos despre noi, ne distrăm, ce cool e festivalul, mai vrem,

și ăia care au nevoie de somn și nu-și doresc scandal în mijlocul orașului și ar vrea festivalul mutat înspre cîmp, mai încolo, faceți dracului și voi un Woodstock pe dealuri, nu aici să treziți copiii și să nu putem să ne odihnim că mîine mergem la muncă, nu ca voi, și îi băgați și mai rău în boală pe amărîții ăia care sînt internați în spitalul de alături, chiar de lîngă scenă.

Fiecare grup de vîrstă are nevoi diferite. Pe ăia tineri și frumoși îi doare la bască de nevoile celor bătrîni. Pe ăia care nu mai sînt tineri îi doare la bască de nevoile tefeleilor.

Citesc, jumătate amuzat, jumătate disperat, comentariile tefeleilor la adresa celor care spun că festivalul produce probleme altor oameni. Ia uite aici:

- Am muncit la fiecare Untold, nu am avut timp sa merg, am muncit, dar nu ma deranjeaza deloc! Cui nu-i convine, mars .....

- Ai putea sa dai exemplu. Mars din Cluj!

- Ce comunist invidios eşti bă lachete

- Vreți liniște ? Mutați-va la țară // Eu stau la tara, la 7 km, se aude pana aici porcaria asta, e o rusine. // Muta-te mai departe...

- Recomand dopuri de urechi.

Înțelegeți? Dacă nu vă convine, puneți-vă dopuri în urechi sau, și mai bine, mutați-vă dracului de aici, să scăpăm de voi, mama voastră de boșorogi nemulțumiți. E simplu. E gîndire de tînăr. Ce să le ceri? Nu le mai ceri nimic.

Închei spunînd ca Shakespeare: nu e nici o șansă de mîntuire, pufoșilor. Deși la Shakespeare cam era. Eu sînt mai cinic și mai pesimist. Pentru că nu mai sînt tînăr.

Two households, both alike in dignity,
In fair Romania, where we lay our scene,
From ancient grudge break to new mutiny,
Where civil blood makes civil hands unclean.

. Citeste tot...