Războiul din Ucraina a fost un educator aspru, dar rapid pentru mințile oamenilor din România. Deși nu ne-am dorit asta, iată că a reușit să schimbe atitudinile multora față de lume și viață.
În primul rînd, la adresa suferinței oamenilor simpli. Războaie anterioare, cum ar fi cel din Iugoslavia, nu au stîrnit la vremea lor atîta compasiune în rîndul românilor. Probabil nu li s-a făcut atît de multă reclamă. Probabil nu s-a vorbit atunci atît de mult despre el la televizor. Probabil încă nu era Radu Tudor angajat cu normă întreagă.
Acuma avem un război care beneficiază de atenția noastră nețărmurită. E un război care are parte de un marketing bine gestionat. Cel din Yemen, tot un război care se întîmplă chiar acum, nu contează. Nimeni nu-l bagă în seamă, deși și acolo mor oameni. Cel din Ucraina, da. Ne e frică de ruși, de secole ne e frică să nu ne invadeze din nou. Drept urmare sîntem mult mai receptivi la ce ni se oferă la televizor.
Tot legat de suferință, e vorba și despre atitudinea față de migranți. Dacă în privința migranților non-indo-europeni românii au fost destul de reticenți, cum a fost cazul acum cîțiva ani cu cei din Turcia sau din Siria, în privința ucrainienilor lucrurile sînt complet schimbate. I-am primit cu brațele deschise și le-am oferit tot ajutorul și toată compasiunea.
Probabil ține și de felul în care ucrainienii sînt mult mai asemănător cu noi, atît genetic cît și cultural. Una e să primești musulmani cu trăsături bine definite mediteraneene, chiar semite. Alta e să empatizezi cu ditamai oamenii frumoși, înalți blonzi cu ochi albaștri. Se pare că, deși nu dă bine să spui asta în mod public, să fii indo-european, sau caucazian, cum încă mai e folosit termenul prin unele cercuri, chiar ajută.
Acest stereotip pozitiv, dezirabil al omului înalt blond cu ochi albaștri, care a reprezentat unul din elementele importante ale propagandei ariane, iată că își face în continuare simțită prezența în cultura europeană, chiar și la aproape un secol de la încetarea celui de-al doilea război mondial.
Cum, de altminteri, începem să reconsiderăm și importanța creștinătății, chiar și a ortodoxiei, o ramură a creștinismului atacată puternic pînă recent de către discursul progresist. Iată că ne vine mult mai ușor să ajutăm niște creștini aflați la nevoie decît niște musulmani.
De cînd a început războiul, observăm o reacție mult mai pozitivă din partea formatorilor de opinie globaliști la adresa bisericii. Duse sînt vremurile cînd vocile lor erau vehement critice. Duse sînt disprețurile publice la adresa primitivilor medievali. Acuma prezența preoților în tranșee, în rîndul combatanților, împărțind speranță și credință și taina împărtășaniei, este larg acceptată de către vocile propăvăduitoare sorosiste.
Dintr-o dată, creștinătatea servește o cauză bună. Dintr-o dată, biserica a ajuns de partea bună a istoriei. Necesar drum al Damascului pentru progresiști, deși sînt convins că e vorba doar de o conversie vremelnică. S-au făcut tovarăși cu medievalii pînă trec puntea războiului. O să le treacă, odată trecut războiul, și se vor întoarce la vechile lor năravuri. La anualul lor ritual deprecatoriu de a-și bate joc de cei care se tîrăsc în genunchi la procesiunea Sfintei Paraschiva.
Un alt subiect la adresa căruia am avut parte de o necesară reeducare rapidă a fost cel al importanței componentei biologice în definirea genului în societate. Care este relația dintre sex și gen? Cum definim femeia, dar bărbatul? Care sînt rolurile acestora în familie? Dar în societate?
Pînă recent, aveam o întreagă clasă progresistă, puternic întârîtată de mijloacele de propagandă sorosistă, care dorea o renegociere radicală a rolului familiei în societate și a definirii genului. Ce e aia femeie? Ce e aia bărbat? Ce e aia prevalența relațiilor heterosexuale? Ce e aia familie? Trebuie renegociat, chiar impus cu forța noua normă.
Noua normalitate. Părinte unu. Părinte doi. Un întreg curcubeu de nuanțe difuze în privința sexualității. Desprinderea sexualității de reproducere. Chiar jena față de reproducere: ce e aia să faci copii? Mai bine crești pisici, sînt mai folositoare pe Facebook și pe Instagram, aduc mai multe Like-uri.
Iată că a venit războiul. Dintr-odată, am uitat de zbaterea părinte unu părinte doi și de nevoia de introducere în buletin a unei a treia opțiuni: gen neutru. Nu mai e cazul. Femeile au redevenit femei. Dintr-odată, dacă ne uităm pe stradă, știm clar cine e femeie, cine e bărbat. Mamele s-au întors la ce știau ele pe vremuri: să aibă grijă de copii. Iar bărbații, s-au întors și ei la ce știau odinioară: să meargă la război.
Statul, acest mare impunător de normalitate oficială, a venit și el să contribuie la această recuperare normativă. A decretat simplu: femeile pot pleca din țară, bărbații nu. Doar femeile și copiii au voie să se refugieze. Bărbații să facă bine să-și facă datoria. Să stea aici să lupte cu arma în mînă împotriva cotropitorului. Transexualii să fie căutați la buletin și la lungimea organului reproductiv. Și, dacă sînt găsiți că sînt bărbați, să rămînă bărbați, măcar pînă trece războiul. Dați-le o pușcă și trimiteți-i la luptă. N-avem timp de optzeci și trei de nuanțe de sexualitate. Doar două: femeile într-o parte, bărbații în cealaltă.
