Patru la sută oase, restul aroganță

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.



. Citeste tot...

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

Prea rar, prea puțin

E o apăsare și o nedumerire de care avem parte ori de cîte ori noi, orășenii, dăm cu nasul peste realitatea fără de fard a naturii. Avem creierele atît de îmbîcsîte de ritmurile acre și electrice ale MTV-ului și ale altor formatoare de sinapse artificiale, încît nu ne dăm seama că natura respiră altfel. În alt ritm. Cu altă măsură.

Stăteam zilele astea și beleam ochii la mare, și mă uitam, și mă minunam cum de nu se întîmplă mare lucru pe întinderea sa, pe “foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cum zice Ion Barbu, unul din cele mai frumoase versuri din limba română.

Și încercam să-mi închipui răbdarea aspră a celor care-și trăiesc traiul de pe urma mării. Cîtă necuprindere, cît spațiu gol, cîtă neîntîmplare și cît nimic.

Căci, în mare măsură, asta este marea. Un nimic cuprinzător, punctat aleatoriu de izbucniri de ectoplasmă pe care pescarii se străduie să le prindă. Fie că te uiți la mare, fie că bagi capul sub apă și te uiți pe sub, tot aia vezi: un mare nimic. Și ici, colo, cîte un peștișor, dacă ai noroc.

Nu e nimic de MTV, de Animal Planet, de National Geographics în nemișcarea și lipsa de acțiune a realității lichide. Știi că e acolo, vezi cîteodată un pește zburător curgînd nefiresc de lin peste apă, cîteva zeci de metri, vezi cîteodată o caracatiță sau o algă. Și în rest? În rest îți trebuie multă răbdare.

Același lucru se întîmplă și în partea cealaltă de lume, sus între stînci, la munte, în pădure. Unde e cocoșul de munte? Unde e rîsul? Unde e ursul? Unde sînt lupii? Unde e turma de căprioare? Unde sînt caprele negre? Unde e toată adunătura de densitate de suflare de animale, aia pe care sîntem învățați să o vedem la un click de telecomandă distanță?

Sînt acolo. Trebuie să ai răbdare. E răbdarea non-tehnologiei, a naturii, a foșnetului de frunză, a valului după val după val după val. Și atît. Mergi la pas zile întregi pînă vezi ceva. Dacă știi să vezi. Dacă nu, mergi degeaba. Poți să hălădui valurile cît vrei, dacă nu știi să cauți, nu găsești pește.

În această tensiune dintre nefireasca ușurătate a rezultatului mediatic – marea năpădire de informație ce vine asupra noastră în fiecare secundă - și goliciunea ermetică a naturii, care nu ți se dezvăluie decît cu răbdare, ca o inițiere într-un mister plin de sînge, în această tensiune stă, printre altele, viața noastră zilele astea. Prea mult. Prea ușor. Prea puțin. Prea greu.

Băgați capul în apă. Nu veți găsi Animal Planet și culorile turbate ale ecosistemului din zona platformei de corali. Băgați-vă burțile în pădure. Nu veți vedea nimic. Ursul e în altă parte. Cîrtița e sub pămînt. Rîsul nu vi se va arăta niciodată. Mai bine uitați-vă la MTV. E mai simplu. Recompensa e la un click distanță. Facebook. Facebook everywhere.

. Citeste tot...

Uliul istoriei și porumbeii români și proști

Întorcîndu-mă de la Telega pe autostrada Ploiești București, în seara asta, cam în dreptul localității Potigragu bag de seamă un norișor ciudat.

Pe măsură ce mă apropiam, norișorul dădea semne că mișcă. Inițial credeam că e un abur, un nor de joasă altitudine, de la sărăcia asta de vreme ploioasă. Pe urmă mi-am dat seama că era un stol de păsări.

Am crezut mai întîi că e de-ăla mare, de mii și zeci de mii de indivizi, o roire de-aia organică și maiestuoasă de care fac graurii. Pe urmă am văzut că de fapt era un norișor cu vreo sută de puncte mici și un punct mare în mijloc.

Aha: mobbing.

Nu e prima dată cînd văd așa ceva. Dar de fiecare dată mi se pare la fel de impresionant fenomenul. Un stol de păsări mici, victime sigure, se aliază și sincronizează împotriva prădătorului.

