Analiza crizei politice a momentului

IOHANNIS
Totul a început de la Iohannis. În consecință, orice analiză a acestor zile trebuie să înceapă cu el.

Iohannis este foarte probabil inițiatorul acestei crize de scoatere în decor a USR PLUS.

Din primăvară știam deja, informații de culise, despre decizia de scoatere de la guvernare a USR PLUS care fusese deja luată la nivel de conducere a taberei pro-iohanniste. Eu aflasem de ea din mai, dar ea fusese foarte probabil bătută în cuie înainte de Paște.

Varianta de care știam era simplă și iată că ea a și început să înflorească sub ochii noștri în momentul de față: guvern minoritar PNL UDMR cu sprijin parlamentar tacit al PSD. Cine îmi spusese asta îmi oferise inclusiv informația că Iohannis se înțelesese deja pe acest subiect cu Ciolacu și avea acceptul acestuia. Lucrurile trebuiau doar puse în aplicare în toamnă.

Faptul că tabăra Coldea / USR PLUS / Direction Générale de la Sécurité Extérieure a zvîrlit pe piață în august documentele compromițătoare privind tinerețea americană zbuciumată a lui Cîțu a fost doar o consecință a acestei decizii de război luată în primăvară și despre care se știa probabil și la nivelul decizional coldisto-useristo-francez.

Oricum, tăvălirea lui Cîțu nu a schimbat cu nimic decizia, doar a grăbit punerea sa în aplicare.

În ciuda a ceea ce clamează mulți, pentru Iohannis e foarte simplu. Opțiunea sa este de a sprijini tabăra Cîțu în general la conducerea PNL și în particular pe Cîțu drept premier. Orice altă variantă îl scoate pe Iohannis în decor.

Închipuiți-vă pentru o clipă că Iohannis s-ar dovedi conciliabil, moale, că ar ceda presiunilor useriste măcar un centimetru. Că ar fi de acord cu solicitările USR PLUS de a-l demite pe Cîțu.

În clipa doi, Iohannis ar deveni o cîrpă, o păpușă bicisnică lipsită de orice autoritate, de orice putere. Și mai are totuși doi ani și ceva de mandat. Și mai are totuși chestii de făcut. Și mai are totuși ditamai bătrînețea post-prezidențială de trăit în liniște, fără să fie hărțuit de dușmani.

După cum vă spuneam: e simplu. Iohannis nu are nici o alternativă. Cîțu pînă la capăt.

De altminteri, cu puțin timp în urmă (luni, orele 14:00). rezultatul întîlnirii de la Cotroceni dintre el și Cîțu a fost exact în această logică. Nu a ieșit să-i ceară demisia. Nu a avut nici un cuvînt de laudă la adresa rebelilor. Nu a cauționat nici o moțiune.

Mesajul transmis pe căi neoficiale către presă a fost: îl sprijină pe Cîțu să rămînă la guvernare. O continuare a mesajului de la sfîrșitul săptămînii trecute, cînd a dat o smetie peste nas useriștilor printr-o declarație publică de admonestare aspră.

Mai mult de-atît, prin această criză Iohannis a contracarat mișcarea taberei Coldea / USR PLUS / DGSE de a numi procurorii și astfel de a decide cazierul candidaților la prezidențiale în 2024.

Să nu ne amăgim. De cînd americanii ne-au învățat acest mecanism, din 2005 încoace, e simplu: cine deține justiția, deține puterea.

În ultimii ani am avut numeroase exemple de candidați politici care au fost neutralizați prin intervenția procuraturii, înflorindu-le spontan și brusc un ditamai dosarul exact cînd era nevoia mai mare să fie trași pe dreapta. Ludovic Orban, recunoști scenariul?

Drept pentru care era imperios necesar ca procurorii să nu fie numiți de USR PLUS (Coldea / DSGE).

Fără să ne dăm seama, e foarte probabil ca zilele astea să fim de fapt martorii la primul pas al procesului de oprire a ascensiunii politice către Cotroceni a Laurei Codruța Kovesi în 2024. Una din cele mai importante consecințe a acestor zile de care nu prea vorbește nimeni.

Să fie primit.

