Germania ori America? O alegere simplă

Semnele sînt din ce în ce mai clare: nemții bat palma pe termen lung cu rușii, peste toată Europa Centrală și de Est, ieșind astfel și mai mult de sub umbra americanilor care, de 70 de ani încoace, de cînd s-a terminat al doilea război mondial, se tot proiectează peste peninsula Europa. Se conturează din ce în ce mai limpede un Heartland continental, drept contrapondere autonomă la imperiul maritim american.

În marele joc geostrategic, singurul joc care contează, sîntem un biet pion. Nu avem nici resursele materiale, nici resursele simbolice în stare să ne facă să stăm pe picioarele noastre, proprii și personale.

Ca să înțelegeți diferența de magnitudine, americanii cheltuie în fiecare an doar pe întreținerea bazelor militare din străinătate, vreo 800 la număr, cît aproape tot PIB-ul întregii Românii. Repet: cît tot PIB-ul nostru, nu cît bugetul nostru. Cine știe diferența dintre PIB și buget, înțelege. Cine nu o știe, îi explic degeaba, oricum mă chinui inutil, rămîne prost pe vecie.

Fiind un biet pion în acest mare joc geostrategic, singurul joc care contează, nu avem ce face decît să avem un aliat dintre cei mari. Cei mari fiind ăia mari, de-i numeri pe degetele la două mîini: America, China, Germania, Anglia, Rusia, Japonia, Franța, India (mai recent), Israel, Iran și... și... și cam atît.

Deci cu care? Pendularea recentă a românilor, dincolo de alianțele formale numite UE și NATO, tot între Germania și SUA se face. Căci NATO e America, iar UE e Germania. Restul nu contează. Francezii sînt niște bieți bicisnici neputincioși. Italienii și mai și. Israelul are jocul lui separat și aparte și nu e, totuși, în aceeași ligă cu ăia mari de tot. Britanicii joacă jocul pe care îl știu de secole: perfizi și separați. Deci fie nemții, fie americanii.

Problema este că nemții sînt din ce în ce mai prieteni cu rușii. Iar rușii, după cum bine știm și după cum sondajele în mod constant vin să ne confirme, sînt percepuți de către români ca fiind principalii neprieteni ai României.

Că e adevărat, că e fals, nu discut, nu e treaba mea, oricum voi vă pricepeți mai bine la toate, deci orice v-aș spune eu tot aia o să credeți. Însă nu contează dacă e adevărat sau fals. Contează ce crede poporul. Iar poporul, opinia publică, vocea contribuabilului, este puternic rusofobă – ca și alte țări din zona asta a Europei Centrale și de Est, aflată pînă de curînd, o jumătate de secol și mai bine, sub controlul sovietic.



Deci românilor nu le place de ruși. Pe de altă parte, nemții cam bat palma cu rușii. Pe de altă altă parte, americanilor nici lor nu le place de ruși, fiind definiți, alături de chinezi, drept principalii lor adversari. Deci cum credeți voi că se așează lucrurile, ținînd cont de aceste ecuații?

Concluzia e simplă. Plus cu minus dă minus. Minus cu minus dă plus. Ori ne schimbăm atitudinea față de ruși, dacă vrem să fim în continuare sub influența principală a Nemției. Ori, încet încet, punem din ce în ce mai multă bază pe americani.

Nu cred că e posibil ca românii să-și schimbe părerea prea ușor despre ruși. Oricît de mult s-ar chinui propaganda ariană, cum s-a încercat și s-a reușit să se atenueze, de-a lungul a două generații, tensiunile dintre nemți și francezi, nu o să reușească. Românii n-o să aibă niciodată sentimente pozitive față de ruși.

În consecință, o să fie pe dos: românii o să înceapă să-și dea seama că nemții nu sînt, totuși, chiar așa de cușer. Pe termen mediu – zece ani și mai mult –o să ne dăm seama că pacea nemților cu rușii nu ne convine și o să ne căutăm și mai mult siguranța în brațele americanilor. Nu numai noi vom fi în această situație - și polonezii vor gîndi la fel, dacă nu o fac deja.

Pe asta se bazează strategii americani atunci cînd încurajează alianța regională Polonia – România. Pe asta se bazează strategii americani cînd, în fața unei Vechi Europe din ce în ce mai distante și a unei Turcii din ce în ce mai neootomane, își construiesc un nou picior de pod continental în țările Noii Europe.

E simplu. E atît de simplu. Dincolo de incidentele de parcurs – președinte de etnie germană, care va avea două mandate, banii europeni prin care UE vor încerca să ne cumpere bunăvoința, încetul cu încetul opinia publică românească va conștientiza această nevoie de alegere.

Acum românii încă nu fac diferența. Pentru ei și UE și NATO sînt la fel de bune, și nemții și americanii sînt la fel de necesari. În cîțiva ani, însă, poate în zece, poate în mai mulți, poate în mai puțini, românii vor începe să-și dea seama că nemții fac jocul rușilor și vor începe să resimtă asta. Deocamdată această gîndire este doar la nivel de elite – fie elite ideologice, fie elite de forță: militari, servicii, justiție. În cîțiva ani această nevoie de alegere va permea și restul societății.

Să vezi atunci propagandă.



. Citeste tot...

Aoleu! Să vezi că începe!

Zilele astea, lumea se împarte simplu: între cei care cred că începe războiul și cei care cred că nu. Evident că mai e și o a treia parte, a much better informed one, care știe că războiul a început deja. Dar aia nu intră în categorisirile sociologice, în structurările statistice. They are just the few ones that matter only in the rooms full of smoke. Ei nu se pun la socoteală, pentru că ei fac socoteala.

E vorba, bineînțeles, nu de orice fel de război. Mai mereu avem un “orice fel de război” în desfășurare undeva într-un colț al lumii. E vorba despre Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică. E vorba de Războiul Mondial. Al treilea război mondial. Ăla mare. WW3. Ăla mare și rău, din care s-ar putea să nu scăpăm. Să nu mai scape nimeni.

Incidentul foarte recent cu avionul rusesc (ptiu! era să scriu “sovietic”; old habits die hard, cum ar spune Tarkovski) dă un și mai mare sens de urgență acestei teme de dezbatere. Avem, din păcate, o premieră nefericită. E prima dată cînd un stat NATO atacă de manieră cît se poate de explicită o capabilitate militară non-trivială a unui alt stat important din punct de vedere geostrategic. În cazul de față Rusia, the good ol’ classic foe of NATO since it all began back în 1950 something.

Spun “capabilitate militară non-trivială” pentru că în acest eveniment au fost implicate elemente semnificative (și puternic simbolice) ale forțelor armate respective. Nu a fost “doar” o “simplă” trosneală diplomatică din vorbe. Sticks and stones can break my bones, but words do me no harm. Nope. Nyet. Nu a fost nici “doar” o “simplă” mermeleală proastă și naivă între niște pifani proști și naivi, dotați cu niște pocnitori de arme simple.

A fost un ditamai avionul de vînătoare, unul din vîrfurile de lance tehnologică ale proiecției puterii militare a unui stat, doborît de un alt ditamai avionul de vînătoare. Milioane de dolari ori de euroi și milioane de ore-muncă investite în ele și milioane de unități de energie distructivă care au fost făcute praf de o unitate militară echivalentă. Complicat. Semnificativ. Important. Simbolic.

Dacă îi zicem “incident”, deja forțăm rău sensul acestui cuvînt. Sau poate prin folosirea lui avem cumva dorința magică de a modela realitatea în jurul cuvintelor. Poate dacă folosim cuvinte moi, blînde, punctuale, atunci poate și realitatea va rămîne moale, pașnică, pufoasă. Doamnă pom, a fost “doar” un incident. Vă rog eu, doamnă pom: să nu înceapă războiul. A fost “doar” un incident.

Dincolo însă de wishful thingkingul nostru, de pledoaria noastră către Doamna Pom care ne îndeplinește toate dorințele, Doamnă Pom, vă rugăm noi să nu înceapă războiul, uite, folosim cuvinte moi, pașnice, întrebarea rămîne la fel de puternică. Începe sau nu începe?

Acest incident nu cumva este și el la rîndul lui vîrful de lance al unei chestii mult mai mari și mai rele și mai nemernice care stă să se prăvălească asupra noastră? Sau rămîne la stadiul de incident, ceva punctual, contingent, containable? Este el trîmbița Apocalipsei, a portent of things to come? Sau doar un plouf în băltoaca fluxului de evenimente care azi reprezintă tot, mine nu-și mai aduce aminte nimeni de ele?

Tendința, dacă este să ne rotim privirea roată împrejur și să ne uităm prin opinia publică, fie ea structurată și pertinent-competentă-cea-mai-foarte-înțeleaptă din presa premium care de fapt e varză, dar își spune că e premium, fie în zona mai difuză și confuză a mediei sociale, unde toate trăirismele isterice și paranoice conviețuiesc în cea mai pașnică democrație comunicațională -

[[ waw, ce frază! De la capăt, mai simplu, că v-am făcut capul varză ]]

Dacă facem o analiză de conținut a diverselor tipuri de discurs public, vedem că tendința dominantă în momentul de față este de tipul “să fugim, ne mănîncă!”. Multă lume crede că sîntem pe cale să înceapă războiul. Pînă și eu, un pufos care prin forța împrejurărilor am fost nevoit să învăț precauția, mă tem că s-ar cam putea să înceapă.

Temerea este cît se poate de firească și de necesară. E bine în general să te temi, să-ți faci griji, să te gîndești la ce e mai rău. Istoria și teoria probabilităților ne învață că de regulă cei care nu se tem or fi ei eroi, dar au și șanse mult mai mici de supraviețuire. Deci e bine să ne temem. Ne temem cînd trecem strada, să nu dea mașina peste noi. Darămite acum, cînd e mult mai important.

Temerea noastră însă s-ar putea să fie mult accentuată datorită faptului că nu învățăm nimic de la istorie. Asta pentru că, de regulă, nu știm istorie. Sau – varianta mai bicisnică – nu ne interesează istoria. Știți voi butada aia: cine nu cunoaște istoria e sortit să o repete. Cine cunoaște istoria e sortit să privească neputincios cum restul celor mulți care nu știu istoria o repetă.

Istorie, pufoșilor. Să ne uităm un pic la istorie.

E vorba de istoria foarte recentă, dar totuși istorie. Istoria de regulă este înțeleasă de lume ca fiind “toate acele chestii multe și complicate care nu s-au întîmplat pe timpul vieții mele”. Ei bine, avem de-a face cu o perioadă istorică recentă, foarte recentă, pe care istoricii pedanți o bagă la categoria “istorie contemporană” și care poate să fie de folos pentru a înțelege momentul actual, această situație de cumpănă politică, în marginea Marelui Război.