Dacă uliul ar fi să le ia pe rînd, le-ar mînca fără nici un fel de probleme. Dar în grup, stolul se dovedește un adversar redutabil, care e în stare să contracareze jivina zburătoare, să o hărțuiască, să o devieze de la traiectorie și de la scopul ei ofensiv.

Se cuvin două concluzii.

Prima, de care v-am mai spus: am un ochi de vultur cînd vine vorba de natură. Văz tot, nu-mi scapă nimic. Din mersul de iureș al mașinii pe autostradă, și tot am văzut uliul încolțit de stolul de păsări, la cel puțin un kilometru depărtare. Winnetou scrie pe fruntea mea de etolog ratat.

A doua, filosofică și amară. În unire stă puterea. Spun amară, căci românii nu sînt în stare de așa ceva. Starea naturală de lucruri la români este dezbinarea, încontrarea, ciondăneala și spargerea pe biserici și bisericuțe. În consecință, cu excepțiile de rigoare – Unirea lui Cuza, Mărășești / Mărăști – ne halește uliul istoriei de n-avem aer.

Cel mai recent exemplu de asemenea dezbinare care duce la slăbiciune este ce se întîmplă zilele astea cu PSD-ul și cu Guvernul. În loc să tragă la aceeași căruță, pesediștii își omoară timpul omorîndu-se unii pe alții. Halal politică, pufoșilor. O să vă halească sistemul și Iohannis în doi pași și trei bătăi de aripi de uliu.

Vai de capul vostru. Vai de capul nostru. Ne merităm soarta...



. Citeste tot...

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.

. Citeste tot...

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

Sanatoriu, ziua a patra

Sanatoriu, ziua a patra. Un pic de soare palid. Probabil 10 grade. Totuși, nu va ploua. Păpădiile sînt cel mai bun semn. A înflorit din nou toată pajiștea din fața casei, e acuma juma galben, juma verde crud.

Copacii sînt fix la fel cum erau și alaltăieri, înainte să plouă. Prunii un pic mai scuturați de petale, aproape trecuți. Nucul mic la fel de plăpînd, mama lui de nuc, nu vrea să crească precum ridichea din poveste, o să-l aștept cel puțin două sute de ani să se facă și el nuc în toată regula.

Moșmonii dau semne că s-ar fi prins. Dar la fel spuneau și cei de anul trecut pe vremea asta, ca pe urmă, cînd a dat iureșul verii peste ei, să se usuce iremediabil. Agrișii cei noi nu mișcă nimic. Pe dinăuntru sînt verzi, că le-am rupt o crenguță. Dar mugurii se încăpățînează să nu spargă. E foarte posibil să nu se fi prins.

Viața de sanatoriu continuă. De dimineață ne-am trezit în stil alarmă aeriană. Florentina văzuse ceva mișcînd pe uliță și a venit speriată: “Scoală, că vine popa cu botezul!”. Am reușit performanța să fac patul în douăzeci de secunde, să-mi trag pantalonii pe mine în cinci și să înjur de tot restul secundelor pînă s-a umplut minutul – puteam să mai dorm, să-l mai visez pe Ponta, eram în metrou cu el, metroul avea geamurile sparte. Nu, nu mă întrebați: nu știu ce înseamnă.

Degeaba. Alarmă falsă. Nu era popa cu botezul. Era altcineva. Vecinul Gheorghiță, care aduna surcele prin grădina dînsus de noi, ne-a spus că azi popa e cu botezul pe Șoseaua Nouă, adică pe celălalt deal. Probabil va veni mîine. Și mîine voi face patul la fel de repede, în același acompaniament de bombăneli budist-ortodoxe, dacă vine prea devreme, adică înainte de miezul zilei. Sper să nu-l visez pe Ponta din nou.

Viața de sanatoriu continuă. Vecinul Gheorghiță s-a făcut că plouă că am făcut gardul. Nici “bravo, bre, ce gard frumos!”, nici “futu-te-n rasă de capitalist veros, cu banii tăi care ai făcut gardul de colo colo". N-a zis nimic. Nici eu nu l-am întrebat nimic. Puteam să-i bat apropouri, să-i dau de înțeles să contribuie și el, că gardul e și la el, și la mine. Nu i-am zis. L-am întrebat dacă are vaca lapte și dacă poate să ne aducă lapte diseară. Pe bani, evident. De la el cumpărăm lapte cînd venim acasă, la Telega. Tot el ne și cosește. Așa se face pe la țară, la ăia care n-au ce face cu fînul: cine cosește, de regulă ia iarba. Servici contra servici. Ipocrizia salvează România.

