aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia
I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.
Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.
Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.
Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.
Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.
Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.
Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.
Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.
În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.
În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.
Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.
Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.
L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.
Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.
E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...
Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.
Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.
Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.
Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.
Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.
Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.
Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.
Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.
E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.
Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.
Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.
Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.
Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.
Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.
Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.
Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.
Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.
În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.
În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.
Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.
Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.
Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.
Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.
Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.
Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...
Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.
Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.
Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.
Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.
Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.
Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.
Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.
Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.
Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.
Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.
Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.
Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.
Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.
Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.
Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.
...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...
.
Citeste tot...