E vorba de perioada Războiului Rece. De toți acei ani între 1950 și 1990 pe care cei mai mulți dintre noi fie nu i-am trăit, fie i-am prins fiind copii, fie – cei mai în vîrstă dintre noi – i-am prins, dar nu prea știm mare lucru despre ei. Și neștiind mare lucru despre acei ani, nu-i cunoaștem. Deci nu știm istorie. Deci sîntem sortiți să o repetăm. Nu putem folosi lecția trecutului pentru a o aplica în prezent.

De ce nu știm istoria? Mai bine spus, de ce nu rezonăm emoțional la această bucată de istorie totuși foarte recentă? De ce nu avem înfiptă în fibra ființei noastre această istorie recentă, să fim vaccinați la ceea ce se întîmplă acum?

Pe rînd.

Cei care sînteți prea tineri asta este, sînteți prea tineri. Eu nu. Voi da. Tinerii frumoși și liberi și sălbatici care v-ați născut după 1980, după 1990. E istorie pentru voi, nu ați trăit-o. Știți de ea din cărți, din manuale. Fie că citiți de Revoluția Franceză, fie că citiți de Războiul Rece, tot aia e.

Cei de vîrsta mea, care cam sîntem pe la vîrsta de mijloc și am prins ceva din perioada aia, să zicem anii 80, am prins-o copii fiind și tot nu relaționăm cu ea. Sîntem și noi tot ca tinerii frumoși și sălbatici care n-au prins-o nici măcar fizic.

La fel cum pentru tinerii din ziua de azi Revoluția de la 1989 e ceva îndepărtat, străin, citit din manualele de școală, chiar dacă erau totuși născuți atunci, și pentru noi Războiul Rece e ceva vag, aflat prin prisma interesului vîrstei de copil. Eram născuți, am prins o bucată de Război Rece, dar nu îl avem imprimat în scoarța creierului, să putem face recurs la el cînd avem nevoie. Poate ne afecta cearta dintre Reagan și Andropov, poate (și) din cauza aia nu era mîncare la Alimentară, dar noi nu știam. Eram copii.

Iar cei în vîrstă, care au prins vremurile alea, părinții și bunicii noștri, ei trăiau din păcate într-o bulă de izolare comunicațională, pe vremea comunismului, cînd zgomotul lumii înconjurătoare se auzea doar în surdină. În afară de cei cîțiva care mai ascultau Europa Liberă, restul nu știau despre lume decît ce spunea Scînteia și România Liberă și Radio România Actualități și cele două ore de televiziune zilnice de la TVR 1.

Că atît era pe vremea aia. Nici cablu, nici internet, nici presă străină. Drept pentru care nici ei nu au imprimată în scoarța creierului experiența Războiului Rece, să poată face recurs la ea cînd au nevoie, decît în varianta locală, românească, săracă informațional, specifică lagărului socialist.

Drept pentru care practic toți românii din ziua de azi trăiesc evenimentele de acum ca pe o filă nouă, albă, învață istoria the hard way, repetînd-o.

Nu avem experiența iminenței începerii celui de-al treilea război mondial, iminență care a caracterizat aproape zilnic viața publică occidentală din anii 50 pînă în anii 90, cînd în cele din urmă hegemonul militar american și alianța din jurul său, NATO, au răzbit atît în războiul rece militar, dar și în cel economic și ideologic.

Cel puțin pe moment, cel puțin următorii douăzeci – treizeci de ani, pînă în zilele noastre, făcîndu-l pe Fukuyama să proclame sfîrșitul istoriei. Ce fraier. Ce pufos...

Pe vremea aceea, dragii mei pufoși recenți, pe vremea Războiului Rece, în anii 50 sau 60 sau 70 sau 80, americanii ori rușii ori francezii ori nemții – federali ori democrați – ori italienii se așteptau aproape în fiecare zi să înceapă Războiul cu R mare de la R Rățușcă Rău_mi-e_frică.

Și pentru că se temeau că începe războiul cel mare, WW3, își făceau adăposturi anti-atomice în fundul curții sau învățau cum să fugă repede repede în adăpostul anti-atomic de sub școală ori de la Primărie

și stăteau cu inima în gît și cu infarctul la subțioară în fiecare zi și se temeau și se căcau pe ei de frică

și citeau în ziare cum iar se ceartă rușii cu americanii și iar e război în Coreea în Cambodgia în Algeria în Vietnam în Afganistan

cum explodează bombe în Germania, puse de anarhiști și de teroriști și de Zorii Roșii și cum explodează bombe în Italia și cum se răpesc oameni și premieri și lumea moare

și e foarte posibil să înceapă războiul, războiul cel mare, și pregătiți-vă, căci un avion american care zbura la mare altitudine a fost doborît deasupra Siberiei, făcea spionaj,

ați auzit de U2?, nu, nu e trupa de glam rock care îl are pe Bono solist, e un tip de avion strategic, Lockheed U2, după care de altminteri și-a luat numele trupa U2, și care zboară sus sus de tot, în stratosferă, și face poze ce e jos sub el, adică spionează.

Și rușii l-au doborît și a ieșit mare scandal și era cît pe-aci să se întîmple. Să înceapă.

Dar de Golful Porcilor ați auzit? Poate da. Poate nu. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Dar de Criza Rachetelor ați auzit? Da, tot în Cuba s-a întîmplat. Poate ați auzit. Dar nu ați trăit frica din vremea aia. Atunci chiar era să înceapă.

Dar de incidentul cu submarinul atomic rusesc din anii 80 ați auzit? Cînd comandantul, pe baza zice-se a unor informații false venite de la senzori, vroia să dea drumul la rachete, și de-abia cu greu l-a convins secundul că nu e cazul, să mai aștepte, hai să avem și confirmarea?

Și evident că acum secundul e erou național în Rusia și-l laudă de asemenea și toată presa occidentală și a primit distincții pentru pace de la diplomația NATO și toți oamenii cu capul pe umeri în consideră unul din marii oameni ai secolului XX, că a împiedicat începerea celui de-al Treilea Război Mondial.

Dar nici de ăsta n-ați auzit. Pentru că, la vremea respectivă, nimeni n-a auzit. Doar rușii au știut de incident. Și pe urmă, la ceva timp, au spus și celorlalți.



Dincolo de detalii, ce vreau să vă spun este că alții, la vremea lor, au trăit fix aceeași incertitudine și teamă și sfîșiere cumplită de mațe pe care o trăim noi în zilele astea. Aoleu, nu cumva o să înceapă? Lumea a stat într-un echilibru instabil, pe muchiar prăpastiei, zeci de ani la rînd, într-o confruntare de tipul “aoleu, stă să înceapă! Aoleu, să vezi că acum chiar începe“ care de fapt a fost CHIAR Războiul Rece.

Acest “aoleu! Să vezi că începe“ este eticheta pe scurt a Războiului Rece. Un al Treilea Război Mondial care aproape a început, între exact antagoniștii din ziua de azi, NATO și Rusia – la vremea respectivă Uniunea Sovietică. Dar care n-a început.

Nu știu dacă drept urmare a avionului rusesc doborît de turci va începe WW3. Poate da, poate nu. Nici occidentalii din 1960 sau 1970 nu știau. Făceau tot posibilul să nu înceapă. Să sperăm că oamenii din camerele pline de fum, care zilele astea nu prea mai sînt pline de fum, că pînă și generalii și stăpînii lumii s-au cam lăsat de fumat, vor avea înțelepciunea să găsească o soluție în așa fel încît incidentul cu avionul rusesc doborît în Siria să rămînă chiar așa: un incident.

Nu știu dacă va începe războiul. Dar știu că trebuie să știm istoria și mai ales să o înțelegem. Nu e suficient să citim istoria ca pe o carte stupidă și plictisitoare, să memorăm date și domnitori și cîmpuri de bătălie. Mai ales și mai ales trebuie să citim istorie ȘI să îi înțelegem pe cei care, la vremea respectivă, au trăit-o.

Vă propun un necesar act de cunoaștere dublată de empatie care ne va ajuta să înțelegem mai bine prezentul. Adică să ne înțelegem propria istorie, asta pe care o trăim și care se țese zi de zi, secundă de secundă, fix sub picioarele noastre, prin inimile și creierii noștri.

Și să înțelegem că trăim un nou Război Rece. Care s-ar prea bine putea să devină un Război Cald. Doamne ferește! :(

PS: După cum probabil ați putut observa, pe tot parcursul acestui articol am tot folosit expresii engleze.

Asta pe de o parte pentru că îmi vin la îndemînă, engleza avînd unele sintagme și expresii parcă făcute pentru asemenea situații. Pe de altă parte pentru că fac parte dintre acei pufoși de intelectuali recenți și superficiali care atunci cînd calcă pe greblă, nu-și mai aduc aminte cum îi spune în limba română, deși coada rake-ului îi vine drept în față, peste dinți.

Pe de a treia parte, nici nu știu limba rusă, cu excepția lui nyet, karandaș, ia pișu (nu, nu înseamnă ce credeți voi că pișu pișu – înseamnă “eu scriu”) și “Ivan, davai mai avtamat”, “Ia liubliu tebya, Natașa”. Deși sînt acuzat, de cînd m-am dat cu PSD-ul, că sînt un nemernic kaghebist care vinde țara la ruși și la chineji, încă nu știu nici rusă, nici chineză, doar engleză și franceză.

Iar Brel rămîne în continuare profetul meu, deși de cînd m-am apucat de călărit am început să-l înțeleg mult mai bine pe nebunul de Vîsoțki cu caii lui scăpați din frîu.



. Citeste tot...

[...] si anume ca Rusia, indiferent de ipostazele sale, nu se poate schimba [...]

Domnia sa [d-nul Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, autorul unor declaratii recente critice la adresa Romaniei si a semnarii acordului privind scutul anti-racheta; n. mea] nu realizeaza nicio clipa ca insasi aceasta ultima declaratie zeflemitoare la adresa Romaniei demonstreaza exact acest lucru, si anume ca Rusia, indiferent de ipostazele sale, nu se poate schimba, nutrind in continuare intentii imperiale, in primul rand in raport cu vecinii sai mai apropiati sau mai indepartati!

Iar daca adaugam la aceasta insesi cuvintele rostite expres de dl. Rogozin, cum ca misiunea diplomatilor rusi – nota bene, actuali, nu imperiali ori sovietici – este “sa fie tot timpul prezenti si sa nu-i lase pe americani sa fie singuri cu europenii”, afirmatia de mai sus se justifica o data mai mult, alimentand si mai mult suspiciunile intemeiate ale aliatilor.