Viața de sanatoriu continuă. Azi dealul Măceș se vede din nori, plafonul alb e un pic mai sus. De dimineață, însă, cînd noaptea se îngemăna cu ziua, pe la cinci, cinci și jumătate, la primul cîntat al cocoșilor, cînd m-am trezit să bag lemne în foc – așa e la țară, dacă nu bagi lemne în foc, ai belit-o, nu e ca la voi, orășenilor pufoși, să meargă centrala, să dormi fără grijă, să-l visezi pe Ponta – azi dimineață Măceșul se întrezărea doar pe jumătate, într-o supă aproape albă și difuză. Soarele stătea să apară. Privighetoarea cînta. Cîinii lătrau. Pițigoii se trezeau. Vacile mugeau. Cocoși cocoșeau.

Viața de sanatoriu continuă. O să vă țin la curent. La curent o să vă țin. La doi douăzeci, alternativ, AC / DC. Sănătate curată, curentul alternativ. Așa e la sanatoriu. Halate și curent eftin. Pufoșilor.

Viața de sanatoriu continuă.

. Citeste tot...

Cînd urlă cireșii pe dealuri

Primăvara are un dichis secvențial. Rînd pe rînd, coastele patriei noastre Republica Naturală România se umplu cu felurite feluri de culori care semnalează ochiului priceput – cîți mai recunoașteți copacii de departe, pufoșii mei atomici și urbani? – cărui copac i-a venit rîndul la înflorit.

Mai întîi înnebunesc galben cornii. Ei sînt primii pe care îi vezi pe coaste, flacără mută, ștearsă, un galben murdar, de Dacie 1310 de pe vremuri. În rînd cu ei, doar din frunze, fără flori, izbucnesc sălciile – verde crud, verde crud, cel mai crud verde cu putință, un verde ușor gălbui, sălcii, sălcii everywhere.

Pe urmă țipă zarzării, de un alb intens, virgin, cea mai mireasă dintre copaci. Da, voi îi ziceți corcoduș. Un nume bicisnic, balcanic, care zvîrle în micime și în derizoriu frumusețea acestui pom. Noi, în adevărata Românie, îi zicem zarzăr, și bine facem.

Mai încolo, încet-încet, albul alb al zarzărilor va căpăta nuanțe verzui, căci va fi vremea prunilor. Apoi nuanțe roșiatice, căci va fi vremea merilor. Doar că acum strigătul de alb din Republica Naturală România are nuanțe ușor maronii. Căci e rîndul cireșilor să-și urle florile.

De treci codrii de aramă, de te-ntorci de la munte de sus, cum treci de Comarnic, pe dreapta-i apa Prahovei, pe stînga sînt niște coaste de dealuri, nici prea prea, nici foarte foarte. Pe acolo e țara cireșului sălbatic și a plopului – cu mugurii săi de un verde alburiu, pufos, parcă ușor nins.

E plină România în momentul de față de cireși sălbatici înfloriți în miez de pădure. Îi vezi de departe, coroanele acelea ale lor zvelte, simetrice, fără pic de frunză deocamdată în ele. Un alb ușor cîrmîz, cît să mînjească pata înflorită și să-i dea o ușoară nuanță, să știi că e cireș, nu altceva.

E plină România de cireși sălbatici în floare, dragilor, acolo prin locurile pe unde nu vom ajunge niciodată, doar le întrezărim din goana calului, a motorului, a vieții cretine, mereu pe fugă.

Conduceam la vale, spre Telega, și dintr-o dată m-a lovit o poftă necruțătoare de cireșe amare. Scurtă e viața, pufoșilor. Și primăvara trece prea repede.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cavalcada, acest loc unde învățați echitație

Criza vîrstei de mijloc generează reacții diferite la diferite categorii de pufoși.

Unii se apucă de pian, alții de făcut bani. Unii își fac MBA-ul, alții doctoratul. Unii își trag Mercedes sau BMW sau Porsche sau Ferrari, după posibilități. Alții își trag amantă. Alții își trag Mercedes sau MBW sau Porsche sau Ferrari, cu amantă cu tot. După posibilități.

