Ne-am instalat Internet la Telega. Fără să vrei, trebe să-ți bagi și telefon. Băga-și-ar sîrmă în nas de Romtelecom, că nu vreau telefon. Mă rog: cine vrea fripturică, plătește și ciorba de praz. Drept pentru care l-am tratat cu dispreț, cu scîrbă: nu l-am pus la încărcat.
De-abia azi, după aproape o lună, fetele l-au înviat prin sfînta mișcare a băgării în priză. Un pic de doi doozeci și gata: telefonul fix care de fapt e un pic mobil a început să lucre. Marta îmbigubează la el. Andra, pe lîngă ea, nerăbdătoare să-și bage și ea nasul. În cele din urmă Marta termină procesul tehnologic.
Andra: “dă-mi și mie! vreau să fac poză”.
Marta, superioară, de la înălțimea preadolescenței: “ce, ai, fato? ăsta nu face poze!”.
Andra, indignată: “cum să nu facă? păi nu e telefon??”
Go figure. Înțelepciunea copiilor de șapte ani și restul tehnologie atomică. Mă simt preistoric: îmi amintesc telefoanele alea cu manivelă, de învîrteai la ele de ziceai că rîșnești nuci. Cuuum? Nici de mașina de rîșnit nuci nu vă mai aduceți aminte? Doamne, pe ce lume v-ați născut, recenților?
.
Citeste tot...
marți, 30 aprilie 2013
Ia-l de mîner / Că-i făcut din fier
luni, 29 aprilie 2013
Foaie verde mițorlan / Nu e ceasul cît un an
Grădinăritul, printre altele, te învață complementaritatea dintre blîndețe și cruzime.
Blîndețea. Blîndețea bibilelii fiecărui fir bleg de plantă, a umblatului cu mînuși la muguri și la rădăcini, la împletiturile de lăstari care dacă îi bruschezi se rup. Încă nu am ajuns să altoiesc, să stăpînesc chirurghia de sub coajă, laparoscopia cu smoală și miere, însă încet-încet o s-o facem noi și pe asta. Dar înțeleg intim, organic ce și cum și care sînt mizele și consecințele meltenelii pe subiecții vegetali a cerbiciei de strungar frezor care e învățat să strîngă piulița de 14 pînă se îndoaie filetul cu prezon cu tot.
Cruzimea. Cruzimea tăiatului în carne vie, de fapt în lemn viu. Să înfigi hîrlețul în brazda de iarbă și să smulgi halca de viu din împletitura ei de rădăcini, s-o zvîrli în scîrbă mai încolo și să continui să sapi groapa. Cruzimea ridicării hotărîte de topor, copacul ăsta e pa, îl tai de jos, sînt prea mulți, păcat de el, dar și mai păcat de mine. Fierul cum intră în lemnul moale, tăietură triunghiulară care despică viață și fibră.
Yin și yang. Viață și moarte. Și mai ales detașare. Fără patimă, fără farafastlîcuri hipstericești, dar și fără mîrlănisme de brută de Pantilimon, pentru care natura este un cuvînt de scîrbă. Tai plantezi rupi sădești belești îngrijești, într-un ritm nici prea-prea nici foarte-foarte. Cu grijă, dar nu cu prea multă grijă, că trece primăvara. Cu forță, dar nu cu prea multă forță, că dă cafeaua în foc și se rupe filetul la arac. Cu detaliu, dar nu cu prea mult detaliu, că se lasă seara și mai avem încă un sfert de grădină de scos la lumină.
Lucruri care îți ajută pe urmă și în alte părți, la aikido, în familie, în sociologie, în relațiile profesionale, în continua înfrigurata neasemuita luptă a mirării că scriți a întîmplării că vă răspund.
Grădinăritul, printre altele, te învață perseverența și răbdarea.
Perseverența. Perseverența de a planta acolo unde s-a uscat de atîtea ori, de a uda încet, metodic, fără să te uiți la ceas, fără să numeri în gînd, fără să te plictisești, de a da cu coasa cu grebla cu sapa cu toporul la rînd, încet, metodic, nici prea-prea, nici foarte-foarte, fără să te gîndești.