Eu recunosc ca nu sunt filorus. Dar am cautat intotdeauna sa raman realist. Tocmai de aceea, cu catva timp in urma, am numit absenta unor raporturi normale cu Rusia drept una una din lacunele diplomatiei noastre. Si asta in ciuda faptului ca, economic vorbind, pozitiile ocupate de firmele rusesti in Romania sunt mai puternice acum, decat erau pe vremea cand eram aliati, membri ai CAER-ului si impartaseam “aceleasi idealuri”. (Pentru aceasta pozitie mi-am luat portia de critica din partea “gardienilor valorilor occidentale” de pe meleagurile noastre).

Numai ca, atunci cand mi-am asumat riscul acestor critici, propunand initierea unui dialog serios cu Moscova (si pentru a recupera din decalajul care ne separa in acest domeniu de celelalte tari UE, inclusiv mari, ca Germania, Franta si Italia, sau de recenti membri, foste tari socialiste ca noi) am avut in vedere ca, de cealalta parte, vom avea de-a face cu parteneri seriosi, nu cu persoane care, dupa ce ne ameninta, ne iau apoi la misto, cand vad ca nu ne pot intimida.

Ioan Mircea Pascu, Un raspuns serios d-nului Rogozin (Contributors.ro, 27 dec 2011)

Cititi si comentariile. Sint pertinente, spre deosebire de comentariile altor articole.

. Citeste tot...

A portent of things to come

Rusia intra incet dar sigur in NATO, nu pe usa din fata, ci pe intrarea de serviciu. Mecanismul de actionare e declansat discret – dar sigur – din interior. Profitand de un context international mai favorabil ca niciodata, Kremlinul isi largeste, fie si indirect, aliantele militare, si tinteste din ce in ce mai sus.

Nadia Dincovici, Rusia defensiva, 11 februarie 2011 Citeste tot...

România, NATO, UE și modernizarea

Dat fiind ca l-am postat pe 30 decembrie, cind cei mai multi dintre voi va legati sireturile la pantofi pentru Revelion, m-am gindit sa il propun din nou spre lectura.

:wink:

* * *

Zilele astea se tot discută despre modernizarea României. Argumentele curg fierbinți pe tîmple. Un exemplu de discuție aici, la Ștefan Vlaston, persoană pe care o apreciez din ce în ce mai mult pentru scrierile sale.

Zilele astea se întîmplă că tot citesc Weber. Știm cu toții, cu excepția celor care nu știți, că modernizarea reprezintă unul din conceptele sale centrale, laolaltă cu toate celelalte idei asociate: raționalizarea, instituționalizarea, eficientizarea, desvrăjirea.

Zilele trecute, acum ceva timp, iaca parcă ieri, acum doi ani și ceva, prin toamna lui 2008, scriam cu vervă școlărească un eseu pentru admiterea la Colegiul Național de Apărare.

Tema care ne fusese propusă era una comună, generoasă în larghețea ei de cuprindere: Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării.

Cu alte cuvinte, militarii ne dăduseră temă pentru acasă să vază ce poate să ne concocteze mintea, în ce măsură sîntem pe aceeași lungime de undă, rezonăm cu valorile proprii acestei instituții.

Și pentru că toate se leagă și nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu excepția însăși a esenței lumii, a fundamentului său probabilistic, aleatoriu și lipsit de zei, simt că trebuie să vă prezint eseul, ca pe o justificare, ca pe o urare de La Mulți Ani, ca pe o profesie de credință, ca pe o document ideologic, ca pe o declarație a valorilor în care crede Turambar.

Cele ce urmează reprezintă, fără nici un fel de modificare, except my real name, cele propuse comisiei de admitere de la Colegiul Național de Apărare acum doi ani și ceva. Nici un cuvînt, nici o iotă din cele scrise nu și-au pierdut puterea de actualitate. Și nici peste cincizeci de ani nu și le vor pierde.

Scuzați tonul pedanto-didactico-școlăresc. E vorba de contextul în care a fost scris.

Hai, la mulți ani, românilor, oamenilor, muritorilor, zăticniților, triștilor, abătuților...








* * *

Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării


Contextul istoric și geopolitic
In orice demers de cunoaştere, cel mai bine este să plecăm de la început: de la definirea şi înţelegerea termenilor.

„România” știm cu toții ce este: țara în care trăim. Nu zăbovim asupra definirii sale.

„NATO” și „UE”, de asemenea, reprezintă entități supra-statale suficient de bine cunoscute, cu scopuri suficient de bine conturate. Pe de altă parte, însă, o scurtă prezentare a lor ne permite să înțelegem mai bine tema de discuție propusă în titlu și să pregătim astfel argumentarea ulterioară. Așadar, NATO și UE, pe scurt, pentru a scoate în evidență contextul istoric și geopolitic în care consider că trebuie să discutăm modernizarea României.

NATO, după cum știm, este o alianță militară internațională creată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1948, între țări europene occidentale și Statele Unite ale Americii, cu scopul apărării reciproce.

Alianța trebuie înțeleasă mai ales în contextul tensiunilor din ce în ce mai ridicate cu Uniunea Sovietică, cealaltă mare putere militară care contribuise la victorie și care prezenta tendința din ce în ce mai agresivă să se extindă teritorial în Europa până la marginea Oceanului Atlantic, dincolo de granițele convenite în înțelegerile dintre țările învingătoare.

Este cunoscută butada atribuită lordului Ismay, primul secretar general al NATO, care surpinde esența alianței NATO la începuturile sale: NATO's goal is to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down.

În acel context geopolitic, și pe baza a ceea ce începea să devină NATO, la începutul anilor ’50 se conturează și cealaltă entitate supra-statală care ne interesează: Uniunea Europeană.

La început preponderent economică, această uniune a devenit, începând cu anii ’70 și culminând cu Tratatul de la Maastrich din 1993, din ce în ce mai mult și instituțională. Scopul său principal îl reprezenta rezolvarea tensiunilor și rivalităților dintre multele națiuni ale Europei.

Aceste tensiuni dăduseră naștere, preț de un secol și mai bine, la o succesiune de conflicte armate din ce în ce mai distrugătoare, ce își atinseseră apogeul distructiv la începutul secolului XX, în cele două mari conflagrații mondiale pornite de pe continentul european: cele două războaie mondiale.

Principala rivalitate istorică căruia conducătorii statelor occidentale doreau să îi pună capăt era între cele două mari puteri continentale occidentale: Franța și Germania și avea la rădăcină cauze preponderent economice, de gestionare a sferelor de influență – de unde și partea de „to keep the Germans down” din butada de mai sus a lordului Ismay, în contextul rănilor mai mult decât recente provocate de cel de-al doilea război mondial.

Acesta a fost și motivul pentru care nucleul de colaborare economică inițială, nucleu care a stat la baza Uniunii Europene, era construit în jurul acestor două mari puterni economice, Franța și Germania: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului.

Încetul cu încetul, în jurul acestor două țări, Franța și Germania, și a Țărilor de Jos, au fost cuprinse pe rând restul țărilor din vestul Europei, dintre care cele mai importante, datorită ponderii lor economice, militare și de populație: Marea Britanie, Italia, mai târziu Spania.

Astfel a început să se configureze o putere economică și militară din ce în ce mai importantă, care să poată să facă față de una singură, fără ajutorul Statelor Unite, blocului socialist din estul Europei, grupat în jurul Uniunii Sovietice.

Asta până spre sfârșitul anilor 80, când Uniunea Sovietică s-a dovedit un proiect economic și ideologic eșuat și când țările est-europene au profitat de slăbiciunea rușilor pentru a ieși de sub tutela lor, a dărâma Cortina de Fier și a face o fermă opțiune occidentală.

Cuvintele cheie, definitorii pentru contextul istoric și geopolitic discutat sunt: cel de-al Doilea Război Mondial, Europa, Cortina de Fier care împărțea Europa în Europa de Vest și Europa de Est, Uniunea Sovietică și continuatoarea sa: Rusia, Statele Unite ale Americii. În acest context trebuie să analizăm șansa României de modernizare.

România, țară pe care cel de-al Doilea Război Mondial a aruncat-o, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de partea greșită a Cortinei de Fier, sub influența militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice.

România, care la sfârșitul anilor ’80 a profitat, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de slăbiciunea militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice pentru a ieși de sub influența sa.

România, care după această desprindere, pe parcursul următorilor 10 ani, a dovedit
o fermă opțiune occidentală și a făcut tot posibilul pentru a intra în cele două alianțe discutate mai sus: NATO și Uniunea Europeană.

Mai întâi în NATO, datorită pe de o parte intereselor geostrategice ale acestei alianțe, dar și datorită consecvenței pe care statul român a arătat-o în situații sensibile (războiul din Iugoslavia). Pe urmă, datorită succederii în structurile militare occidentale, a venit în cele din urmă, în 2007, și intrarea în Uniunea Europeană.

Cuvinte cheie, repet, sunt: Europa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Economie, război / pace, ideologie. În jurul lor trebuie purtată discuția privind șansa modernizării României în urma integrării sale în NATO și în Uniunea Europeană (1) (vezi note la sfîrșitul textului).

Modernitatea
Modernitatea este un concept complex, unul din acele cuvinte puternice, de tip port-manteau din științele social-politice care, în lipsa unei definiri riguroase, poate produce confuzii. În consecință, cu atât mai mult trebuie mai întâi să ne aplecăm mai întâi asupra definiției termenului.

După cum era de așteptat, definiția nu este simplă. Uneori este aproape auto-referențială: modernizarea reprezintă procesul prin care societățile devin moderne, după modelul țărilor occidentale. Alteori, aceasta este suficient de fin disecată la nivel operațional încât să necesite pagini întregi de articole ample, separate, prin enciclopedii.

Putem însă să ne facem o imagine suficient de precisă trecând în revistă câteva dintre aceste definiții.

• Modernizare: Din punct de vedere istoric, modernizarea reprezintă procesul de schimbare către acele tipuri de sisteme sociale, economice și politice care s-au dezvoltat în Europa Occidentală și America de Nord din sec. XVII până în sec. XIX și care ulterior s-au răspândit către alte țări europene, iar în secolele XIX și XX și îl alte țări de pe continentele sud-america, asiatic și african

(Modernization: Protest and Change. Eisenstadt, S. N., 1966, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, p. 1, ap. The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883)


• Modernizare: În esență, teoria modernizării sugerează că tehnologia industrială avansată produce nu numai creștere economică în societățile în curs de dezvoltare, ci și alte schimbări structurale și culturale.

Caracteristicile comune pe care aceste societăți tind să le dezvolte pe măsură ce devin moderne pot diferi de la o versiune a modernizării la alta, dar, în general, toate presupun că structurile instituționale și activitățile individuale devin din ce în ce mai specializate, mai diferențiate și mai integrate în forme sociale, politice și economice specifice societăților occidentale.