Eu, mai intelectual de fel, m-am apucat de sport. De acum vreo aproape opt ani de zile, de cînd aveam 35 de ani, am încercat mai multe, cu diverse grade de pricepere. Cînd alții se lasă de sport, eu am început. Evident, la nivel amatoricesc. De pufos.

Totul a început cînd, uitîndu-mă la meciuri de rugby, am simțit instinctiv ce simt ăia acolo pe teren și mi-am dat seama că o să-mi pară rău mai la bătrînețe dacă nu încerc.

Și am încercat. Și mi-a ieșit destul de bine. Nu ca cei care au jucat în tinerețe, dar totuși. Ținînd cont de vîrstă, cred că mi-a ieșit decent. Am avut niște momente faine acolo, jos, pe iarbă. Mersi, pufoșii mei de la Rugby Dracula Old Boys!

Și pe urmă am încercat și aikido. Și pot să spun că nu mi-e rușine cu ce am reușit pînă acum. Îl simt. E acolo, în mine. Am și inventat termeni de specialitate, sînt practic un soi de teoretician al acestei arte marțiale: mermelewaza, electronage și durerowaza. Domo arigato gozaimashita, Nicu Sensei și colegii și prietenii mei de cale de la Itsushin Dojo!

Și pe urmă și schi. Aici mai greu, că încă sînt la început, dar am început să-l simt și pe ăsta. E fain cînd începi să te duci cu panta și cînd începi să înțelegi coborîrea. Mersi, Roland Teodorescu!

Iar acum, cea mai recentă extensie a pufoșeniei mele fizice de vîrstă de mijloc, am început să călăresc.

Nu, nu călărie de-aia la care rînjiți voi fasolea chiar acum, citind aceste rînduri – fi-v-ar rușine dacă v-ați gîndit la ce nu m-am gîndit eu. Călărie de-aia pe bune, adevărată, cu cai.

A fost și contextul potrivit. Am învățat alături de fetele mele. Am dus fetele la schi. De bine de rău, decît să stau pe margine, m-am băgat și eu. La călărie la fel. Am dus fetele la călărie. M-am băgat și eu.

E deja al doilea an de cînd facem. Anul trecut a fost mai așa, mai de tatonare.

Anul ăsta, însă, de cînd a cam dat colțul ierbii și de cînd s-a terminat sezonul de schi – mersi, Roli! ești un instructor excelent și un prieten fain! – am trecut pe călărie. Și am mers în fiecare săptămînă.

Asta pentru că am avut și șansa să găsim un loc fain, autentic, pe placul nostru.

Temerea noastră era să nu fie un loc năpădit de fițe, pentru că totuși călăria, ca și alte sporturi pe-aici pe la noi, ușor o dă în pampon mic burghez, sport de status social, unde contează mai mult cu ce mașină vii și ce cizme ai și cîți bani ai dat pe mănuși decît cum stai în șa, iar dacă nu ai calul tău parcă totuși nu ești chiar din lumea bună.

Din fericire, locul pe care l-am găsit, Cavalcada, păstorit cu pricepere și înțelepciune de Aurel Boată, reușește să evite figurile și trăirismele mic burgheze. E un loc unde te duci să călărești, să înveți, să simți caii, să rezonezi cu ei.



E un loc care reușește să împletească două lucruri tare importante: bunul simț și profesionalismul.

Băieții de la Cavalcada chiar se pricep la cai. Unii dintre ei participă la spectacole medievale și sînt cascadori de film. La filme de-alea adevărate, de Hollywood. Au lucrat cu profesioniști din alte țări.

Au prins școala și priceperea cascadorilor noștri de pe vremuri, de la Sobi. Au trăit de mici copii printre cai, au crescut printre picioarele lor, își știu calul cum își știe tătarul arcul ori samuraiul katana.

Și asta se vede și din felul în care simt clienții, își instruiesc clienții, interacționează cu ei. Știu să identifice nivelul acestora, știu să fie precauți, știu ce complicat e lucrul cu caii. Știu să ofere cu adevărat cursuri de echitație, nu doar să te urce pe cal și să creeze impresie. Și, de asemenea, știu să fie prietenoși, haioși, neforțați. Oameni, nu corporatiști.

