Naționalism să fie, dar nu și pentru căței

Am trăit în Statele Unite un an întreg, ca student. Da, cu bursă Soros, ca să nu existe discuții că nu recunosc asta. Acolo, în America, am descoperit cu adevărat că sînt român.

Cît timp trăiești în țara ta, ești ca peștele în apă, nu-ți dai seama ce înseamnă aia. Mai mult, cît ești în țara ta vezi mereu numai ce e mai bun la ăilalți.

Ca și copiii ăia mici care simt mereu că mîncarea în vecini e mai bună decît aia de la ei, pînă pleacă de acasă și încep să ducă dorul mîncării lu’ mama și să reevalueze trecutul.

Așa și cu mine. În America mi-am dat seama, ca și mulți alții înaintea mea, că a fi român în primul rînd înseamnă a visa în limba română (n-am zis-o eu, a zis-o Eliade). Mi-am dat seama cît de intimă sînt împletite limba și ființa. Sîntem ceea ce sîntem căci gîndim în limba în care gîndim.

Acolo mi s-a făcut dor de casă. Acolo am cerut-o pe Florentina în căsătorie, pe e-mail. Era în anii ’90, puțini știau de e-mail pe vremea aia, darămite să-și ceară soția în căsătorie astfel.

Acolo pot spune că am devenit român de-a dreptul. Prin comparație. Știu sigur că mulți dintre emigranții care au plecat anii ăștia din România simt la fel, doar că le e rușine s-o recunoască.

Zilele astea am fost o săptămînă într-o vacanță prin Belgia. Am umblat de colo colo, am văzut locuri frumoase, orașe frumoase, am stat de vorbă cu oameni frumoși. O țară frumoasă, demnă de laudă. Am dat cu nasul și prin Olanda, altă țară frumoasă. You should see Utrecht: much nicer than the tourist-invaded Amsterdam.

M-am întors din această vacanță mai naționalist decît cînd am plecat.

M-am întors mai naționalist nu pentru că m-au enervat străinii și am căpătat rîcă pe ei. Nu. Ăsta e naționalism primitiv.

Din contră. Îi apreciez pe belgieni pentru ce sînt, pe olandezi pentru ce sînt, am toată admirația pentru istoria lor și pentru priceperea și mîndria lor. Mergi pe lîngă canalele alea și te trec fiorii cînd te gîndești cîtă muncă și cîtă perseverență și cîtă pricepere inginerească sînt condensate în acele cărămizi de secole.

Dacă mai și le citești istoria și vezi cîte războaie au trecut pe acolo, de cîte ori au fost asediați, omorîți, jefuiți, dărîmați, de cîte ori a trebuit s-o ia de la capăt, admirația crește și mai mult.

Nu. Nu m-am întors mînat de sentimente naționaliste urîte, negative, de acolo. Ci m-am întors cu un naționalism pozitiv, luminos. Am văzut că și alții au fost săraci și au putut totuși ieși de sub hegemonia altora.

Cazul Belgiei este de manual. Au fost sub spaniolii cei habsburgi. Au fost sub francezi. Au fost și sub olandezi. Toți i-au tratat cu sictir.

Olandezii îi tratează cu sictir și acum, un soi de rude sărace. Belgienii sînt și pentru olandezi, și pentru francezi cum sînt moldovenii pentru noi: prilej de glume superioare și de oarecare scîrbă și sictir.

Și totuși, belgienii nu se lasă. Sînt mîndri de ceea ce sînt. Își apără ceea ce au de apărat. Își glorifică istoria, alegînd ce le convine spre a-i pune într-o ipostază convenabilă. Și, mai ales, nu le e rușine să-și arate emoțiile negative, atunci cînd nu le convine ceva.

Am stat de vorbă cu belgieni. Nu vreți să știți cîtă furie zace în ei. Nu vreți să știți ce tensiuni sînt între belgienii flamanzi și cei valoni, în interiorul țării. Relația români – unguri e mic copil pe lîngă cea valoni – flamanzi. Dincolo de stratul de politețe inițială, dacă stai de vorbă cu ei mai mult și le capeți încrederea, uite așa explodează furia și nemulțumirea și stereotipurile etnice.