Concluzie? Iohannis cîștigă din toată această criză politică. Își consolidează candidatul la putere, deși acesta fusese lovit semnificativ în aripă de dosarul din tinerețea sa americană. Pune zăbală năzuinței lui Coldea de a numi următorul președinte al României. Mulțumește un PNL din ce în ce mai indignat de nemerniciile făcute de USR de cînd a ajuns la putere. Își păstrează puterea în rîndul instituțiilor de forță. Win win pentru el.

Ghinion.

CÎȚU
Lui Florin Cîțu nu numai că i s-a salvat pielea din tăvăleala de imagine de care a avut parte luna trecută. Mai mult de-atît. A fost în continuare sprijinit cu același entuziasm iohannist în candidatura sa pentru șefia PNL care urmează să se decidă la sfîrșitul acestei luni, peste doar două săptămîni.

Mai mult de-atît. Pe deasupra, i s-a mai și dat drumul din lanț să fie rău, să pedepsească, să decidă, să taie în carne vie.

Adică să dea semne de putere.

Puterea nu doar se deține. Ea trebuie musai să fie și exercitată de manieră publică, expresivă, baroc-baronială. Dacă ai putere, dar nu arăți că ai putere, nu prea faci mulți purici în politica isterică românească. Cei din umbră care conduc România fără să știm de ei, ei acționează în altă logică decît a puterii politice. Ei nu au nevoie de aceste eforturi de actorie publică. Însă ei sînt privilegiați. Și foarte puțini. Restul, cine vrea osișor, trebuie să mănînce neapărat și bătăturică. Trebuie să practice gesturi pe scenă.

Drept pentru care lui Florin Cîțu i s-a pregătit la acest început de toamnă marea scenă în care el să se prezinte mulțimii drept Vodă cel Puternic. A dat afară. A admonestat. A tăvălit din vorbe. S-a arătat intransigent. Aspru dar sever. N-a luat prizonieri. N-a avut milă. A beștelit asuprit mermelit demis.

Deși decizia de scoatere de la guvernare a USR PLUS este a lui Iohannis, totuși i s-a permis lui Cîțu să facă pe călăul public. Asta ca să-l întărească și mai mult pentru alegerile de partid de la sfîrșitul lunii. Era cam moale. Avea nevoie să comită niște gesturi de forță.

În interiorul PNL, nemulțumirea la adresa celor de la USR PLUS este din ce în ce mai mare, ajungînd deja la cote de avarie, de cvasi-răzmeriță. Faptul că Florian Cîțu este construit mediatic drept eroul salvator care eliberează PNL și România de sub jugul besmeticelii useriste nu e întîmplător.

După ce-i va zvîrli în rîpă pe useriști, Cîțu va fi un mini-erou pentru tot activul de partid penelist, ca să nu mai spunem și de o halcă însemnată de Românie non-liberală care nu îi mai suportă pe trotinetiști, pe piticii de grădină care au ajuns să terorizeze țara cu tembelismele lor tembele.

Deși e și el bine tăvălit: imagine terfelită, prestație guvernamentală mediocră, nevoia gestionării crizei Covid, Cîțu reușește prin această mișcare de forță să recupereze un necesar capital de imagine care să-i asigure victoria la președinția PNL și să-i reîncarce un pic bateriile de premier pentru lunile dificile de iarnă ce urmează: sărăcie, restricții Covid din nou și mai ales imensa criză a prețurilor la energie.

Concluzie? Cîțu cîștigă. Rămîne premier, scapă de useriști, devine președintele PNL, își continuă utilitatea de întrebuințare.

Ghinion.

ORBAN
Felul în care Orban s-a mișcat zilele astea a reprezentat pentru el ultima sa greșeală dintr-un lanț mai lung de greșeli și practic bomboana de pe coliva sa politică.

În momentul de față, Ludovic Orban este ca și expirat.

Pe de o parte, Cîțu este desenat drept salvatorul patriei peneliste de sub jugul demenței useriste. Pe de altă parte, Orban a dat semne prea cusute cu ață albă că vrea să contribuie la trecerea moțiunii de cenzură. Lucru care nu poate decît să înfurie și mai tare activul de partid penelist și să-l facă pe Orban să piardă și bruma de susținători pe care îi mai avea pînă acum.

