De ce îți place?

- Cine e domnul ǎla din Timeline-ul tǎu?
- Jacques Brel.
- Cine e?

Îi dau linkul de pe Wikipedia.

- De ce îți place?
- Ascultǎ-l și mai ales citește-i versurile și o sǎ-ți dai seama. Dacǎ știi franceza, evident. Altminteri nu se pune...

Îi dau și linkul (rusesc!) cu versurile lui Brel.

Și pe urmǎ încep cu adevǎrat sǎ mǎ gîndesc. Știu de ce îmi place Brel. Dintotdeauna știu de ce îmi place Brel. Din 1990, imediat dupǎ Revoluție, de cînd aveam 17 ani și cînd ne-au dus cu liceul în Belgia o sǎptǎmînǎ, unde l-am descoperit, de atunci îmi tot place. Și îmi place din ce în ce mai mult. Cu cît îl ascult, cu atît îmi place mai mult. Cu cît îmi schimb pielea și vîrsta și cu cît îmi lepǎd iluziile și sentimentele și cu cît mǎ apropii mai mult de pendula de argint care zice oui și care zice non, cu atît mai degrabǎ îmi vine sǎ zvîrl cu pietre spre cer și sǎ strig Dumnezeu e mort și sǎ-mi chem prietenii și vacile și femeile sǎ bem un vin de Perigod și sǎ ronțǎim niște iluzii, sǎ-mi amintesc de vremea cînd mi-era fricǎ de moarte, spre deosebire de acum, cînd mi-e fricǎ de moarte, sǎ-mi amintesc de vremea cînd îmi tresǎrea inima cînd vedeam fetele primǎvara, spre deosebire de acum, cînd îmi tresare inima cînd vǎd fetele toamna, sǎ-mi aduc aminte de felul în care se moare îndeosebi primǎvara, pe ecluzǎ, la canal, noi la Telega neavînd nici o apǎ și nici o mare prin preajmǎ, și nici catedrale pe post de singuri munți, dar știind cum e aia sǎ-ți chemi rudele sǎ cotrobǎie prin sertare dupǎ ce mori, sǎ-ți frunzǎreascǎ scrisorile de dragoste și e-mailurile și amintirile, ah Jef, ah Jef, de ce trebuie sǎ ne aducem aminte toate astea cînd mai avem atîtea de fǎcut, atîtea de temut, atîtea de trǎit în mod naiv și lipsit de iluzii?

Repetiția. Repetiția. Cu cît repeți, cu atît devii mai simplu și mai curat și mai luminos și mai ironic și mai bǎtrîn și mai temǎtor și mai netemǎtor și mai ascuțit la limbǎ și mai luminos la inimǎ și mai aproape de moarte. Tot mai aproape de moarte.

No, Jef, t’es pas tous seul...