Mai e încă ceva, la fel de important. Au niște cai cu adevărat faini.

David și Vijelie și Romică și Decebal și Darius și... na, că pe restul i-am uitat, vă uitați și voi pe site cum îi cheamă. Eu îl călăresc pe David, am început să mă învăț cu el. Andra pe Vijelie, o iapă mai mărunțică, dar cu o vînă în ea de speriat. Marta pe Romică.

V-am spus că am fost și în alte locuri la călărie. Acolo am avut parte de cai nici prea prea, nici foarte foarte.

Doar aici, la Cavalcada, a fost prima dată cînd am simțit cu adevărat ce înseamnă să ai cal sub tine. O forță a naturii. Un cal de rasă. Un cal bine hrănit, cu temperament, care are benzină în el să facă ce trebuie, și repede, și încet, și cinci minute, dar și două ore, dacă e cazul.

Cai adevărați. Cai arăbești cu lipițan, împrumutînd de la amîndouă rasele calitățile acestora: de la arăbești viteza și temperamentul și rezistența, de la lipițani statura și forța.

De patru luni, de când mergem acolo, am început să progresăm și să trecem de momentul acela mai complicat de la început, prin care treci orice sport te-ai apuca să faci.

Sîntem din ce în ce mai spontani la trap și începem să înțelegem galopul. Începem să avem rezistență, să nu mai obosim după o oră de călărie.

Și mai ales și mai ales, începem să călărim instinctiv, să avem momente în care simți că ești una cu calul, că se mișcă cu tine, că te miști cu el, că e o extensie a voinței și putirinței tale.

Și ne place. Din ce în ce mai mult.

Nu vreți să știți cum e. E bestial. În sensul cel mai animalic și mai pur și mai curat al cuvîntului. Ești o bestie pe o altă bestie și totul în jurul tău e natură, mișcare, concentrare, instinct, control, gest, focalizare. Poetry in motion.

Mulți, pe bună dreptate, scot în evidență scopurile profilactice ale practicării unui sport. Te ajută la sănătate, la condiția fizică, la interacțiunea cu ceilalți, dacă e sport de echipă, la spiritul de competiție, te disciplinează, te scapă de burtă, de varice, de toate hibele sedentarismului urban de care suferim.

Și evident că au dreptate. Toate acestea sînt clar în folosul nostru.

Dar la fel cum la aikido nu te duci să faci condiție fizică decît cel mult ca beneficiu secundar, ci te duci să-ți zideți spontaneitatea corporală și să înțelegi ma-ai-ul și să simți chestia aia cea mai foarte complicată și zen și de neexplicat, mushin,

La fel cum la rugby nu te duci pentru condiție fizică și pentru profilaxia coloanei – aici chiar din contră – ci pentru a simți acel fior cvasi-mistic cînd dai eseu sau placaj sau cînd te duci la susținere pentru unul din coechipierii tăi,

și toată realitatea din jurul tău e forță și concentrare și violență sublimată și cooperare și un dans complicat cu mingea, cu adversarul, cu coechipierii, cu vîntul, cu crampoanele,

La fel și la călărie te duci pentru acea senzație foarte tătărească și foarte premodernă cînd ești centaur și una cu calul și cînd totul este neforțat, elegant, zvîcnit, prelung, fluid, iar calul e ca un vînt solid sub tine, iar tu ești ca un zeu lichid călare pe el.

Și asta contează cu adevărat. Calul. Vîntul. Gestul. Mîna. Dîrlogul. Picioarele. Șaua. Și toate laolaltă.

Hai, pufoșilor. Încercați. N-o să vă pară rău. Nu spun că e ușor. Mai ales la început. Dar spun că e fain. Mult mai fain decît mi-aș fi închipuit.

Mulțumesc, Aurel, pentru ce ne înveți. Și mersi că trezești tătarul din mine.

Domo arigato gozaimashita!

PS: și, după ce învăț să călăresc, cînd o să mă fac mai mare și mai grizonat și o să am pătrățele la burtă de la atîta trap săltat, promit că-mi iau și BMW. Și, dacă nu mă spuneți la nevastă, poate nu numai BMW.





. Citeste tot...