Rădbarea. Rădbarea de a planta ceva care va face rod peste 3 ani, sau poate peste 10 ani, că pe-aici pămînturile sînt sărace și argiloase și pomii cresc cam greu, mai ales pe coasta asta unde avem casa. Răbdarea de a aștepta dincolo de moment, de ceas, de clipă, dincolo de sezon, de an, peste hăhăhăt, mai încolo, mai spre vîrsta cealaltă. Cînd se va face cireșul ăsta mare? Cînd nu voi mai fi. Cînd o să mănînc zmeură de aici? Poate peste doi ani. Cînd o să se prindă părul ăsta? Cînd o vrea Dumnezeu. Și tu, dacă îl uzi la timp :)
Lucruri care nu știți cît îți ajută pe urmă și în alte părți, în viață, în luptă, în familie, în dragoste, în zbatere, în neasemuita înfrigurata uimire a minunii că sîntem a întîmplării că ne facem oameni mari și proști și triști și fără de iluzii.
Grădinăritul, printre altele, te învață despre viață și despre moarte.
Lucruri care nici nu știți cît îți ajută în alte părți, mai ales în viață și mai ales în moarte.
.
Citeste tot...
vineri, 26 aprilie 2013
Săgităreală, baby
Aceste registre lingvistice divergente, disontante și chiar discomfortante, aș putea spune. Mama lor de tineri, că nu-și bagă mințile în cap odată, să creadă și ei în ceva cum se cade și cum se cuvine. Uite, așa ca mine, de exemplu, care cred că o să-mi mai torn un litru de cafea, să-mi rezolv dependența și să-mi atenuez deprivarea senzorial-emoțională de care sufăr cînd mă gîndesc la lumea asta rea, lipsită de credință, maică.
.
Citeste tot...
marți, 23 aprilie 2013
Galaxiile din frunzele de miez de noapte
Mă întorc de la emisiune, e aproape miezul nopții, și de la mașină pînă la intrarea în bloc merg cu privirea în sus, în frunze. Sînt dintre inadecvații acestei lumi meltenești de iubesc copacii. Nu doar îi apreciez. Nu doar îi plac. Îi iubesc. Cu de-alea prin corp, cu fluturi în stomac, cu fiori undeva între plămîni și coaste, unde teoretic e inima, doar că cu toții știm că sociologii n-au inimă, doar o cutiuță cu SPSS și restul Weber sau Geertz.
Doar că eu am fost bolnav cînd eram mic, am fost otrăvit de maică-mea și de Tolkien să iubesc copacii, mi-aș pune copaci și în cap, și pe umeri, aș planta paltini și frasini și pe bec, aș lăsa ulmii să strice gardul și cositura și grajdul și zidul și fundațiile și acoperișul, să se umple lumea de ulmi și de alte lighioane vegetale, să fim sufocați de jugaștri și de fagi, să ne spele păcatele gherghinul cel puturos la floare și socul cel împuțit la frunză, carpenul și plopul să-și facă culcuș în vetrele noastre și lumea să fie mîntuită de carcalacii ăștia de oameni prin multe, multe rădăci și frunze.
Și dat fiind că sînt bolnav la cap de copaci, deși știu că-mi dăunează grav sănătății mentale, profesionale, sociale și comunicaționale, umblu noaptea cu privirea în sus, bucurîndu-mă de frunzele cele noi ale teilor și paltinilor de cîmpie ce populează parcul din fața blocului nostru. Luna se face din ce în ce mai borțoasă, a trecut de primul pătrar, înflorește spre lună plină, săptămîna viitoare de 1 Mai va fi cum nu se poate mai bine, lumină noaptea și cald și verde în copaci.
Și mă îndrept spre casă, cam obosit, cum îi șade bine sociologului părerolog care iată, se întoarce de la tembelizor cu satisfacția lucrului bine făcut, a mai bătut cîmpii cu folos alte două ore, a mai tembelizat încă cel puțin vreo sută de mii de cetățeni vajnici, dar vînjoși pe diverse teme și subiecte, după nevoi, coane Fănică, după nevoi. Și acum sociologul nostru, blîndă fiară prin jungla cea urbană, belește ochii la frunze, cîntărînd în buzunarul drept snopul de chei cu care va deschide ușa blocului, pe urmă ușa casei, înapoi la nevastă, la copii, la Facebook și la uitare prin somn.