Narativul sexualității difuze, laxe și confuze s-a risipit în fumul tunurilor și a fost strivit sub șenilele tancurilor. Războiul se poartă cu mințile oamenilor ca un mare teasc de stors struguri, care ia postmodernitatea și o zdrobește în fălcile șenilelor sale, lăsînd să se scurgă afară doar zeamă de conservatorism așezat: mamă, tată, copil, femeie, bărbat. Ivan, davai mai avtamat.
Un alt domeniu în care s-a produs o bruscă schimbare de discurs normativ a fost cel al agriculturii. Dacă pînă recent nu ne păsa prea mult de acest domeniu primitiv, medieval, unde lucrează oameni știrbi, prost îmbrăcați, cocoșați de sapă și de cărat saci, chiar ne puteam permite să ne batem joc de el, ai văzut chestia aia cu cormoranii, ce prostie medievală, ce oameni încuiați la cap, iată că acum agricultura a devenit noua vedetă a discursului progresist.
De cînd deontologii au descoperit că Ucraina și Rusia produc aproape jumătate din exportul de cereale al globului, și că războiul poate duce la foamete, exponenții vehemenți ai progresismului au reconsiderat major importanța agriculturii în societate. Rîdem, glumim, dar s-ar cam prea putea să suferim de foame.
Drept pentru care țări puternic progresiste, cum ar fi Germania sau Olanda, aflate pînă foarte recent în avangarda vehemenței de impunere a noului normativ globalist, și-au reconsiderat narativul hegemonic, au schimbat brusc foaia și au impus un nou discurs. Acest nou normativ ideologic a ajuns pînă și în acest colț îndepărtat de margine de lume, unde sîntem foarte entuziaști în a prelua în mod nemestecat impunerile celor de la centru.
Discursul oficial e simplu. Autonomia agricolă e la fel de importantă precum autonomia energetică. Hrana contează. Cormoranii mănîncă pește, deci nu mai sînt specie protejată prin lege, trebuie stîrpiți fără milă. Pînă și irigațiile nu mai sînt ceva vetust, plictisitor, ci un subiect de maximă importanță strategică. Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă azi, și ne iartă greșalile noastre.
Nici despre poluare nu prea se mai vorbește în ultimul timp, de cînd tancurile au început să are cu șenilele lor cîmpiile mănoase ale întinsei, îmbelșugatei Ucraine. Preocupările ecologiste au luat o neașteptată pauză. Avem voie din nou să vorbim despre autonomia energetică și despre importanța cărbunelui în atingerea acestui deziderat. Cărbunele, acest mare demon medieval, își croiește din nou loc în mințile noastre și în burțile termocentralelor.
Dintr-o dată, șantiere blocate de vocalizele ecologiștilor vehemenți au fost puse pe repede înainte. Hidrocentrale oprite la 90% din proiect, din cauza unor mici gîndaci de stepă și a unor și mai mici lilieci de baobab a căror existență se clama insistent că este pusă în pericol de strivitoarea construcție de beton, moare ecosistemul, să îl apărăm cu piepturile goale, să ne legăm cu lanțurile de copaci?
Nu mai e cazul. Am greșit. S-a modificat schimbarea. S-a schimbat normativul de mîntuire. Iată că se discută ca aceste proiecte oprite de vehemența ecologist-progresistă să fie finalizate și pornite cît mai grabnic. Nu mai contează gîndăcelul de stepă, nici ecosistemul. Contează sistemul energetic.
Iată cum nevoile sociale se pot schimba brusc. Mai ales dacă e voie de la stăpînire. Iată cum solicitări sociale care pînă recent erau puternic respinse de clasa conducătoare au ajuns să fie revalorizate. La fel precum Cîțu a fost schimbat în doar șase luni de zile și transformat în discursul oficial din cel mai important lider regional într-o amărîtă de fosilă politică, la fel identificăm în vocea propagandei termeni de care uitasem complet.
O necesară recuperare terminologică și ideologică. Un discurs care n-a mai fost auzit în gurile oficialităților din îndepărtații ani ’80. Idei care pînă recent fuseseră puternic demonizate. Tot soiul de expresii care nu credeam că vor mai fi folosite vreodată în propaganda oficială, dintr-odată le auzim rostite cu gura plină, mestecate cu entuziasm de către Cioloș, de către Radu Tudor, de către vașnicii reprezentanți ai puterii sistemice.
“Sistem energetic”. Autonomie alimentară”. “Producția de cereale la hectar”. “Export de grîne”. “Necesitatea irigării terenurilor agricole”. “Femeile să aibă grijă de copii”. “Bărbații sînt obligați să meargă la război”. “Să ne rugăm pentru pace”. “Să ne rugăm pentru victorie”. “Cărbune”. “Națiune”. “Independență”.
E clar. S-a modificat schimbarea. Sîntem martorii unei fabuloase volte normative. Ce era aspru înfierat acum trei luni acuma, dintr-o dată, și-a croit drum înapoi în discursurile solemne ale mai marilor zilei. Four legs good, two legs bad. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.
Era un film ideologic pe vremuri. Îi zicea “They Shoot Horses, Don’t They?”. Tradus în cinematografele noastre comuniste sub titlul “Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Acest film prezenta de manieră expresiv-ideologică suferințele clasei muncitoare americane, în vremuri de criză. Un discurs puternic socialist într-o vreme în care în America socialismul nu era deloc la modă.
La fel putem și noi exclama, văzînd acum cum se recuperează termeni și idei de care nu credeam că se va mai vorbi vreodată. Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?
Ghinion. Mai ales pentru cormorani.
.
Citeste tot...