Cînd moare o lume, simți un gust amar, ca de pelin, în gură

Cum intri în piață, la Rîmnicu Sărat, piața noastră de suflet, primele tarabe sînt dedicate întreprinzătorilor autentici, țăranii noștri get-beget, cei care vînd chestii specific românești: banane, portocale, roșii cherry și alte grapefruituri.

Printre ei, strecurată pe un colț de tarabă, lîngă tanti aia grasă care vinde gălețele cu cîrlige de rufe și papuci din plastic – altă invenție recentă într-o piață altminteri foarte faină, cu produse chiar bune – uite și o amărîtă de țigancă bătrînă, cu pielea uscată, pergamentoasă și cu postura oamenilor munciți și chinuiți și amărîți și săraci.

Vindea buruieni smulse de pe malul șanțului, ierburi de-ale noastre. Cîteva legături de mușețel, cîteva de pelin, uite și niște cimbrișor, uite și mentă – da, e de-aia bună, nu e izmă porcească. Stai că asta chiar nu știu ce e – s-a dovedit mai apoi a fi salvie, izbucnită în niște flori neașteptat de frumoase, inflorescențe liliachii.

Tocmai intrasem în piață. O lăsasem pe Marta la școală și mă abătusem să cumpăr cireșe. Comandă clară, de la fete: tata, să nu cumva să nu cumperi cireșe. @Trei kile, da? Că iar le mănînci pe toate, ca aseară...”

Mă uitam după cireșe și mă minunam de mirosul pătrunzător de căpșuni, de la hoardele de căpșuni ce au invadat piața, care mai de care mai “românești” și mai “dulci” și mai la șase lei – au început să lase la preț, ieri erau șapte, chiar opt lei kilul.

Văd scena dintr-o privire, în maniera aia gestaltică în care uneori ni se întîmplă să fotografiem realitatea. Țiganca, taraba, ierburile de leac, Plafarul de pe marginea șanțului, cumpărătoarea ușor cochetă, la aproape treizeci de ani, care se uita cam chiondorîș la una din legături.

Era clar că nu știe ce e. Era clar că nu o crede pe țigancă, aceasta încercînd s-o convingă că-i bună la molii.

Țiganca îi întindea legătura de pelin. Tînăra, ușor hipsteriță și preponderent urbană, clar din tribul gulerelor albe, se uita la ea și parcă nu-i venea s-o cumpere.

“Da, chiar pentru molii caut și eu. Dar sînteți sigură că e bună? Nu știu ce să zic”.

Parcă vedeai gîndurile din spatele ochilor: nu mai bine iau eu ceva de dat de molii de pe la Mega Image sau de la Carrefour?

Și în ochii sărmanei țigănci puteai citi ceva, dacă știai să te uiți: exasperare. Nu-și permitea să lase să se vadă asta prea evident, că totuși avea ceva de vîndut. Dar era acolo, bine ascuns.

Cum naiba să nu fie bun pelinul la molii? De pe vremea lui Ghilgameș e bun la molii. Și se vedea din ochii bătrînei că știe clar ce reproșează în gînd, doar îl cunoscuse pe Ghilgameș, era dincolo de timp și de vreme, era bătrînă precum Mediterana.

Mă abat din drumul meu spre cireșe, fac scurt dreapta la taraba ei, mă opresc în dreptul cumpărătoarei, domnița urbană și cochetă care nu știe ce e ăla pelinul. Iaca un gură cască în plus.

Întîi mă uit, apoi mă bag în vorbă. O asigur pe tînăra domniță urbană că da, chiar e pelin, și da, chiar e foarte bun la molii.

Se uită la mine. Se uită la țigangă. Se uită la pelin, de parcă dădea s-o muște.

“Și cum îl pun?”

Țiganca ridică din umeri. Spunem amîndoi, aproape în același timp “Păi cum să-l puneți? Îl băgați între haine”.

“Și nu pătează?”

Acum e rîndul meu să încerc să-mi ascund exasperarea și să răspundă prima bătrîna. “Nu, doamnă, nu pătează. Așa se pune, între haine”.

Parcă nu-i vine să cumpere. Eu o mai asigur încă o dată că e foarte bun contra moliilor. E clar, am viitorul asigurat. Director de marketing la produse tradiționale culese manual mă fac, dacă pică Guvernul.