De exemplu, în domeniul social, societățile moderne sunt caracterizate prin niveluri înalte de urbanizare, de educație, de cercetare, de asistență sanitară, de secularizare, birocratizare, cât și de instituții mass media și de facilități de transport. Relațiile de rudenie sunt mai slabe, iar sistemul conjugal de familie nucleară predomină. Ratele de natalitate și de mortalitate sunt mai scăzute, iar speranța de viață mai ridicată.

În domeniul politic, societatea devine mai participatorie în procesele decizionale iar instituțiile tipice includ sufragiul universal, partidele politice, un serviciu civil de funcționari publici și instituția parlamentară. Sursele tradiționale de autoritate sunt mai slabe pe măsură ce instituțiile birocratice își asumă responsabilitatea și puterea.

În domeniul economic, avem de-a face cu niveluri ridicate de industrializare, cu îmbunătățirea tehnică a producției, cu înlocuirea economiilor de schimb informal cu piețe monetare extinse, cu o diviziune din ce în ce mai pronunțată a muncii, cu dezvoltarea infrastructurii și a facilităților comerciale, și cu dezvoltarea economiilor de scală.

Asociate cu aceste schimbări structurale, avem de-a face cu schimbări culturale în relațiile de rol și în caracteristicile de personalitate. Relațiile sociale sunt mai birocratice, mobilitatea socială crește, iar relațiile de status se bazează mai puțin pe criterii ascriptive cum ar fi vârsta, sexul sau etnia și mai mult pe criterii meritocratice.

Identificăm o trecere de la relațiile bazate pe tradiție și pe loialitate la cele bazate pe schimbul rațional, pe competență și pe alte criterii aplicate universal. Oamenii sunt mai receptivi la schimbare, mai interesați de viitor, mai orientați spre performanță, mai preocupați de drepturile individului și mai puțin fataliști.

(articolul Modernization Theory, în The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883 - 1888)


• Modernizare: Transformarea unei societăţi din condiţia sa rurală şi agrară într-una seculară, urbană şi industrială. Are strânsă legătură cu industrializarea.

Pe măsură ce societăţile se modernizează, individul devine din ce în ce mai important, înlocuind încetul cu încetul familia, comunitatea sau grupul ocupaţional drept unitate de bază a societăţii. Diviziunea muncii, caracteristică industrializării, se aplică de asemenea instituţiilor, care devin înalt specializate.

În locul guvernării prin tradiţie sau obiceiuri, societatea ajunge să fie guvernată conform cu principii abstracte formulate în acest scop. Credinţele religioase tradiţionale adesea scad în importanţă, iar trăsăturile culturale distinctive adesea se pierd. (Encycl. Britannica, ediţia online) (2)

• Modernitate: “În cel mai simplu sens al său, modernitatea este o prescurtare pentru societatea modernă sau civilizaţia industrială. Prezentată în detaliu, este asociată cu:

1) un anumit set de atitudini faţă de lume, ideea de lume drept proces de transformare deschis prin intermediul intervenţiei umane

2) un complex de instituţii economice, mai ales de producţie industrială şi economie de piaţă

3) un anumit domeniu de instituţii politice, incluzând statul-naţiune şi democraţia de massă.

În mare măsură drept rezultat al acestor caracteristici, modernitatea este mult mai dinamică decât orice alt tip de ordine socială anterioară. Este o societate – tehnic vorbind, un complex de instituţii – care spre deosebire de oricare alte culturi precedente trăieşte în viitor mai degrabă decât în trecut.

(Conversations with Anthony Giddens: Making Sense of Modernity, 1998. pg.94; ap. Wikipedia)

Toate definițiile sunt importante în înțelegerea conceptului – motiv pentru care sunt și incluse în această argumentație. Pe de o parte, articolele din The Gale Encyclopedia of Sociology îl definesc cvasi-exhaustiv în caracteristicile sale. Pe de altă parte, citatul din Giddens, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai sociologiei contemporane, ne ajută să înţelegem de ce românii își doresc modernitatea.

Cuvintele cheie sunt: Occident. Schimbare. Dinamică. Evoluție. Set de atitudini faţă de lume (adică valori). Instituţii. Trecerea de la autoritatea tradițională / charismatică la autoritatea instituțional / birocratică (în accepțiunea weberiană a termenilor). Economie de piaţă. Tehnologie. Performanță. Sistem politic participativ / Democraţie. Drepturile omului. Dinamism. Competență. Raționalitate. Antiteza viitor / trecut.

Aceasta înseamnă o țară modernă: o țară cu oameni dinamici, orientați spre viitor, care pun accentul pe performanță, pe raționalitate, pe respect pentru drepturile omului. O țară cu instituții puternice, cu legi puternice și respectate, cu o economie competitivă, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții ridicate.


Românii îşi doresc modernitatea
Am discutat până acum ce înseamnă modernitate. Întrebarea este: ne dorim aşa ceva?

După cum bine știm, întrebarea este evident retorică. Mersul lucrurilor de după 1989 ne-a arătat cu siguranţă că da: românii în din ce în ce mai mare măsură îşi doresc să fie moderni. Îşi doresc să trăiască într-un stat guvernat de instituţiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care să le permită să ducă o viaţă fără lipsuri, în care să se respecte drepturile omului, într-o societate dinamică, ce priveşte spre viitor, nu spre trecut.

Exemplele sunt prea multe pentru a le enumera aici. E suficient să ne amintim de explozia de entuziasm, de senzaţia de eliberare, de mântuire cu care românii au primit căderea comunismului în 1989.

E suficient să menţionăm milioanele de români care sunt în momentul de faţă plecaţi în străinătate, preponderent în ţări Europene (mai ales Italia şi Spania), pentru a duce o viaţă mai bună. De ce se duc românii noştri în Italia, în Spania, în Canada, în Australia sau în Noua Zeelandă şi nu în China, în Angola, în Rusia sau în Cuba?

Dincolo de răspunsul cinic: pentru că acolo se pot duce şi că este nevoie de forţă de muncă, există un răspuns care surpinde mult mai bine motivația acestor emigranți: pentru că îşi doresc să se ducă acolo. Nu-i obligă nimeni să meargă la muncă în Spania sau să emigreze în Australia. Nu-i deportează nimeni acolo. Emigrează pentru că apreciază oportunităţile economice şi stilul de viaţă din aceste ţări. Pentru că apreciază felul în care funcţionează instituţiile în acele ţări, principiile după care se ghidează acele societăţi: libertate, dreptate, prosperitate, toleranţă, şansă egală, respectarea drepturilor omului, optimism.

Cum spunea Giddens: setul de atitudini faţă de lume.


Modernizarea României: şansa dată de NATO şi UE
Până acum, am discutat la modul general: de ce este bună modernitatea și de ce România își dorește să devină (și mai) modernă. Să trecem de acest nivel şi să devenim operaţionali. Cum ne ajută NATO şi UE să ne modernizăm?

Protecţie militară
Simplu: prin faptul că ne apără.

După experienţa celor 50 de ani de lipsă de libertate, România trăieşte pentru prima dată în istoria sa modernă şansa de a face parte dintr-un sistem de alianţă militară stabil, care şi-a dovedit principiile, fidelitatea, consecvenţa şi eficienţa timp de mai bine de jumătate de secol.

Spre deosebire de alte alianţe militare din România a făcut parte în trecut şi care
s-au dovedit în cele din urmă nu tocmai fericite pentru destinul pe termen mediu
şi lung al ţării noastre, acum facem parte din cea mai puternică alianţă militară existentă în prezent pe glob.

În cei cincizeci de ani de existenţă, nici una din ţările care au făcut parte din NATO nu a suferit de pe urma unei agresiuni externe, nu a avut teritoriul invadat, nu a suferit pierderi teritoriale, ocupaţii sau intruziuni în politica internă. Iată un trecut militar de succes, care prefigurează cu un grad ridicat de probabilitate un viitor militar de succes.

Felul în care ţările NATO, mai ales Statele Unite, pune accentul atât din punct de vedere al resurselor investite (de departe cel mai mare buget de apărare din toate ţările lumii, cu un ordin întreg de magnitudine peste ceilalţi), cât şi al efortului de cercetare / dezvoltare face foarte plauzibilă ca situaţia României să fie una stabilă, lipsită de evenimente nefericite în viitorul apropiat şi mediu (următorii 50 de ani).

Iar asta ne va asigura cea mai prețioasă resursă de pe lumea asta: timp.

Apartenența la NATO ne va da timp să ne dezvoltăm. Să ne dezvoltăm infrastructura, economia, mentalităţile. Să dăm timp rănilor trecutului să se repare. Să dăm prilej rețelelor și practicilor sociale, cele care compun textura zilnică a societății, să apară și să evolueze încetul cu încetul, neforțat, în rostul lor, în maniera specifică istoriei a la longue, cea care face lucrurile cu adevărat să se așeze.

Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne va da pentru prima dată prilejul în istoria noastră să avem o gură de aer prelungită de pace, prosperitate şi libertate.

Ştiu: sună lozincard. Dar cuvintele “pace”, “prosperitate” şi “libertate” în acest context chiar înseamnă ceva, nu doar rumeguş de tipul Plenarelor PCR. Avem nevoie să fie pace. Avem nevoie să fim liberi, să ne trăim viaţa aşa cum dorim. Avem nevoie să ne ducem viața de zi cu zi fără frica invaziei diviziilor de tancuri.

Pe lângă pace, ne dorim să trăim o viaţă prosperă. În cei cincizeci de ani de comunism singurul lucru de care am beneficiam de pe urma umbrelei militare sovietice a fost pacea.

În rest, nu am avut parte nici de libertate, nici de prosperitate. Nu am trăit viaţa pe care ne-am dorit-o, ci am trăit după cum vroiau alţii. Ne-am dus (mai bine spus nu prea ne-am dus) doar unde ne lăsau alţii să ne ducem. Am vorbit ce ne dădeau alţii voie să vorbim. Am mâncat ce au vrut alţii să mâncăm. Ne-am dezvoltat economic mai prost şi mai puţin sustenabil, mai puţin natural decât alţii. Resursele naţionale, atât reproductibile (alimente), dar mai ales cele nereproductibile (resurse prime: petrol, gaze naturale, uraniu, minereu de fier) au luat mult timp calea Rusiei.

Exemplu clar de relaţie colonială: o ţară centru care îşi impune valorile, ideologia şi care în schimb exploatează resursele coloniilor.