Închipuiți-vă cum fierbe indignarea în activul de partid liberal la aflarea veștii că Orban e de partea USR PLUS și se străduie să treacă moțiunea de cenzură împotriva lui Cîțu.

Bine, mă nasolule mă, adică tu pui osul și umărul să pice acest guvern, să fim scoși de la putere, doar pentru un bîzdîc personal de-al tău? După ce că le-ai dat recent nemernicilor ălora mult mai mult decît merită, niște ministere esențiale pe care neam de neamul lor n-ar fi trebuit să le pupe, doar să ajungi tu președinte al Camerei Deputaților și să-ți asiguri tablă la fund, acuma mai vrei încă o dată să sacrifici partidul pentru interesele tale meschine?

Concluzie? Orban pierde pe linie. Va pierde cu brio alegerile de partid. După aia, the sky is the limit la cîte dosare o să-i înflorească. Istoria o scriu învingătorii. Dar mai ales dosarele penale le scriu învingătorii.

Să fie primit. Ghinion.

USR PLUS
Useriștii, dragii de ei de civili francezi, au dat în sfîrșit de greu. După ce li s-a croit un coridor nefiresc de ușor spre putere, după ce li s-a pus briciul în mînă, după ce li s-au îngăduit toate tembelismele lor tembele, iată că au ajuns în cele din urmă să fie și ei la primire.

Și au cam început să primească.

Istoria dă semne, cel puțin pentru moment, că nu prea mai are îngăduință pentru ei.

Primarii pe care i-au cocoțat la putere pe bază de vehemențe populiste, de isterii otrăvite și de fraude în alegeri dau rateuri aproape zilnice. Șobolani și halde de gunoaie fetide în cel mai bogat oraș al României, Sectorul 1? Bifă. Sectorul 2 varză? Bifă. Un București zvîrlit în haos? Bifă. Un Brașov din ce în ce mai antagonizat? Bifă. O Timișoară în marginea delirului? Bifă.

Dar nu numai la nivel de administrație locală dau useriștii rateuri. Performanțele miniștrilor și secretarilor de stat useriști sînt deja de legendă. Dincolo de ce se vede ca prestație publică, de bîzdîcuri și de aroganță și de nepricepere, stai să vezi ce vuiet se aude dinspre ministere. Informații mai discrete, dar și mai puternice decît cele din mass media.

Funcționarii publici sînt pur și simplu oripilați de lipsa de pricepere, pe de o parte, dar mai ales de ticăloșia și de propensiunea spre abuz și încălcarea legii, pe de altă parte, de care dau dovadă useriștii în actul de guvernare. Nu pot să vă dau detalii. Atît vă pot spune: ad literam au murit oameni de inimă din cauza abuzurilor pe care distinșii useriști încearcă să le comită prin guvern.

Aceste contraperformanțe administrative au dus în cele din urmă la decizia sistemului de a-i trage pe trotinetiști pe dreapta. Iohannis și ai lui au luat această hotărîre în primăvară. Acum doar au pus-o în aplicare, după ce au trebuit să contracareze un atac preemptiv în august la adresa lui Cîțu.

În momentul de față, prin intransigența lor, useriștii au tăiat orice punte de comunicare și de negociere, atît cu Iohannis, cît și cu PNL. Sînt puși la colț, de fapt se pun singuri la colț. Și încep să comită greșeli. Atît de comunicare, cît și de aliere politică.

Din punct de vedere al comunicării, tocmai au intrat și ei pe tarlaua ipocriziei, de unde pînă acum se cam feriseră să se murdărească de acest noroi politic. Au început să-și acuze partenerii de tot soiul de chestii, care de care mai gustoase și mai incriminatorii.

Mda. Ei încearcă să arunce cu noroi, dar de fapt nu-și dau seama că li se întoarce înapoi direct în freză.