Tînăra, șovăielnică în continuare. Dacă totuși se pătează hainele? Stric bunătate de haine cu sărăcia asta de buruiană. Se mai gîndește un pic, parcă o simți că nu știe cum să iasă din această situație care începe să devină stînjenitoare.

Noi, răbdători. Avem niște pelin de vîndut, nu grăbim clienta.

“Bine, iau. Dar dați-mi doar o legătură. Cît e?”.

“Un leu legătura, doamnă”.

Țiganca îi întinde pelinul. Domnița urbană plătește și pleacă, frumoasă și tînără și cochetă și aproape la treizeci de ani. Clar din tribul gulerelor albe.

Eu rămîn. Îi cumpăr țigăncii și pelin, și izmă, și mușețel – “vi le dau pe amîndouă, că doar astea mi-au mai rămas” – și cimbrișor, în amintirea tuturor mușuroaielor de furnici pe care le-am deranjat culegînd cimbrișorul cel lacom de soare, și chestie de-aia fistichie liliachie care atunci aflu, cu mare surprindere, că e salvie – mă uit la frunze, cîteva pe tijă, pe jos, da, cam arată a salvie, habar n-aveam că face așa florile. Soc nu iau, că cumpărasem ieri.

Am uitat să vă spun, bătrîna avea de vînzare și cîteva grămăjoare de flori de soc. Erau curate, n-aveau pureci. Numa’ bune să le duci acasă să pui apă și drojdie și zahăr, să faci socată.

Unde s-a rupt filmul? Cînd a început generația noastră și cea de după noi, ăștia de patruzeci de ani, ăștia de treizeci de ani, să uite cum arată pelinul și la ce e bun?

Cînd s-a rupt legătura cu ulmul, cu frasinul, cu leușteanul, cu balega de vacă, cu furca, cu izma, cu socul, cu rădașca și cu coropișnița?

De ce erau ochii țigăncii așa de triști?

Ce o să facem cînd o să ne moară bătrînii și n-o să mai știm la ce e bun pelinul, și nici măcar cum arată, la frunză, la miros, la gust?

Trebuia să-i las mai mulți bani. Ierburile alea făceau cu siguranță mai mult, chiar dacă au fost culese de pe marginea șanțului.



. Citeste tot...

Georgia on my mind

Sambata l-am cumparat si ieri, duminica, l-am pus. Un pui de viata. In fata blocului, linga mesteacanul care deja are vreo 30 de ani. Sper sa nu-l fure. O bucata de Georgia in fata casei.



Un cedru. Cel mai probabil Cedrus atlantica. Cel mai probabil varietatea glauca. N-avea eticheta pe el. Ii cam atirna crengile. Deci s-ar putea sa fie si varietatea pendula. Sper sa nu. Il vreau drept si mare si viguros, cum drept si mare si viguros erau cedrii pe care-i lua Ghilghames in brate, de-i scotea din radacini in mare turbarea sa de rege si de animal si de fiara.

Da, stiu, cedrii sint mai degraba semn de Mediterana si de Iliada si de Biblie. Dar eu in Georgia i-am vazut in floarea vigorii lor si acolo m-am indragostit de ei. Crengile lor, orizontale si asimetrice, puternice, vinoase, dar fara acea rigoare plictisitoare a bradului.



Un conifer elegant. Un conifer vechi. Un conifer care nu-mi da nici una din senzatiile neplacute asociate cu bradul. Asta pentru ca, dupa capul meu, bradul nu are ce cauta la cimpie. Ori de cite ori vad cite un brad prin Bucuresti mi se strepezesc dintii.

Mai sint niste cedri frumosi in Madrid, in fata la El Prado. Dar adevaratii cedri nu sint in Liban, sint in Tbilisi. Acolo unde se tot cauta lina de aur. Si, de ieri incepind, unul mic si prapadit si in Bucuresti.



In 150 de ani, daca intre timp nu-l fura ori nu-l taie, o sa fie ca ala din fata de la Prado.

Hai, ca mai e doar un pic.





. Citeste tot...

Un veac de corbitate

Cra! Cra! se aude deasupra malului, dincolo de frasini.