Dar cel mai important a fost intruziunea mentală: am gândit cum au vrut alţii. Presiunea ideologică agresivă, violent-rudimentară la început (vezi generaţiile de români morţi în puşcării şi lagăre de muncă în anii 50-60), urmată de perioada de agresiune mai subtilă, mai insidioasă, dar la fel de pernicioasă, din anii 70-80 şi-a pus amprenta pe noi toţi.

Acum, încetul cu încetul, ne lingem rănile mentale care au generat atâtea disfuncţionalităţi de gândire: lipsă de încredere şi de aptitudini antreprenoriale, pesimism, ipocrizie, laşitate, autoritarianism, lipsa excelenţei şi a perseverenţei.

Avem nevoie să redescoperim aceste valori. Însă acestea sunt plante sensibile: au nevoie de mult timp să încolţească, să înflorească şi să dea roade în rândul românilor. Pentru asta avem nevoie de timp. De stabilitate. Alianţa militară în cadrul căreia am intrat ne va permite acest lucru, pe termen mediu şi lung.

Instituţii. Rigoare.
Apartenenţa la aceste două mari organisme supra-naţionale ne va permite să ne dezbărăm încetul cu încetul de năravul complacerii în relaţii publice pre-instituţionale, personalizate, lipsite de eficienţă şi dreptate.

Nu ne va fi uşor şi probabil nu vom face tot drumul până la capăt. Avem experienţa altor ţări de mentalitate latină, mai greu împăcate cu eficienţa, rigoarea şi caracterul impersonal al instituţiilor birocratice moderne. Vezi cazul Italiei, al Portugaliei sau al Greciei.

Însă acelaşi caz, al aceloraşi ţări, ne demonstrează şi contrariul: de când sunt în Uniunea Europeană aceste ţări şi-au îmbunătăţit performanţa instituţională. Cetăţenii lor beneficiază de o distribuţie mai judicioasă, mai transparentă a resurselor publice, relaţiile instituţii – cetăţeni şi-au pierdut din caracterul clientelar paternalist.

O rigoare instituţională la care încă de pe vremea lui Carol I România visa, pe care încetul cu încetul începuse să o realizeze până prin anii 20-30, ani de glorie ai României de atunci, când decalajele instituţionale, economice şi valorice începeau să se estompeze. România intrase clar pe făgaşul modernizării.

Pe urmă a venit cel de-al doilea război mondial şi, la sfârşitul lui, ne-am trezit de partea greşită a Cortinei de Fier. Şi am aşteptat 50 de ani să scăpăm de ea, timp în care nu numai că nu am progresat la fel ca ceilalţi, dar în multe privinţe am regresat (3), mai ales la nivel de mentalităţi (valori, atitudini faţă de viaţă).

Investiţii. Globalizare economică
În strânsă legătură cu protecţia militară şi cu modernizarea instituţiilor este conectarea României la economia globală. De-abia după ce au primit asigurarea dată de apartenenţa la NATO şi, mai recent, la UE, marii jucători economici au început încetul cu încetul să vină în România.

Iar procesul este unul care de-abia a început: vezi exemplul investiţiei Ford la Craiova care dintr-o dată, după ani şi ani de tărăgănare, a căpătat viteză şi dintr-o dată s-a finalizat; vezi exemplul Nokia la Cluj – lista poate continua.

Pentru investitorii străini este simplu: România în NATO și UE le dă siguranţa că nu bagă bani în afaceri şi zone riscante. O dată intraţi, riscul de ţară a scăzut considerabil şi dintr-o dată am apărut pe harta economică globală.

Efectele pentru români sunt la fel de simple şi de evidente: locuri de muncă, nivel de trai mai ridicat, prosperitate, un cerc virtuos al creşterii economice din ce în ce mai evident, atât în statistici, cât și în viața de zi cu zi, care generează creştere a nivelului de trai, care generează un consum mai mare, care generează o cerere mai mare, care generează creştere economică etc.

Exemplul paradigmatic este cel al Turciei. O ţară care, o dată intrată sub umbrela protectoare a NATO, a reuşit să continue procesul de modernizare iniţiat de Kemal Ataturk şi de Junii Turci şi, în ciuda proximităţii cu un spaţiu cu elemente puternice de risc (Orientul Apropiat la sud şi la vest, Rusia la nord), a reuşit să evite pericolele asociate cu acesta (tulburări interne, conflicte armate, stagnare economică, lipsă de reformă a instituţiilor) şi să se bucure de o modernizare susţinută, în momentul de faţă fiind una din ţările importante din punct de vedere economic.

Să facem un efort de imaginaţie şi să încercăm să ne închipuim cum ar fi fost Turcia dacă nu ar fi fost membră NATO... De aceeaşi şansă se bucură în momentul de faţă şi România.

Cunoaştere. Mentalităţi. Dinamism
Un alt element pozitiv al intrării României în NATO şi UE îl reprezintă accesul la cunoaştere.

• Economic: acces la tehnologii de producţie, strategii de distribuţie şi comunicare mai eficiente.

• Educaţional: proceduri şi conţinuturi educative; migraţie reversibilă a materiei cenuşii.

• Militar: acces la tehnologie şi proceduri de ultimă oră.

• Academic şi cercetare: Acces la reţelele de cunoaştere, transfer de informaţii şi personal.

• Mental: valori, proceduri sociale, textura interacţiunii cotidiene şi valorile adiacente acestora.

Câştigul la nivelul mentalităţilor este cel mai important, iar fenomenul migraţiei este relevant în acest sens.

Fenomenul masiv de migraţie pe care România îl trăieşte în momentul de faţă are cu siguranţă elementele sale negative: lipsa forţei de muncă, lipsa contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale şi dezechilibrul bugetar generat, problemele care apar în cadrul populaţiei inactive (copiii fără părinţi care să le asigure căldura căminului şi modelul de educaţie, bătrâniii fără copiii care să le fie prin preajmă).

Dincolo de asta însă, şi dincolo de evidentul avantaj financiar de care România se bucură în momentul de faţă de pe urma emigraţiei temporare (6 miliarde Euro în 2007), principalul câştig îl reprezintă modernizarea celor care pleacă în străinătate la nivel mental. Exemplele de succes pe care le trăiesc, interacţiunea cu instituţiile publice din celelalte ţări, procedurile sociale pe care le asimilează sunt tot atâtea câştiguri la nivel valoric.

România se modernizează prin românii care se modernizează. Până recent, aculturaţia, împrumutul cultural se făcea predominant mediat: prin intermediul produselor culturale (cărţi, filme etc) cu care românii intrau în contact.

Acum, românii au din ce în ce mai des ocazia să intre în contact direct cu o societate modernă şi, prin asta, să grăbească modernizarea României. Nu toţi care pleacă vor rămâne în străinătate. Unii se vor întoarce, din ce în ce mai mulţi pe măsură ce lucrurile se aşează şi în România. Iar aceştia aduc cu ei practici sociale moderne.

Concluzie: o șansă rară. Să profităm de ea
O singură dată a mai avut România o astfel de şansă: la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. E vorba de procesul început de Războiul de Independenţă, de stabilirea casei regale, de modernizarea societăţii, de stabilirea instituţiilor moderne, de lentul, sinuosul proces de umplere a formelor fără fond, de creşterea teritorială de după Primul Război Mondial (Marea Unire) şi de dezvoltarea ulterioară din perioada de glorie a anilor 20-30.

Ce se întâmplă acum este comparabil ca ordin de magnitudine şi de dezirabilitate cu ce s-a întâmplat atunci. Vor fi cu siguranţă pericole şi dificultăţi. Unele din ele deja cunoscute, altele de-abia bănuite sau nici măcar pe atât.

Ne pregătim să intrăm într-o perioadă din ce în ce mai puternic marcată de problema resurselor de energie epuizabile (combustibili fosili) şi de marile tensiuni geopolitice generate de aceasta. Deja, încetul cu încetul, facem parte din acest joc, cu părţile sale bune şi rele. Un exemplu recent elocvent îl reprezintă vânzarea Rompetrol către o firmă de stat din Khazastan, dar de departe cel mai recent și mult mai semnificativ în acest context este cel al războiului din Georgia.

Alte probleme cu care cu siguranţă ne vom confrunta datorită apartenenței noastre la NATO sunt conflictele asimetrice şi escaladarea terorismului, de care mai devreme sau mai târziu, părerea mea este că vom avea, din păcate, și noi parte; evoluţiile demografice nefavorabile pe termen lung acestei părţi a lumii şi presiunile migratorii asociate cu acestea; emergenţa Chinei.

Per ansamblu, însă, putem cu adevărat vorbi de şansă. Să nu uităm că a fost o perioadă destul de lungă, aproape un deceniu, în care am bătut la porți închise. Era cât pe-aci să rămânem la uşă. De-abia în 2001 prăbuşirea a două blocuri în mijlocul New Yorkului a înclinat cu adevărat balanţa de partea noastră.

Acum, că suntem înăuntru, trebuie să ţinem cu dinţii strânşi de această şansă şi să fructificăm fiecare picătură din ea.


Note
(1): Un ultim cuvânt, înainte de a trece să discutăm conceptul de „modernitate”. Sunt dintre aceia care consideră anacronic un asemenea demers de analiză, ce pleacă de la premisele unei istorii de acum mai bine de 50 de ani. Lumea s-a schimbat între timp, argumentează aceștia. Nu mai avem de-a face cu simplitatea cvasi-maniheistă a bipolarității Războiului Rece. În momentul de față, lumea este din ce în ce mai complexă. Pe glob nu sunt doar Rusia, Europa și America, ba chiar din contră, acestea încep să conteze din ce în ce mai puțin. Globalizarea și centrifugarea polilor de influență pe tot parcursul globului, lenta spirală de mutare a centrului de interes geopolitic spre Asia (țările Asiei Centrale, India, China), toate acestea aruncă în desuetudine și inadecvare argumentația dumneata. Tuturor acestora le răspund simplu, cu un singur cuvânt: Georgia.

(2): http://www.britannica.com/ebc/article-9372363

(3): Nu în toate. Societatea românească a avut şi exemple de modernizare clară: vezi educaţia universală, urbanizarea sau industrializarea.
Citeste tot...

România, NATO, UE și modernizarea

Zilele astea se tot discută despre modernizarea României. Argumentele curg fierbinți pe tîmple. Un exemplu de discuție aici, la Ștefan Vlaston, persoană pe care o apreciez din ce în ce mai mult pentru scrierile sale.

Zilele astea se întîmplă că tot citesc Weber. Știm cu toții, cu excepția celor care nu știți, că modernizarea reprezintă unul din conceptele sale centrale, laolaltă cu toate celelalte idei asociate: raționalizarea, instituționalizarea, eficientizarea, desvrăjirea.