Aha. Deci acum la început de septembrie v-ați găsit dintr-o dată să criticați chestii la adresa peneliștilor pe care le știați de mai mult timp? De-alea cu Covidul, cu Ministerul Sănătății, cu gestionarea fondurilor europene, cu tinerețea penală a lui Cîțu, cu acte de corupție, cu abuzuri în servici? Aha. Deci doar cînd ați fost scoși de la ciolan a dat indignarea în voi? Pînă atunci ați tăcut ca piticul de grădină în păpușoi? Aha. Mai spuneți. Mai spuneți...

Și cu alianțele politice, la fel. Aha. Deci pînă mai deunăzi, ăia de la AUR erau fasciști și extremiști și medievali și făceați spume la gură împotriva lor? Iar acum, dintr-o dată, că a dat nevoia politică în voi, sînt parteneri de moțiune? Aha. Mai spuneți. Mai spuneți...

E prima dată în istoria scurtă, dar ticăloasă a USR cînd fac greșeli neforțate. Mai ales, e prima dată cînd useriștii, acești tefeliști trotinetiști pitici de grădină bicisnici nu mai dețin the high moral ground.

Pînă acum, la ei specialitatea casei rețeta preferată era indignarea virtuoasă. Ah, cît de virgini și de perfecți și de deontologi sîntem noi și ce penali nasoi corupți mînjiți sînteți voi, toți ceilalți. Aha. Iată că, dintr-o dată, a dat noroiul politic și peste ei și au început să aibă din ce în ce mai multe urme de fecale pe față.

USR PLUS a trecut deja Rubiconul și a declarat război pe față lui Iohannis. Relația este ireconciliabilă. Drept urmare, toată artileria grea se va pune cu gurile de foc asupra lor. Și artileria comunicațională. Dar mai ales cea penală. Barna, Barna, nici nu știi cîte fonduri europene o să fii. Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă.

Și pentru că au trecut Rubiconul, și pentru că s-au aliat cu cei de la AUR, vor fi puși la colț. Și intern, și extern. Intern, vor fi scoși din funcții. Repejor. Miniștri, secretari de stat, prefecți, directori și alte deconcentrate. Măcel. Scurt. Repede. Pe urmă tocat mărunt, comunicațional și penal. Extern, vor fi puși pe coji de nucă pentru că au îndrăznit să se înhăiteze cu inexprimabilii cei medievali și anti-sistem.

Concluzie? Pe termen mediu și lung își vor reveni și vor fi un adversar semnificativ pentru PNL în 2024. Coldea n-a murit, Coldea se transformă. Pe termen scurt, însă, întristare și suspin. Scoși de la guvernare. Scoși de la decizie și de la cașcaval. Scoși de la inima șefului și a sistemului. Ciolan nicht. Liebe nicht. Macht nicht. Polizei trosk trosk. Gnade nicht. Mitleid verboten.

Ghinion.

PSD
PSD este unul dintre cîștigătorii momentului.

În primul rînd, prezintă din nou un atribut pe care de ceva timp îl cam pierduse: putere. Nu putere propriu-zisă, explicită, decizional-administrativă. Ci putere politică, de influență și control.

De ceva timp, PSD era un soi de mămăruță fără putirință. Lingîndu-și lent, dar încet rănile post-Dragnea și zoaiele de demonizare ce fuseseră aruncate asupra sa, PSD tot juca de ceva ani rolul de cuțu șchiop. Și la nivel de instituție politică în general, dar și de conducere, de lideri, senzația oamenilor în privința lor era una de neputință. Sărăcuții, în ce hal au ajuns...

Not anymore. PSD a început să proiecteze din nou putere.

Aritmetica politică e necruțătoare în Parlament. Ai majoritate, dispui. N-ai, plîngi încet și trist. PNL avea majoritate cu USR PLUS. Acuma, că și-au antagonizat useriștii, singurii pe care să-i aibă alături pentru a ține zăgazurile parlamentare să nu buiască voturile de demitere peste ei sînt pesediștii.

Calculele sînt simple, elementare. Doar ei, peneleii singuri, nu se poate. Cu AUR, nu se poate – și din motive de procente, dar mai ales de consecințe pe plan extern. Doar cu UDMR, nu se poate – nu se ajung procentele.

Deci au mai rămas doar pesediștii.