Și mă îndrept spre casă, mă uit la frunze, pe măsură ce înaintez cu pas egal, de om cu oareșce burtă și prestanță, dar care încă își mai păstrează din zvîcul zvelt al tinereții, diversele planuri de frunze și crengi îmi defilează cu viteze diferite prin fața ochilor, cum făceau meșteșugarii de desene animate înainte să se inventeze calculatorul, desenau mai multe rînduri de fundaluri și pe urmă le puneau să curgă cu viteze diferite, ca în Sandy Belle, ca în Totoro, creînd iluzia de adîncime, perspectiva aia naiv-școlărească de manga. Și luna e nemișcată, și frunzele din față se mișcă mai repede, cele din spate mai încet, blocul dincolo de intersecție imperceptibil, la fiecare pas imaginea zvîcnește de-abia întrezărit, ca pe vremuri operatorii nepricepuți de film cînd dădeau la manivelă și nu reușeau să țină un ritm constant.
Și deodată-n jurul meu natura
Și deodată și dintr-odată și dendată iar mă simt năpădit de senzația copleșitoare, ca un tăvălug de certitudine, că sînt năpădit de fractali, că înot precum melcul printre adîncimile lor imposibile, prin imensitatea cîmpiilor nesfîrșite ale convergenței și dantelei infinite. Brusc și implacabil, de la celulă la lună la galaxie și înapoi la bloc și la pași, totul dintr-o dată și deodată și dendată devine una, întorlocat mister și unul și tot, și infinitul e infinit și finitul e și el infinit și îmi dau seama că de cînd m-am scufundat întîiași dată pentru prima oară într-un set Mandelbrot, de atunci sînt blestemat, sînt blestemat să înțeleg Universul, să-l înțeleg fără să-l pricep, să urlu din cauza limitării, a finitudinii în fața scufundării în infinitul mic care reflectă infinitul cel mare.
Pentru mine Dumnezeu este infinitul. Pentru mine Dumnezeu este matematica. Pentru mine este atît de simplu: se întîmplă inexorabil și inevitabil și totuși probabilistic, întîmplare întîmplătoare, vibrație cuantică în înfășurarea inițială imposibil de densă, acolo unde simetria de început fără de timp și fără de spațiu, justă și perfectă în așezarea ei cristalină și elegantă și geometrică și riguros egal distribuită a fost zăticnită de prima suflare, de prima vibrație, de prima sfîșiere a perfecțiunii, de vibrația cuantică infinitezimal de mică, acel pas imposibil de descris și imposibil de înțeles de la zero la ceva, cel ce în sîmburele său imposibil de înghesuit conține deja toată curgerea timpului și toată desfășurarea nebuloaselor și galaxiilor și tuturor roirilor întru gravitație și forță și inevitabilitate fizică, statistică, probabilistică și astronomică.
Adică matematică.
Și mi-e milă de cei care bîjbîie, de cei care se roagă, de cei care cred în voință și în destin, și mi-e silă de mine că nu pot să fiu insuportabil de limpede și de cristalin în descrierea acestei experiențe extatice dar atît de liniștite și de raționale, fără patimă, fără de rest, fără de tăgadă. Întîmplarea necesară, trecerea de la zero la ceva, timpul care se pornește din acel miez de împreunare cristalină unde nici spațiu nici timp nu este, ci doar fundul, puțul, hăul, monstrul singularității.
Adică matematică. Adică acolo unde infinitul mic se întîlnește cu cel mare.
Și pe urmă trec strada și deschid ușa la bloc și pe urmă ușa la lift și pe urmă ușa la casă și ajung la nevastă și la copii și la Facebook și la uitarea prin somn.
Am zis.
.
Citeste tot...
luni, 22 aprilie 2013
Încrederea, această curbă curvilinie
Ca și prefigurare a proaspătului sondaj CCSB (aprilie 2013) care urmează să fie comunicat zilele astea de către client, iată un teaser.
.
Citeste tot...
duminică, 21 aprilie 2013
vineri, 19 aprilie 2013
Bella stēllae
Multae sunt causae bellīs :)
Courtesy of Paul Vîrvea, care stim cu totii ca nu e intreg la cap :)
.
Citeste tot...
miercuri, 17 aprilie 2013
luni, 15 aprilie 2013
Onegaishimasu!
Pentru cei care.
Pentru cei care au fost.
Pentru cei care n-au putut ajunge.
Pentru cei care stiu.
Pentru cei care nu stiu.
Pentru cei care.
.