E acolo un miș-maș de nemulțumiri vechi: flamanzii vs valoni, catolicii vs protestanți, francezii vs belgieni, belgienii vs olandezi, bruxelezii vs cei din provincie, care vine să fie completat de nemulțumirile cele noi: musulmanii, turcii, arabii, marocanii, negrii, est-europenii, atentatele, orașele mari năpădite de imigranți.

Și îi înțelegi, pe fiecare din ei, căci fiecare din ei are dreptatea sa. Ca aici, unde și românii au dreptatea lor, și ungurii dreptatea lor, și țiganii dreptatea și supărările lor, și bucureștenii, și clujenii, și ardelenii, și miticii, și moldovenii.

Toți au dreptatea lor. Toți au sacul lor de emoții negative. Și, guess what? Toți și le exprimă. De maniera cea mai validă și mai legitimă. Există un discurs naționalist foarte puternic în aceste țări. Cele mai multe dintre temele lor de preocupare sînt teme valide, temeri trăite de oameni obișnuiți, care se simt amenințați în propria lor țară.

Etnicitatea și teritorialitatea și tensiunile ce decurg din aceste trăiri sînt valide, puternice, nu trec așa ușor, doar că vine Soros sau Macovei sau Băsescu să ne spună să pupăm inelul stăpînirii sau să primim emigranți cu brațele deschise, să le dăm eventual și cheia de la seif, cum zicea marele Ostap Bender pe vremuri.

Nevoia de apartenență, de diferențiere și mai ales și mai ales de a-ți apăra ce simți că e al tău sînt trăiri intense și esențiale, înfipte adînc în fibra omului, indiferent dacă e american, român, oltean, flamand, țigan, arab, pakistanez sau scoțian.

Cum de asemenea la fel de normală, naturală este și tendința de a fi deranjat de relațiile hegemonice, cele care încearcă să cristalizeze asimetriile de proprietate și de putere în favoarea celor de partea bună a ștremeleagului.

Unii bogați, alții săraci. Ăi bogați mereu mai bogați, ăi săraci ținuți acolo, cu capul la fund. Unii puternici, alții în servitude, fie de-aia formală, de șerb ori de sclav, fie una mai elaborată, cum fac puternicii zilei acum, Merkel și Macron, cu proștii cei săraci din Europa de Est.

E normal să fii precum flamanzii cei care au zis henț! aroganței și silniciei habsburgilor. E normal să fii precum cei din Gent care erau supărați pe cei din Bruges că ăia din Bruges le astupau noaptea canalul pe care ei îl săpau ziua.

E normal să fii precum cei din Antwerp care își vedeau canalul îndiguit de puternicul zilei, de episcopul care le-a tăiat pur și simplu accesul la transportul pe apă. Știați că, mai apoi, Antwerp a fost supus unei blocade de către cei din Rotterdam și din Amsterdam?

Știați că olandezii cei plini de principii, care acum se dau marii ideologi umaniști ai lumii, i-au persecutat pe cei din jurul lor, văzîndu-și interesele și construindu-și porturile lor cele mari prin distrugerea altor porturi, exact la fel cum fac acuma cu Constanța?

Nu e prima dată cînd olandezii practică politici hegemonice. E un fapt normal pentru ei. După ce au fost asupriți, au devenit asupritori. Cei din jurul lor știu asta și nu-i iubesc. Iată că acum încearcă să facă asta și cu proștii și săracii din Europa de Est.

Unii, mai proști și mai mototoi, așa ca noi, îi laudă. Alții, cu ceva mai multă coloană vertebrală, ca ungurii sau ca polonezii, le dau un șut în fund, cum au făcut ungurii zilele astea cu ambasadorul arogant al Olandei, sau polonezii cu președintele arogant al Franței.

Istoria ne ajută, dragilor, să înțelegem că naționalismul și iubirea de moșie sînt lucruri pe care le nutresc toți, indiferent de limbă ori de veac.