Nu-l văd încă, dar știu cine e. E dînsul, e Corbul. Nu cioară. Nu confundați cioara cu corbul. Mai stau un pic, mă uit peste vîrfurile copacilor. O să apară. O să apară. Cra cra, face din nou, auzindu-se mai aproape. Apoi un vîrf de aripă, apoi tot rotocolul negru pe cer. Cra cra! își anunță el zborul leneș, de bestie sigură pe ea.

Cra cra! îi răspunde un pic mai încolo tovarășul (sau tovarășa?) lui. Știu că sînt doi. Chiar trei. Anul trecut erau și cu puiul. Cel de-al doilea nu se vede, doar ecoul cra-cra-ului său se aude dincolo de muchie.

Primul corb se învîrte ușor spre stînga, spre asfințit, alunecînd pe deasupra coamei Plaiului. S-a dus. Va veni din nou.

Corbii la Telega. Cel mai clar semn de vindecare a naturii. Un întreg lanț trofic se ascunde în spatele acestei perechi ce își face veacul de ceva timp, să fie aproape 10 ani, pe aici. Ad literam spun "își face veacul", pentru că un corb poate trăi pînă la 100 de ani.

Unii aveau un veac de singurătate drept pedeapsă pentru păcatele trăite. Noi, la Telega, ne pregătim pentru un veac de corbitate. Tot pentru păcatele trăite, mărturisite au nemărturisite, scrise au nescrise, date la televizor au ba.

Așa să ne ajute sfinții frasini... :)



Citeste tot...

Il pleuge sur Liege

Iar plouă ca la Macondo. Ori face Iahve pomana de 40 de zile a drept-răposatului GGM, ori s-au hotărît șerpilienii de la Holywood să facă ecranizarea pe aici pe plaiuri telegene, că e peisajele frumoase și laptele ieftin și figuranții expresivi la față. Mă întreb oare, cine o fi colonelul Aureliano Buendia de Telega? L-or fi avansat în grad și scos în retragere? De ce plouă ca la Londra? Unde e sediul MI5 al rezidenturii din Telega? Are și subteran? E vreo navă cosmică ascunsă în sala de sport de la noi de la Școala Generală 1? De ce se îndreaptă spre mine oamenii aceia cu găleți electorale și cu o imensă plasă de fluturi în mîini și de ce ascunde ei la spate o cămașă cu mîneci lungi lungi lungi? De ce e oamenii răi cu mine? N-am făcut nimic. Doar am spus adevărul. Ieri a fost ziua presei. Nu merit așa ceva. Am dulapul plin de cămăși. Jur să spun adevărul și numai ade



. Citeste tot...

La ăștia nu vin alegerile

Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

La ăștia nu vin alegerile!

. Citeste tot...

Lupii, apa, viața

Neapărat de văzut. E scurt și atît de puternic.

Nu doar pentru iubitorii de natură și de documentare animalicoase frumos filmate, noi ăștia ecologiștii de fotoliu de la Discovery Channel și de la National Geographic HD.

Ci mai ales pentru a înțelege complicata știință a complexității, relațiile contra-intuitive și non-liniare ce se pot institui între diversele părți ale unui sistem mare, cu multe componente și multe interacțiuni. Ce înseamnă o mică modificare. Efectul de aripioară de muscă de unt, adica the butterfly wing effect.

Recomandat cu căldură tuturor celor care cred că înțeleg societatea românească, economia ei, politica ei, evoluțiile sale electorale, media, de consum FMGC, de stil de viață, structurile sale atitudinale, valorice, tot ce înseamnă fiara asta mare și complicată numită societate și, în consecință, își permit să o critice cu spume, critic, violent, vituperant.

Ce e mare nu e simplu. Ce e la televizor nu e realitate. Și cifrele nu minte, mai ales cînd ele e sondaje.

Sau, cum ar zice polițistul Lucică, fioroasa noastră linie a doua de la rugby, atunci cînd se îmbată (adică e fioros doar cînd se îmbată, în rest îi e frică să se bage la tăvăleală). Se urcă pe masă, ridică paharul, se lasă primejdios de fioros pe spate, de ne bagă pe toți în boală, poate pică plăvanul, sparge dracu' tot, ne pun ăștia să plătim toată cîrciuma, și răcnește: “Luuuupiiiiii, băăăă!”

Așa se studiază complexitatea. Cu sacrificii. “Luuuupiiiiii, băăăă!”





. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...