Citeste tot...
vineri, 12 aprilie 2013
joi, 11 aprilie 2013
miercuri, 10 aprilie 2013
Those were the days
Pentru Elena si pentru Richard si pentru acele zile binecuvintate cind am dat nas in nas cu natura pe cimp. Pentru Attila si pentru zilele care au trecut :)
.
Citeste tot...
marți, 9 aprilie 2013
O zi banală pentru o traumă banală
Din îndepărtata Telegă,
De unde conceptul de foarfecă de pomi încă nu și-a pierdut actualitatea, deși afară ploo mocnit, burniță de sfîrșit de noiembrie,
De unde e mai important ce pomi cumperi în vremea asta a anului decît ce procurori numești,
De unde toate lucrurile se văd altfel și mai mari și mai mici și mai inutile, mai ales dacă te-ai hotărît să treci prin momentul ăla tîmpit al anului cînd preț de cîteva zile nu bei cafea, ci dormi mănînci dormi mănînci visezi,
De aici de pe aceste metereze ale ruralității atemporale permiteți-mi să vă raportez că în primii 40 de ani ai serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit.
Doar că azi în loc să mă bucur și să babardesc tot ce era de babardit, sticle de vin iluzii nevastă și vreo doi-trei căței care se încăpățînează să-și taie autostradă prin grădina noastră, rupînd garduri, bătînd poteci și arătîndu-și disprețuitori coada spre proprietarii care urlă degeaba “Sooo!”, “Sooo!”,
Așa se strigă după cîini pe aici pe la Telega, Sooo, nu, nu e cu continuarea aia la care v-ați gîndit voi, derbedei de Pantilimon, pur și simplu “Sooooo!”, gutural, fără nimic după,
Doar că fetele noastre necrescînd la Telega, ci mai mult la București, ele nu știu cum înjuri cîinii în dialect telegenesc, e simplu, Soooo după cotîrle, HiaHiaHia după uliii care vin să-ți ia găina din ogradă,
Ce vremuri, nu mai sînt nici ulii, nici găini, nici bunice care să strige atemporal HiiiiaHiiiaHiiiaaa! să sperie jivina cerului,
Deci Andruța, neștiind ea cu ce se mănîncă onomatopeea asta și auzindu-l pe domnu tata făcînd ca televizorul, l-a întrebat, “Ce înseamnă Sooo tata în japoneză?” pentru că toate cuvintele străine pe care le moșmondește tata zilele astea sînt în japoneză, mae ukemi, iriminage, kotegaeshi, soto tenkan, henka waza, și atunci logic că și Soooo e un strigăt de luptă de chemat kami din cer,
Și noi ne-am uitat la ea cu ochi hăbăuci, încă nu începuse ploaia, era încă frumos în Macondo, urma să burnițeze un pic mai încolo, și ne-a bufnit rîsul pe amîndoi, și era frumos în Macondo în zilele acelea de început, cînd încă nu mă hotărîsem să las un pic cafeaua în pace și creierul încă îmi funcționa. Prost și otrăvit, dar totuși.
Drept pentru care azi recunosc că de dimineață mi-am închis telefonul, să pot să dorm în liniște, eram sigur că voi fi sunat de toată lumea, și pe urmă ne-am trezit tîrziu, ca în vacanță, și o juma de zi numai asta am făcut, v-am mulțumit de urări, și pe urmă mi s-a terminat bateria, și pe urmă ne-am dus la cumpărături, fără copii, am cumpărat ce cumpără oamenii mediocri și normali la cap zilele astea, pomi și agriși și peri și cireși, mulți cireși, și caiși și ne-a dat basarabeanul și un măr de pomană, de suflet, bonus cum s-ar zice, doar că basarabenii nu zic bonus, ci luați-l și pe ăsta și ziceți bogdaproste, să fie primit, să se prinză pomii, să fie cu leac.
Și ne-am bucurat că am cumpărat de la basarabean din spatele pieții, în loc să luăm de la multinaționalele impersonale, și ne-am dus la mașină și pe drum am pierdut un agriș din cei patru și basarabeanul a băgat de seamă și a alergat după noi să ni-l dea, “vă rog eu frumos aveți mai multă grijă de ei”, și ne-am bucurat și mai mult, și a fost frumos în Macondo, deși ploua deja și eram în plină criză de sevraj de lipsă de cafea.