Olandezii sînt naționaliști. Al naibii de naționaliști. Și cu bunele, și cu relele ce decurg din această ideologie – da, ideologie, că toate sînt ideologii: și creștinismul, și islamul, și capitalismul, și naționalismul, și umanismul.

Belgienii sînt naționaliști. Ai naibii de naționaliști, dacă zgîrii un pic poleiala de corectitudine politică. Am ascultat zilele astea niște povești puternice despre relațiile dintre cei săraci și cei bogați, dintre catolici și protestanți, dintre flamanzi și valoni, dintre belgieni și olandezi.

Toate povești recente, din ultimii 50 de ani, deci de după al doilea război mondial. Toate povești pline de patimă și de resentiment și de furie.

Pe lîngă aceste povești personale, am citit zilele astea multă istorie a acelor locuri. Peste tot naționalism. Peste tot exploatare. Peste tot revoltă împotriva exploatării.

Auzind aceste povești, citind aceste istorii, m-am întors acasă cu inima ușurată. E bine să fii naționalist. E normal să fii naționalist. Toți sînt naționaliști. Ăia bogați și occidentali, ăia sînt mai naționaliști decît toți ceilalți. Singura șmecherie de marketing politic este că, în șmecheria lor pricepută, îi prostesc pe ceilalți, spunîndu-le că e cîh și nașpa și urît să fii naționalist. Doar ei au voie să fie naționaliști. Dreptate să fie, dar nu pentru căței. Naționalism să fie, dar doar pentru cei care au voie, ăia mari și puternici: englezii, francezii, nemții, americanii. Restul, nu e voie.

Deci relax. Deci nu vă mai duceți după fentă. Deci carry on and love your country, cum ar zice naționaliștii de englezi. Și, mai ales și mai ales, carry on and don’t let others do ugly things to your country.

Pufoșilor. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă, după ce vă spală creierele Merkel și Soros și toți cei care folosesc corectitudinea politică pe post de bîtă și de instrument de control hegemonic...



. Citeste tot...

Stance: Fanfare (1958)

. Citeste tot...

5 – 1: Înainte / În timpul / După

ÎNAINTE

S-a-ntors lumea cu tricoul in sus. Pe vremea mea, cind vaca era vaca si cravata de pionier cravata de pionier, olandezii jucau in portocaliu, de-aia le spunea lumea Portocala Mecanica, pentru ca scrisese Anthony Burgess o carte in care jucase Beethoven si Malcolm McDowell, iar spaniolii jucau in rosu, pentru ca aveau rege, deci erau socialisti din nastere. Acuma spaniolii joaca in alb, de zici ca sint Real Madrid, iar olandezii in albastru, de zici ca sint rezervele la echipa de rugby a Frantei. Doamne Dumnezeule multicolor, pe ce lume globala si trista si post-moderna si prea recenta traim, mai nostalgicilor, mai? Ca eu nici nu mai pot sa mai ma uit la meciul asta, ca olandezii nu joaca in portocaliu, deci nu sint olandezi

ÎN TIMPUL

Ei, de-aia e frumos folbalul, goddamit. Ce gol!

***

Au mutat astia Macondo in Brazilia. Ploua de zici ca-i Romania primavara, cind se face prima recolta de inundatii finantate cu fonduri europene

***

Egzista Dumnezeu. Si in seara asta e portocaliu, desi e imbracat in albastru

***

Ma voi oftica absolut guvernamental daca Olanda nu bate in seara asta. Merita 134%. Spaniolii au profitat de favoritismul unui arbitru mediocru. Iar Olanda a dat doua goluri de legenda. In seara asta sintem toti portocalii in suflet, dar nu pedelisti, da?

***

Ce ti-e si cu tehnologia asta. Sintem deja consumatori la doua ecrane. Cu unul privim, cu unul tastam si interactionam. Si desi sintem mai cu totii in casele noastre, cu paharul singuratec de bere sau de rom in mina, vedem - gGOOOOL! 3 - 1! vedem toti impreuna meciul, ca si cum am fi toti laolalta. GOOOOOLLL!!!

