Un copac pe zi: ULMUL

Cu scoarța cenușiu închisă, șănțuită mai mărunt decît la stejar, cu silueta zveltă, dar nu moale, lipsită de putere, cum o are mesteacănul sau plopul, ci zdravănă și dreaptă și frumos țîșnitoare înspre cer, cu frunzele sale aspre, ridate, ca la carpen, vărul său mai puțin răspîndit, ulmul e un domn între domni între copacii care cresc pe la noi. În putere, cu lemnul tare, alb, dens, e un semn de vigoare, de tărie, de rezistență.

Dacă ar fi să facem o analogie cu rugby-ul, ulmul este flanckerul pădurii, zdravăn dar nu gras, înalt dar nu prea, flăcău în putere, dur, ca piatra, dar nu butucănos precum stejarul, acel pilier mătăhălos al regnului copăcesc de pe la noi.

Sînt multe specii de ulm, genul Ulmus fiind bogat. Împărțeala cea mai obișnuită, cel mai ușor de ținut minte și de folos pentru zona noastră este între ulmul de munte (U. glabra / U. montana) , ulmul de cîmpie (U. minor / U. campestris) și ulmul alb sau velnișul (U. laevis). Din ce văd, la noi “cel mai ulm”, adică cel mai des întîlnit și care știm că e ulm este Ulmus glabra, cel de munte.



Ulmul a trecut printr-o cumpănă grea în ultima jumătate de secol. S-au uscat ulmi grămadă, de-a-n-picioarelea, și prin orașe, și prin păduri. Lumea zice că e o ciupercă olandeză. Alții însă, adepți ai teoriilor conspiraționiste, zic că li se trage ulmilor de la undele radio ori, și mai și, de la experimentele nucleare făcute în anii 50-60.

Nu știu, la asta chiar nu mă pricep, știu doar că a fost o vreme cînd ulmii picau pe capete și mulți se întrebau dacă specia cumva va resista. Dar dacă vă uitați pe harta de la sfîrșitul acestui material și constatați că cele mai multe uscări au fost în zonele mai apropiate de Rusia, parcă-parcă are o umbră de temei și bîrfa conspirațională...



Din fericire, în ultimul timp văd că ulmii rezistă. Pe la Telega, dar nu numai, e tot o împuiere de ulmi, prin păduri, prin toate gardurile, pe poieni, le vezi lăstarii cum țîșnesc din iarbă. Iar ulmii cei tineri și cărora îi știu că le mergea prost, de erau janghinoși și răpănoși și pe jumătate uscați, acum și-au revenit și se duc în sus frumos și drept, cum îi șade bine ulmului.

Ulmul are un lemn valoros. Tare, uscat, nu chiar ca stejarul, cam ca frasinul, cu fibra amestecată, bătută, cum o are paltinul, părul și gutuiul, ține bine la tăvăleală și e și maleabil, se îndoaie frumos la abur, ia forma care îi spui. Pe vremuri, înainte de vremea fierului și a altor metale și a plasticului, era folosit la tot soiul de chestii, de la făcut unelte la inimi de căruță, prăjini, roți, țevi de transportat apa, scînduri, podele, mobilă.



Acum mai degrabă lemn de foc și pe post de copac ornamental. E des întîlnit pe trotuarele orașelor, crește destul de repede, nici chiar ca plopul sau ca oțetarul, dar nici chinuitor de încet ca stejarul și durează ani buni, pălălăi frumoase și pline de flăcări cenușii, deși pe unii îi deranjează mizeria făcută primăvara de inflorescențele sub formă de fluturei păioși (samare, mi-ar șopti maică-mea, profesoară de biologie).

De cîte ori mergeți pe străzi, ridicați privirea și uitați-vă la copaci. Ulmi, frasini, stejari, plopi, paltini, platani, castani, nu contează. Copaci să fie. Ajută la creer. Nu vă face mai deștepți în nici un caz, dar cu siguranță vă face mai înțelepți.




.