Și pe urmă ne-am dus la multinaționalele cele impersonale și scîrboase și nemiloase care și-au făcut culcuș la 30 de km mai la vale de Cîmpina, în buza Ploieștiului, să cumpărăm ce cumpără oamenii mediocri și varză la cap în vremea asta a anului, o scară de-aia în doi craci, în formă de A, că am niște pomi pe care vreau să-i bărbieresc să nu crească prea sus, că nu mai ajungem pe urmă la ei să culegem cele două fructe și restul iluzii cînd vine toamna.
Și ne-a luat 3 ore de umblat lent dar încet prin sărăciile de măgăoaie de hale de bricostoare și de alte obi dobi scubidu și nu aveau nicăieri scară de-aia șmecheră de care vroiam eu, cu un crac care să se regleze, să poți să pui scara în pantă, că toată grădina e mai mult o coastă, juma de pogon de coastă cu pămînt prost, argilos, unde pomii cresc încet și chinuit, în schimb prunii și frasinii sînt la ei acasă, mai ceva ca Făt Frumos, cît crește un cireș în șapte ani crește un prun într-un an și un frasin într-o săptămînă, doar bambusul, acest copac strămoșesc dacic mai reușește să țină pasul cu sărăciile astea de fiare de bestii de nemernici vegetali, prunii și zarzării și vișinii și frasinii, o să fac numai gem de frasin și marmeladă de zarzăre, paștele mamii lor de copaci care nu cresc cum vrei tu ci cum vrea frasinul
Și pînă la urmă am luat o scară, vedem noi ce facem cu ea, și telefonul era cu bateria tot terminată, și i-am dat drumul și potop de urări era pe el, și iar s-au dus niște ore să răspund la ele, Groparu avea dreptate, de ziua ta numa’ asta faci, răspunzi la SMS-uri și la telefon și la Facebook, nimeni nu mai scrie e-mailuri, doar Camil,
Și cînd eram la Bricostore m-a sunat și Gelu, el trecuse prin trauma asta cu schimbatul prefixului cu cîteva zile înainte, sîntem de același leat, și mi-a spus “stai liniștit, e o zi de rahat, toată lumea te sună să te felicite de parcă ai murit, mîine o să fie mult mai bine”, și pe urmă ne-a spus că pleacă în Annapurna, ei nu chiar pe acolo pe sus sus sus, mai pe jos, mai mult trekking, mai pe la 5 mii de metri, și uite aici viață care nu e mediocră, eu stau la Macondo și cumpăr scări, aaargh, de ce plouă, de ce am patruzeci de ani, nevastă hai să ne îmbătăm, nu putem, avem doi copii pe lîngă noi care tocmai s-au întors din vecini de la Suleiman, că noi n-avem televizor.
Și s-a făcut miezul nopții și adevărat vă grăiesc: în timpul serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit.
* * *
De ce scriu ca Saramago? De ce scriu ca Marquez? De ce ploo în Macondo? De ce nu mai e Macondo ăla de pe vremuri, ci o versiune jegărită a sa, cu 40 de ani mai jegărită?
După cum vă spuneam: în timpul serviciului meu de pază și protecție nu s-a întîmplat nimic deosebit, doar că s-a luat un pic vopseaua de pe Macondo-ul meu cel telegean.
.
Citeste tot...
joi, 4 aprilie 2013
Aprilie e cea mai scîrboasă lună
Aprilie e cea mai scîrboasă lună, scornind
Liliac din moarta țărînă, încurcînd
Amintiri și dorințe, stîrnind
Răgățînile blegi cu ploaia primăverii.
Iarna ne-a ținut de cald, acoperind
Pămîntul cu zăpada uitării, hrănind
Oareșce viață cu tuberculi uscați.
Vara ne-a surprins, venind peste Starnbergersee
Cu un potop de ploaie; ne-am oprit în coloană,
Și am ieșit la lumină, în Hofgarten,
Și am băut cafea, și am vorbit vreo oră.
Bin gar keine Russin, stamm’ aus Litauen, echt deutsch.
Și cînd eram copii, stînd la arhiduce,
La vări-meu, m-a scos pe sanie
Și mi-a fost frică. Mi-a spus: Mărie,
Mărie, țin-te bine. Și la vale ne-am dus.
În munți, acolo te simți liber.
Citesc, mai toată noaptea, și iarna mă duc în sud.
Fuck. E prea mare. Mi-e lene. I have lived enough having seen one thing, that love hath an end. Goddess and maiden and queen, be near me now and be friend.
.
Citeste tot...