Zilele trecute, acum ceva timp, iaca parcă ieri, acum doi ani și ceva, prin toamna lui 2008, scriam cu vervă școlărească un eseu pentru admiterea la Colegiul Național de Apărare.

Tema care ne fusese propusă era una comună, generoasă în larghețea ei de cuprindere: Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării.

Cu alte cuvinte, militarii ne dăduseră temă pentru acasă să vază ce poate să ne concocteze mintea, în ce măsură sîntem pe aceeași lungime de undă, rezonăm cu valorile proprii acestei instituții.

Și pentru că toate se leagă și nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu excepția însăși a esenței lumii, a fundamentului său probabilistic, aleatoriu și lipsit de zei, simt că trebuie să vă prezint eseul, ca pe o justificare, ca pe o urare de La Mulți Ani, ca pe o profesie de credință, ca pe o document ideologic, ca pe o declarație a valorilor în care crede Turambar.

Cele ce urmează reprezintă, fără nici un fel de modificare, except my real name, cele propuse comisiei de admitere de la Colegiul Național de Apărare acum doi ani și ceva. Nici un cuvînt, nici o iotă din cele scrise nu și-au pierdut puterea de actualitate. Și nici peste cincizeci de ani nu și le vor pierde.

Scuzați tonul pedanto-didactico-școlăresc. E vorba de contextul în care a fost scris.

Hai, la mulți ani, românilor, oamenilor, muritorilor, zăticniților, triștilor, abătuților...








* * *

Integrarea României în NATO şi UE: şansa modernizării


Contextul istoric și geopolitic
In orice demers de cunoaştere, cel mai bine este să plecăm de la început: de la definirea şi înţelegerea termenilor.

„România” știm cu toții ce este: țara în care trăim. Nu zăbovim asupra definirii sale.

„NATO” și „UE”, de asemenea, reprezintă entități supra-statale suficient de bine cunoscute, cu scopuri suficient de bine conturate. Pe de altă parte, însă, o scurtă prezentare a lor ne permite să înțelegem mai bine tema de discuție propusă în titlu și să pregătim astfel argumentarea ulterioară. Așadar, NATO și UE, pe scurt, pentru a scoate în evidență contextul istoric și geopolitic în care consider că trebuie să discutăm modernizarea României.

NATO, după cum știm, este o alianță militară internațională creată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1948, între țări europene occidentale și Statele Unite ale Americii, cu scopul apărării reciproce.

Alianța trebuie înțeleasă mai ales în contextul tensiunilor din ce în ce mai ridicate cu Uniunea Sovietică, cealaltă mare putere militară care contribuise la victorie și care prezenta tendința din ce în ce mai agresivă să se extindă teritorial în Europa până la marginea Oceanului Atlantic, dincolo de granițele convenite în înțelegerile dintre țările învingătoare.

Este cunoscută butada atribuită lordului Ismay, primul secretar general al NATO, care surpinde esența alianței NATO la începuturile sale: NATO's goal is to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down.

În acel context geopolitic, și pe baza a ceea ce începea să devină NATO, la începutul anilor ’50 se conturează și cealaltă entitate supra-statală care ne interesează: Uniunea Europeană.

La început preponderent economică, această uniune a devenit, începând cu anii ’70 și culminând cu Tratatul de la Maastrich din 1993, din ce în ce mai mult și instituțională. Scopul său principal îl reprezenta rezolvarea tensiunilor și rivalităților dintre multele națiuni ale Europei.

Aceste tensiuni dăduseră naștere, preț de un secol și mai bine, la o succesiune de conflicte armate din ce în ce mai distrugătoare, ce își atinseseră apogeul distructiv la începutul secolului XX, în cele două mari conflagrații mondiale pornite de pe continentul european: cele două războaie mondiale.

Principala rivalitate istorică căruia conducătorii statelor occidentale doreau să îi pună capăt era între cele două mari puteri continentale occidentale: Franța și Germania și avea la rădăcină cauze preponderent economice, de gestionare a sferelor de influență – de unde și partea de „to keep the Germans down” din butada de mai sus a lordului Ismay, în contextul rănilor mai mult decât recente provocate de cel de-al doilea război mondial.

Acesta a fost și motivul pentru care nucleul de colaborare economică inițială, nucleu care a stat la baza Uniunii Europene, era construit în jurul acestor două mari puterni economice, Franța și Germania: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului.

Încetul cu încetul, în jurul acestor două țări, Franța și Germania, și a Țărilor de Jos, au fost cuprinse pe rând restul țărilor din vestul Europei, dintre care cele mai importante, datorită ponderii lor economice, militare și de populație: Marea Britanie, Italia, mai târziu Spania.

Astfel a început să se configureze o putere economică și militară din ce în ce mai importantă, care să poată să facă față de una singură, fără ajutorul Statelor Unite, blocului socialist din estul Europei, grupat în jurul Uniunii Sovietice.

Asta până spre sfârșitul anilor 80, când Uniunea Sovietică s-a dovedit un proiect economic și ideologic eșuat și când țările est-europene au profitat de slăbiciunea rușilor pentru a ieși de sub tutela lor, a dărâma Cortina de Fier și a face o fermă opțiune occidentală.

Cuvintele cheie, definitorii pentru contextul istoric și geopolitic discutat sunt: cel de-al Doilea Război Mondial, Europa, Cortina de Fier care împărțea Europa în Europa de Vest și Europa de Est, Uniunea Sovietică și continuatoarea sa: Rusia, Statele Unite ale Americii. În acest context trebuie să analizăm șansa României de modernizare.

România, țară pe care cel de-al Doilea Război Mondial a aruncat-o, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de partea greșită a Cortinei de Fier, sub influența militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice.

România, care la sfârșitul anilor ’80 a profitat, alături de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, de slăbiciunea militară, ideologică și economică a Uniunii Sovietice pentru a ieși de sub influența sa.

România, care după această desprindere, pe parcursul următorilor 10 ani, a dovedit
o fermă opțiune occidentală și a făcut tot posibilul pentru a intra în cele două alianțe discutate mai sus: NATO și Uniunea Europeană.

Mai întâi în NATO, datorită pe de o parte intereselor geostrategice ale acestei alianțe, dar și datorită consecvenței pe care statul român a arătat-o în situații sensibile (războiul din Iugoslavia). Pe urmă, datorită succederii în structurile militare occidentale, a venit în cele din urmă, în 2007, și intrarea în Uniunea Europeană.

Cuvinte cheie, repet, sunt: Europa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Economie, război / pace, ideologie. În jurul lor trebuie purtată discuția privind șansa modernizării României în urma integrării sale în NATO și în Uniunea Europeană (1) (vezi note la sfîrșitul textului).

Modernitatea
Modernitatea este un concept complex, unul din acele cuvinte puternice, de tip port-manteau din științele social-politice care, în lipsa unei definiri riguroase, poate produce confuzii. În consecință, cu atât mai mult trebuie mai întâi să ne aplecăm mai întâi asupra definiției termenului.

După cum era de așteptat, definiția nu este simplă. Uneori este aproape auto-referențială: modernizarea reprezintă procesul prin care societățile devin moderne, după modelul țărilor occidentale. Alteori, aceasta este suficient de fin disecată la nivel operațional încât să necesite pagini întregi de articole ample, separate, prin enciclopedii.

Putem însă să ne facem o imagine suficient de precisă trecând în revistă câteva dintre aceste definiții.

• Modernizare: Din punct de vedere istoric, modernizarea reprezintă procesul de schimbare către acele tipuri de sisteme sociale, economice și politice care s-au dezvoltat în Europa Occidentală și America de Nord din sec. XVII până în sec. XIX și care ulterior s-au răspândit către alte țări europene, iar în secolele XIX și XX și îl alte țări de pe continentele sud-america, asiatic și african

(Modernization: Protest and Change. Eisenstadt, S. N., 1966, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, p. 1, ap. The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883)


• Modernizare: În esență, teoria modernizării sugerează că tehnologia industrială avansată produce nu numai creștere economică în societățile în curs de dezvoltare, ci și alte schimbări structurale și culturale.

Caracteristicile comune pe care aceste societăți tind să le dezvolte pe măsură ce devin moderne pot diferi de la o versiune a modernizării la alta, dar, în general, toate presupun că structurile instituționale și activitățile individuale devin din ce în ce mai specializate, mai diferențiate și mai integrate în forme sociale, politice și economice specifice societăților occidentale.

De exemplu, în domeniul social, societățile moderne sunt caracterizate prin niveluri înalte de urbanizare, de educație, de cercetare, de asistență sanitară, de secularizare, birocratizare, cât și de instituții mass media și de facilități de transport. Relațiile de rudenie sunt mai slabe, iar sistemul conjugal de familie nucleară predomină. Ratele de natalitate și de mortalitate sunt mai scăzute, iar speranța de viață mai ridicată.

În domeniul politic, societatea devine mai participatorie în procesele decizionale iar instituțiile tipice includ sufragiul universal, partidele politice, un serviciu civil de funcționari publici și instituția parlamentară. Sursele tradiționale de autoritate sunt mai slabe pe măsură ce instituțiile birocratice își asumă responsabilitatea și puterea.

În domeniul economic, avem de-a face cu niveluri ridicate de industrializare, cu îmbunătățirea tehnică a producției, cu înlocuirea economiilor de schimb informal cu piețe monetare extinse, cu o diviziune din ce în ce mai pronunțată a muncii, cu dezvoltarea infrastructurii și a facilităților comerciale, și cu dezvoltarea economiilor de scală.

Asociate cu aceste schimbări structurale, avem de-a face cu schimbări culturale în relațiile de rol și în caracteristicile de personalitate. Relațiile sociale sunt mai birocratice, mobilitatea socială crește, iar relațiile de status se bazează mai puțin pe criterii ascriptive cum ar fi vârsta, sexul sau etnia și mai mult pe criterii meritocratice.

Identificăm o trecere de la relațiile bazate pe tradiție și pe loialitate la cele bazate pe schimbul rațional, pe competență și pe alte criterii aplicate universal. Oamenii sunt mai receptivi la schimbare, mai interesați de viitor, mai orientați spre performanță, mai preocupați de drepturile individului și mai puțin fataliști.

(articolul Modernization Theory, în The Gale Encyclopedia of Sociology, Second Edition, ed. Edgar F. Borgatta & Rhonda J. V. Montgomery, Macmillan Reference, 2000, pp. 1883 - 1888)


• Modernizare: Transformarea unei societăţi din condiţia sa rurală şi agrară într-una seculară, urbană şi industrială. Are strânsă legătură cu industrializarea.

Pe măsură ce societăţile se modernizează, individul devine din ce în ce mai important, înlocuind încetul cu încetul familia, comunitatea sau grupul ocupaţional drept unitate de bază a societăţii. Diviziunea muncii, caracteristică industrializării, se aplică de asemenea instituţiilor, care devin înalt specializate.