***

In sfirsit - in sfirsit!, o echipa care da la poarta sanatos. O arta pentru multi uitata: sa o lovesti sa o faci patrata. Olanda da la poarta de cind lumea, de pe vremea nebunului de Han care dadea gol tot la MOndiale de la mijlocul terenului. Slava Domnului ca mai sint unii care joaca fotbal cum trebuie...

***

Simplu. Trei cuvinte: u-mi-lintza

***

Aaaargh. Nu m-am mai bucurat in halul asta la un meci de fotbal de cind a mincat ultima data Frantza bataie la rugby

***

Robben spala pe jos cu spaniolii. Faza de curtea scolii. 5-1. Asa-ceva-nu-e-posibil

***

Sa opreasca cineva meciul. Chiar daca tin din tot sufletul cu olandezii, totusi a inceput sa mi se faca mila de spanioli

***

Deci cum sa va spun? Deci doamna pom, e simplu: deci noi vrem Cupa Mondiala. Semnat: Iker si cu Czabi

***

Deci de-abia acuma imi dau eu seama si mi se face limpede in cap si e clar de ce s-au imbracat olandezii in albastru: pentru ca in seara asta situatia a fost foooarte albastra pentru spanioli. Saracutzii. #doarunmacel

DUPĂ

Lăsînd gluma la o parte și hăhăiala că a fost Spania măcelărită (ah, ce dureros! ah, ce fabulos!). În seara asta am avut cu toții privilegiul să vedem un meci istoric.

Atît pentru scorul totalmente neverosimil, dar mai ales pentru un reviriment al unor obiceiuri pe care le credeam de mult moarte în fotbalul tacticizat și plictisitor al zilelor noastre: șutul pe poartă, pasa în adîncime a la englezi și virtuozitatea unor pălărieri nebuni, dar măieștri: Robben și van Persie (era să scriu Van Basten –deh, sînt din generația aia care o să spună Van Basten pînă la moarte).

Și mai ales și mai ales un alt obicei pe care îl credeam de mult apus: pofta de joc, îndrăcirea dumnezeiască cu care se duc după minge, vor să facă faze, să dea gol, nu contează că e 3-1, să mai dăm, nu contează că e 5-1, să mai dăm, nu contează că mai sînt 5 minute de joc și i-am zdrobit, să-i mai zdrobim.

Demult n-am mai văzut un meci de fotbal atît de rugbistic în spiritul său.

Iar în seara asta, în sfîrșit, după multe Campionate Mondiale recente în care m-am plictisit absolut oribil, m-am simțit din nou ca în anii 80, cînd fotbalul era fotbal, Maradona era Maradona, Zico era Zico, Platini era Platini, vaca era vacă, iar cravata de pionier era cravată de pionier.

Mersi, Robben! Mersi, Van Persie! Și, evident și mai ales și mai ales, mersi Gullitt și mersi Van Basten

***

.





. Citeste tot...

Și florile se împușcǎ, nu-i așa?

Trudǎ. Sînge, lacrimi și trudǎ. Sau Blood Sweat and Tears, cum spun capitaliștii cei decadenți atunci cînd cîntǎ jazz-rock în format big band. La asta se reduce dansul. La sînge, la chin, la trudǎ, la cazne. Asta ne-a învǎțat socialistul Sidney Pollack în filmul sǎu din 1969 Si caii se împuscǎ, nu-i asa?.

Voi, cititorii ǎștia mai spre vîrsta a doua, a treia, a patra, a cincea, cu siguranțǎ vǎ aduceți aminte de film, cǎ era voie sǎ fie dat și la cinema, și la TV – servea interesul retoric al acelor vremi. Voi ǎștilanții, atomicii de vîrsta zero și minus unu, voi cei care n-ați prins nici mǎcar grǎdinița pe vremea Împușcatului, oricum nu vǎ pasǎ: nu vǎ uitați voi la filme vechi, nu știți voi ce-i aia suferința sau Jane Fonda.