În locul guvernării prin tradiţie sau obiceiuri, societatea ajunge să fie guvernată conform cu principii abstracte formulate în acest scop. Credinţele religioase tradiţionale adesea scad în importanţă, iar trăsăturile culturale distinctive adesea se pierd. (Encycl. Britannica, ediţia online) (2)

• Modernitate: “În cel mai simplu sens al său, modernitatea este o prescurtare pentru societatea modernă sau civilizaţia industrială. Prezentată în detaliu, este asociată cu:

1) un anumit set de atitudini faţă de lume, ideea de lume drept proces de transformare deschis prin intermediul intervenţiei umane

2) un complex de instituţii economice, mai ales de producţie industrială şi economie de piaţă

3) un anumit domeniu de instituţii politice, incluzând statul-naţiune şi democraţia de massă.

În mare măsură drept rezultat al acestor caracteristici, modernitatea este mult mai dinamică decât orice alt tip de ordine socială anterioară. Este o societate – tehnic vorbind, un complex de instituţii – care spre deosebire de oricare alte culturi precedente trăieşte în viitor mai degrabă decât în trecut.

(Conversations with Anthony Giddens: Making Sense of Modernity, 1998. pg.94; ap. Wikipedia)

Toate definițiile sunt importante în înțelegerea conceptului – motiv pentru care sunt și incluse în această argumentație. Pe de o parte, articolele din The Gale Encyclopedia of Sociology îl definesc cvasi-exhaustiv în caracteristicile sale. Pe de altă parte, citatul din Giddens, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai sociologiei contemporane, ne ajută să înţelegem de ce românii își doresc modernitatea.

Cuvintele cheie sunt: Occident. Schimbare. Dinamică. Evoluție. Set de atitudini faţă de lume (adică valori). Instituţii. Trecerea de la autoritatea tradițională / charismatică la autoritatea instituțional / birocratică (în accepțiunea weberiană a termenilor). Economie de piaţă. Tehnologie. Performanță. Sistem politic participativ / Democraţie. Drepturile omului. Dinamism. Competență. Raționalitate. Antiteza viitor / trecut.

Aceasta înseamnă o țară modernă: o țară cu oameni dinamici, orientați spre viitor, care pun accentul pe performanță, pe raționalitate, pe respect pentru drepturile omului. O țară cu instituții puternice, cu legi puternice și respectate, cu o economie competitivă, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții ridicate.


Românii îşi doresc modernitatea
Am discutat până acum ce înseamnă modernitate. Întrebarea este: ne dorim aşa ceva?

După cum bine știm, întrebarea este evident retorică. Mersul lucrurilor de după 1989 ne-a arătat cu siguranţă că da: românii în din ce în ce mai mare măsură îşi doresc să fie moderni. Îşi doresc să trăiască într-un stat guvernat de instituţiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care să le permită să ducă o viaţă fără lipsuri, în care să se respecte drepturile omului, într-o societate dinamică, ce priveşte spre viitor, nu spre trecut.

Exemplele sunt prea multe pentru a le enumera aici. E suficient să ne amintim de explozia de entuziasm, de senzaţia de eliberare, de mântuire cu care românii au primit căderea comunismului în 1989.

E suficient să menţionăm milioanele de români care sunt în momentul de faţă plecaţi în străinătate, preponderent în ţări Europene (mai ales Italia şi Spania), pentru a duce o viaţă mai bună. De ce se duc românii noştri în Italia, în Spania, în Canada, în Australia sau în Noua Zeelandă şi nu în China, în Angola, în Rusia sau în Cuba?

Dincolo de răspunsul cinic: pentru că acolo se pot duce şi că este nevoie de forţă de muncă, există un răspuns care surpinde mult mai bine motivația acestor emigranți: pentru că îşi doresc să se ducă acolo. Nu-i obligă nimeni să meargă la muncă în Spania sau să emigreze în Australia. Nu-i deportează nimeni acolo. Emigrează pentru că apreciază oportunităţile economice şi stilul de viaţă din aceste ţări. Pentru că apreciază felul în care funcţionează instituţiile în acele ţări, principiile după care se ghidează acele societăţi: libertate, dreptate, prosperitate, toleranţă, şansă egală, respectarea drepturilor omului, optimism.

Cum spunea Giddens: setul de atitudini faţă de lume.


Modernizarea României: şansa dată de NATO şi UE
Până acum, am discutat la modul general: de ce este bună modernitatea și de ce România își dorește să devină (și mai) modernă. Să trecem de acest nivel şi să devenim operaţionali. Cum ne ajută NATO şi UE să ne modernizăm?

Protecţie militară
Simplu: prin faptul că ne apără.

După experienţa celor 50 de ani de lipsă de libertate, România trăieşte pentru prima dată în istoria sa modernă şansa de a face parte dintr-un sistem de alianţă militară stabil, care şi-a dovedit principiile, fidelitatea, consecvenţa şi eficienţa timp de mai bine de jumătate de secol.

Spre deosebire de alte alianţe militare din România a făcut parte în trecut şi care
s-au dovedit în cele din urmă nu tocmai fericite pentru destinul pe termen mediu
şi lung al ţării noastre, acum facem parte din cea mai puternică alianţă militară existentă în prezent pe glob.

În cei cincizeci de ani de existenţă, nici una din ţările care au făcut parte din NATO nu a suferit de pe urma unei agresiuni externe, nu a avut teritoriul invadat, nu a suferit pierderi teritoriale, ocupaţii sau intruziuni în politica internă. Iată un trecut militar de succes, care prefigurează cu un grad ridicat de probabilitate un viitor militar de succes.

Felul în care ţările NATO, mai ales Statele Unite, pune accentul atât din punct de vedere al resurselor investite (de departe cel mai mare buget de apărare din toate ţările lumii, cu un ordin întreg de magnitudine peste ceilalţi), cât şi al efortului de cercetare / dezvoltare face foarte plauzibilă ca situaţia României să fie una stabilă, lipsită de evenimente nefericite în viitorul apropiat şi mediu (următorii 50 de ani).

Iar asta ne va asigura cea mai prețioasă resursă de pe lumea asta: timp.

Apartenența la NATO ne va da timp să ne dezvoltăm. Să ne dezvoltăm infrastructura, economia, mentalităţile. Să dăm timp rănilor trecutului să se repare. Să dăm prilej rețelelor și practicilor sociale, cele care compun textura zilnică a societății, să apară și să evolueze încetul cu încetul, neforțat, în rostul lor, în maniera specifică istoriei a la longue, cea care face lucrurile cu adevărat să se așeze.

Apartenența la NATO și la Uniunea Europeană ne va da pentru prima dată prilejul în istoria noastră să avem o gură de aer prelungită de pace, prosperitate şi libertate.

Ştiu: sună lozincard. Dar cuvintele “pace”, “prosperitate” şi “libertate” în acest context chiar înseamnă ceva, nu doar rumeguş de tipul Plenarelor PCR. Avem nevoie să fie pace. Avem nevoie să fim liberi, să ne trăim viaţa aşa cum dorim. Avem nevoie să ne ducem viața de zi cu zi fără frica invaziei diviziilor de tancuri.

Pe lângă pace, ne dorim să trăim o viaţă prosperă. În cei cincizeci de ani de comunism singurul lucru de care am beneficiam de pe urma umbrelei militare sovietice a fost pacea.

În rest, nu am avut parte nici de libertate, nici de prosperitate. Nu am trăit viaţa pe care ne-am dorit-o, ci am trăit după cum vroiau alţii. Ne-am dus (mai bine spus nu prea ne-am dus) doar unde ne lăsau alţii să ne ducem. Am vorbit ce ne dădeau alţii voie să vorbim. Am mâncat ce au vrut alţii să mâncăm. Ne-am dezvoltat economic mai prost şi mai puţin sustenabil, mai puţin natural decât alţii. Resursele naţionale, atât reproductibile (alimente), dar mai ales cele nereproductibile (resurse prime: petrol, gaze naturale, uraniu, minereu de fier) au luat mult timp calea Rusiei.

Exemplu clar de relaţie colonială: o ţară centru care îşi impune valorile, ideologia şi care în schimb exploatează resursele coloniilor.


Dar cel mai important a fost intruziunea mentală: am gândit cum au vrut alţii. Presiunea ideologică agresivă, violent-rudimentară la început (vezi generaţiile de români morţi în puşcării şi lagăre de muncă în anii 50-60), urmată de perioada de agresiune mai subtilă, mai insidioasă, dar la fel de pernicioasă, din anii 70-80 şi-a pus amprenta pe noi toţi.

Acum, încetul cu încetul, ne lingem rănile mentale care au generat atâtea disfuncţionalităţi de gândire: lipsă de încredere şi de aptitudini antreprenoriale, pesimism, ipocrizie, laşitate, autoritarianism, lipsa excelenţei şi a perseverenţei.

Avem nevoie să redescoperim aceste valori. Însă acestea sunt plante sensibile: au nevoie de mult timp să încolţească, să înflorească şi să dea roade în rândul românilor. Pentru asta avem nevoie de timp. De stabilitate. Alianţa militară în cadrul căreia am intrat ne va permite acest lucru, pe termen mediu şi lung.

Instituţii. Rigoare.
Apartenenţa la aceste două mari organisme supra-naţionale ne va permite să ne dezbărăm încetul cu încetul de năravul complacerii în relaţii publice pre-instituţionale, personalizate, lipsite de eficienţă şi dreptate.

Nu ne va fi uşor şi probabil nu vom face tot drumul până la capăt. Avem experienţa altor ţări de mentalitate latină, mai greu împăcate cu eficienţa, rigoarea şi caracterul impersonal al instituţiilor birocratice moderne. Vezi cazul Italiei, al Portugaliei sau al Greciei.

Însă acelaşi caz, al aceloraşi ţări, ne demonstrează şi contrariul: de când sunt în Uniunea Europeană aceste ţări şi-au îmbunătăţit performanţa instituţională. Cetăţenii lor beneficiază de o distribuţie mai judicioasă, mai transparentă a resurselor publice, relaţiile instituţii – cetăţeni şi-au pierdut din caracterul clientelar paternalist.

O rigoare instituţională la care încă de pe vremea lui Carol I România visa, pe care încetul cu încetul începuse să o realizeze până prin anii 20-30, ani de glorie ai României de atunci, când decalajele instituţionale, economice şi valorice începeau să se estompeze. România intrase clar pe făgaşul modernizării.

Pe urmă a venit cel de-al doilea război mondial şi, la sfârşitul lui, ne-am trezit de partea greşită a Cortinei de Fier. Şi am aşteptat 50 de ani să scăpăm de ea, timp în care nu numai că nu am progresat la fel ca ceilalţi, dar în multe privinţe am regresat (3), mai ales la nivel de mentalităţi (valori, atitudini faţă de viaţă).

Investiţii. Globalizare economică
În strânsă legătură cu protecţia militară şi cu modernizarea instituţiilor este conectarea României la economia globală. De-abia după ce au primit asigurarea dată de apartenenţa la NATO şi, mai recent, la UE, marii jucători economici au început încetul cu încetul să vină în România.

Iar procesul este unul care de-abia a început: vezi exemplul investiţiei Ford la Craiova care dintr-o dată, după ani şi ani de tărăgănare, a căpătat viteză şi dintr-o dată s-a finalizat; vezi exemplul Nokia la Cluj – lista poate continua.

Pentru investitorii străini este simplu: România în NATO și UE le dă siguranţa că nu bagă bani în afaceri şi zone riscante. O dată intraţi, riscul de ţară a scăzut considerabil şi dintr-o dată am apărut pe harta economică globală.

Efectele pentru români sunt la fel de simple şi de evidente: locuri de muncă, nivel de trai mai ridicat, prosperitate, un cerc virtuos al creşterii economice din ce în ce mai evident, atât în statistici, cât și în viața de zi cu zi, care generează creştere a nivelului de trai, care generează un consum mai mare, care generează o cerere mai mare, care generează creştere economică etc.

Exemplul paradigmatic este cel al Turciei. O ţară care, o dată intrată sub umbrela protectoare a NATO, a reuşit să continue procesul de modernizare iniţiat de Kemal Ataturk şi de Junii Turci şi, în ciuda proximităţii cu un spaţiu cu elemente puternice de risc (Orientul Apropiat la sud şi la vest, Rusia la nord), a reuşit să evite pericolele asociate cu acesta (tulburări interne, conflicte armate, stagnare economică, lipsă de reformă a instituţiilor) şi să se bucure de o modernizare susţinută, în momentul de faţă fiind una din ţările importante din punct de vedere economic.

Să facem un efort de imaginaţie şi să încercăm să ne închipuim cum ar fi fost Turcia dacă nu ar fi fost membră NATO... De aceeaşi şansă se bucură în momentul de faţă şi România.

Cunoaştere. Mentalităţi. Dinamism
Un alt element pozitiv al intrării României în NATO şi UE îl reprezintă accesul la cunoaştere.

• Economic: acces la tehnologii de producţie, strategii de distribuţie şi comunicare mai eficiente.

• Educaţional: proceduri şi conţinuturi educative; migraţie reversibilă a materiei cenuşii.

• Militar: acces la tehnologie şi proceduri de ultimă oră.

• Academic şi cercetare: Acces la reţelele de cunoaştere, transfer de informaţii şi personal.

• Mental: valori, proceduri sociale, textura interacţiunii cotidiene şi valorile adiacente acestora.

Câştigul la nivelul mentalităţilor este cel mai important, iar fenomenul migraţiei este relevant în acest sens.

Fenomenul masiv de migraţie pe care România îl trăieşte în momentul de faţă are cu siguranţă elementele sale negative: lipsa forţei de muncă, lipsa contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale şi dezechilibrul bugetar generat, problemele care apar în cadrul populaţiei inactive (copiii fără părinţi care să le asigure căldura căminului şi modelul de educaţie, bătrâniii fără copiii care să le fie prin preajmă).

Dincolo de asta însă, şi dincolo de evidentul avantaj financiar de care România se bucură în momentul de faţă de pe urma emigraţiei temporare (6 miliarde Euro în 2007), principalul câştig îl reprezintă modernizarea celor care pleacă în străinătate la nivel mental. Exemplele de succes pe care le trăiesc, interacţiunea cu instituţiile publice din celelalte ţări, procedurile sociale pe care le asimilează sunt tot atâtea câştiguri la nivel valoric.

România se modernizează prin românii care se modernizează. Până recent, aculturaţia, împrumutul cultural se făcea predominant mediat: prin intermediul produselor culturale (cărţi, filme etc) cu care românii intrau în contact.

Acum, românii au din ce în ce mai des ocazia să intre în contact direct cu o societate modernă şi, prin asta, să grăbească modernizarea României. Nu toţi care pleacă vor rămâne în străinătate. Unii se vor întoarce, din ce în ce mai mulţi pe măsură ce lucrurile se aşează şi în România. Iar aceştia aduc cu ei practici sociale moderne.

Concluzie: o șansă rară. Să profităm de ea
O singură dată a mai avut România o astfel de şansă: la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. E vorba de procesul început de Războiul de Independenţă, de stabilirea casei regale, de modernizarea societăţii, de stabilirea instituţiilor moderne, de lentul, sinuosul proces de umplere a formelor fără fond, de creşterea teritorială de după Primul Război Mondial (Marea Unire) şi de dezvoltarea ulterioară din perioada de glorie a anilor 20-30.

Ce se întâmplă acum este comparabil ca ordin de magnitudine şi de dezirabilitate cu ce s-a întâmplat atunci. Vor fi cu siguranţă pericole şi dificultăţi. Unele din ele deja cunoscute, altele de-abia bănuite sau nici măcar pe atât.

Ne pregătim să intrăm într-o perioadă din ce în ce mai puternic marcată de problema resurselor de energie epuizabile (combustibili fosili) şi de marile tensiuni geopolitice generate de aceasta. Deja, încetul cu încetul, facem parte din acest joc, cu părţile sale bune şi rele. Un exemplu recent elocvent îl reprezintă vânzarea Rompetrol către o firmă de stat din Khazastan, dar de departe cel mai recent și mult mai semnificativ în acest context este cel al războiului din Georgia.

Alte probleme cu care cu siguranţă ne vom confrunta datorită apartenenței noastre la NATO sunt conflictele asimetrice şi escaladarea terorismului, de care mai devreme sau mai târziu, părerea mea este că vom avea, din păcate, și noi parte; evoluţiile demografice nefavorabile pe termen lung acestei părţi a lumii şi presiunile migratorii asociate cu acestea; emergenţa Chinei.

Per ansamblu, însă, putem cu adevărat vorbi de şansă. Să nu uităm că a fost o perioadă destul de lungă, aproape un deceniu, în care am bătut la porți închise. Era cât pe-aci să rămânem la uşă. De-abia în 2001 prăbuşirea a două blocuri în mijlocul New Yorkului a înclinat cu adevărat balanţa de partea noastră.

Acum, că suntem înăuntru, trebuie să ţinem cu dinţii strânşi de această şansă şi să fructificăm fiecare picătură din ea.


Note
(1): Un ultim cuvânt, înainte de a trece să discutăm conceptul de „modernitate”. Sunt dintre aceia care consideră anacronic un asemenea demers de analiză, ce pleacă de la premisele unei istorii de acum mai bine de 50 de ani. Lumea s-a schimbat între timp, argumentează aceștia. Nu mai avem de-a face cu simplitatea cvasi-maniheistă a bipolarității Războiului Rece. În momentul de față, lumea este din ce în ce mai complexă. Pe glob nu sunt doar Rusia, Europa și America, ba chiar din contră, acestea încep să conteze din ce în ce mai puțin. Globalizarea și centrifugarea polilor de influență pe tot parcursul globului, lenta spirală de mutare a centrului de interes geopolitic spre Asia (țările Asiei Centrale, India, China), toate acestea aruncă în desuetudine și inadecvare argumentația dumneata. Tuturor acestora le răspund simplu, cu un singur cuvânt: Georgia.

(2): http://www.britannica.com/ebc/article-9372363

(3): Nu în toate. Societatea românească a avut şi exemple de modernizare clară: vezi educaţia universală, urbanizarea sau industrializarea.
Citeste tot...

Realpolitik is alive and doing well

În spaţiul european mai ales, abordările de tip realist sunt privite cu reticenţă, în locul lor fiind utilizat instituţionalismul liberal şi abordările post-moderne (teoria critică şi constructivismul). Acest lucru se reflectă, oarecum, şi în formularea politicilor externe, elementele hard ale puterii fiind ignorate, în favoarea celor soft, iar concepte fundamentale precum „interesul naţional” sunt destinate „deconstruirii” academice.

Acest climat intelectual poate genera disonanţe cognitive pentru acei specialişti care se găsesc în posturi diplomatice şi se confruntă cu politicile de putere ale unor actori statali. Statul naţional, ca actor principal al sistemului internaţional, a fost poate neglijat prea mult şi asistăm în momentul de faţă la ascensiuni unor puteri care şi-au construit politicile externe în jurul realpolitik-ului (India, China, Brazilia) şi a conceptului de interes naţional.

Este relevant pentru această dezbatere faptul că propunerea Rusiei privind un nou tratat care să definească arhitectura de securitate europeană este pusă în termenii realpolitik-ului, aducând aminte de viziunea geopolitică a cancelarului Metternich

George VIŞAN, Impresii despre cooperarea NATO-Rusia (Civitas Politics) Citeste tot...

Un vehicul important al modernizării

Ridem, glumim, facem poante ieftine, dar nu uitam de lucrurile cu adevarat importante, da? Daca astea nu ar fi, nu am avea ce povesti, ca nici Internet n-ar fi, nici curent si nici bloggeri zglobii.

:wink:

* * *
Reporter: Ce experienţă a integrării poate împărtăşi cu partenerele Alianţei din regiunea sa?

Bogdan Aurescu: România poate să împărtăşească experienţa unui stat democratic care s-a integrat în Alianţa Nord-Atlantică şi a aderat la UE.

Mai mult, exerciţiul aderării la NATO, ca şi cel al aderării la UE, a fost un vehicul esenţial pentru reformarea democratică a României, pentru modernizarea societăţii, nu doar a instituţiilor.

Aderarea nu a fost un scop în sine, semnificaţia ei a stat tocmai în modelarea profundă, instituţională şi sistemică, a societăţii româneşti prin „internalizarea" ansamblului de valori democratice ale comunităţii euroatlantice din care acum facem parte integrantă. Pe această bază, odată aşezate corect reperele esenţiale, procesul de modernizare trebuie să continue.

Din acest punct de vedere, diplomaţia română are cel puţin un dublu rol: să reprezinte în continuare un vehicul important al modernizării statului şi societăţii noastre şi să transmită şi altora, cu aspiraţii similare, mai ales în vecinătatea noastră estică, acest sistem de valori şi bagaj de expertiză, alături de convingerea că poveşti de succes există şi că ele merită toate eforturile unei naţiuni.

Bogdan Aurescu, interviu Adevărul / Foreign Policy, 12 sept 2010 Citeste tot...