La 50 de ani dupǎ aceastǎ alǎturare oximoronicǎ: dans și chin, distracție și suferințǎ, iatǎ cǎ sîntem din nou în fața unui astfel de fenomen demn de editorialele lui Radu Cosașu. Florile, lalelele, crinii, orhideele, scumpele de orhidee, simbol al eleganței și decadenței imperialist-capitaliste, au ajuns sǎ fie împușcate la granițǎ, pe fîșia de pǎmînt arat, mai ceva ca pe vremea gulagului stalinist în care era cufundatǎ jumǎtate de Europǎ.

Avem toate ingredientele unei tragi-comedii, ca în filmele cu Ostap Bender maestru de combinații. Precum bravul kagebist sovietic care își disciplineazǎ foștii supuși moldoveni, aducîndu-și aminte brusc și dintr-o datǎ cǎ vinul moldovenesc nu mai corespunde cu standardele sanitare, imediat ce moldoveanul dǎ sǎ salte grumazul de sub cizma tandrǎ a rusului, la fel și bravul vameș român dintr-o datǎ gǎsește bacteria fix în vîrful pistilul florii amsterdameze, imediat ce nasoii de olandezi au hotǎrît cǎ nu vor sǎ ne dea drumul în Șenghen, cǎ poate vin peste ei nasoii de români fǎrǎ buletin.

Știți cum spune vorba aia mucalitǎ: cînd e sǎ ai ghinion, gǎsești un cui oriunde. Și-n fundul pistilului de orhidee, la o adicǎ. Așa și noi: cînd erau europenii generoși, noi trǎiam Epoca de Aur, depline împliniri mǎrețe. Nu vroiam noi decadența nasoilor de europeni, fie la ei acolo cu marijuana lor cu tot.

Acum, cǎ ne-am lepǎdat încet-încet de zdrențele comuniste și vrei sǎ devenim și noi o gubernie de nǎdejde a Republicii Social-Asistate Uniunea Europeanǎ, iaca ne-a cam trecut vremea, iaca s-a întǎrîtat naționalism-extremismul în popoare pînǎ acum cît se poate de tolerante cultural: Olanda, Finlanda, Franța, Germania, care de decenii încoace au tot primit toate națiile pǎmîntului.

Cînd le-a venit rîndul românilor sǎ beneficieze de binefacerile statului la coada Europei, gata! S-o gǎtat norocu. Acum, încet-încet Uniunea Europeanǎ dǎ semne de jenǎ, de rǎcealǎ, de gripǎ, de ulcer, de cancer, de cangrenǎ, de putrefacție, mǎ rog, la alegere, depinde cît de prǎpǎstios ești de fire în tendințele tale de futurolog amator. Cînd sǎ intrǎm și noi, hop! s-a terminat filmul, ruleazǎ genericul de final, koneț filma, se epuizeazǎ fereastra geostrategicǎ de oportunitate. De unde nu e, nici nu existǎ.

Pǎi n-au dreptate ǎia cînd cîntǎ beți, dar sobri și serioși, la miezul nopții prin crîșmele clujene: cînd s-o-mpǎrțît norocu’, fost-am eu dus la lucru? Na, cǎ s-o gǎtat. Așa ne trebuie, dacǎ stǎm toatǎ ziua la lucru. La muncǎ. La munci. La cazne. La torturǎ. Tulai, Doamne, unde-ai pus, mǎ, Gheo, mǎ, marijuana aia? Dǎ, mǎ, sǎ trag și eu o datǎ, cǎ dacǎ pufǎim dîn ea poate ne primesc olandejii la dînșii în sufragerie fǎrǎ sǎ ne cearǎ bolentinu, tu, mǎ Gheo, mǎ..

Articol scris pentru Curs de Guvernare
Citeste tot...

O țîță pe zi

O țîță pe zi
Pentru cei care n-au copii
Ci doar bîzdîcuri și iluzii.
Perfuzii. Transfuzii. Aluzii.

Doamne, ce femei grase se produceau pe vremurile alea pre-industriale. Vezi ce'nseamnă tehnologia avansată? În ziua de azi nu mai găsești modele cu asemenea caroserii.

:wink:

Rape of the Daughters of Leucippus (Peter Paul Rubens, 1615-1618)
Citeste tot...