N-ar fi prima dată cînd PNL și PSD să facă alianță. În 2009 am avut alianță PSD – PDL, cu binecuvîntarea jupînului de atunci, Băsescu. Pe urmă am avut alianță PSD – PNL în 2013, fără binecuvîntarea jupînului. Acum vom avea din nou o astfel de alianță, cu binecuvîntarea jupînului Iohannis.

Primele semne sînt clare, evidente. PSD găsește tot soiul de pretexte și de subtrefugii procedurale pricepute pentru a împiedica moțiunea de cenzură AUR / USR PLUS. Săptămînile care vin vom avea noi exemple de astfel de gesturi de spriijin parlamentar în așa fel încît să n-avem nici moțiune de cenzură, nici să nu plece Cîțu de la conducerea guvernului.

Pentru PSD e foarte convenabilă situația. Pe de o parte, nu-i convine să vină la guvernare. Situația economică e complicată, sîntem din nou în buza crizei economice. Criza Covid încă nu s-a încheiat, vor fi din nou restricții și carantine. Efectul scumpirilor la energie va fi unul devastator, indiferent cine vine la guvernare. Și nici nu poate fi evitat: Uniunea Europeană îți sucește mîna la spate și te obligă să te sincronizezi cu politicile sale ecologice, de limitare a amprentei de carbon.

Pesediștii n-au nici un chef să încaseze direct în freză aceste neplăceri politice. Tabăra anti-PSD trebuie să se erodeze pînă la capăt, să facă loc în 2024 unei administrații curate PSD: și guvern, și președinte.

Mai mult de-atît, PSD reușește performanța să ajute scoaterea USR-ului de la putere, lucru pe care românii îl vor pricepe și îl vor aprecia.

Și astea sînt doar avantajele ce pot fi discutate. Căci mai sînt și altele, despre care pesediștii nu prea pot discuta liber. Dar eu pot să vă spun.

Înțelegerea este clară: în contrapartidă la sprijinul parlamentar, PSD va primi jumătate din fondurile PNRR. O înțelegere convenabilă, care va ajuta conducerea PSD să recîștige simpatia activului de partid, preponderent organizat în jurul primarilor de localități medii și mici, beneficiare ale acestui program de finanțare.

Înțelegerea nici măcar nu este una viciată moral, așa cum se chinuie să clameze trotinetiștii. Oricum, jumătatea de Românie care are nevoie ca de aer de modernizarea infrastructurii și de recuperarea decalajelor de dezvoltare este cea din zona profundă, săracă, pesedistă. Oricum aceste zone ar trebui să primească aceste fonduri. Oricum la ei ar fi trebuit să ajungă de la bun început, indiferent cine ar fi fost la guvernare. Singurul favor pe care-l fac liberalii este să nu pună piedici gratuite, pretexte puerile acestui proces de distribuire de fonduri și investiții.

Concluzie? PSD cîștigă de pe urma acestei crize politice. Revine ca influență pe scena politică, chiar dacă nu se întoarce explicit la putere / la guvernare. Își recapătă principalul atribut necesar în politică: “putere”. Își recuperează accesul la resurse. Își pune într-o situație dificilă cel mai otrăvit adversar politic: USR PLUS. Își recîștigă parțial simpatia propriului public, pe care o cam pierduse în ultimul timp. Iese din colțul ringului unde fusese înghesuit și tot încasa, tot încasa, tot încasa...

Ghinion.





. Citeste tot...

Doar decît genial

E genială politica românească.

PNL e aliat cu USR PLUS la guvernare? Este. Mă rog, era pînă acum trei ore. Cine erau cei mai mari dușmani și-și dădeau coate în gură, cum să se terfelească mai rău? Chiar și înainte să rupă alianța? PNL cu USR PLUS, evident. Spume mai înspumate nu găseai decît la gura useristului care vitupera împotriva penalilor de peneliști. Pe la colțuri, mai discret, peneliștii nu rămîneau nici ei mai prejos și îi înjurau cu asupră de ură pe tefelei. Și cum mai trecea un trimestru, pac mai luau capul unui ministru userist. Cu prietenie. Cu căldură și cu empatie.

Genial.

Pe urmă a venit marea răscoală prin care USR PLUS să se ridice de sub jugul asupririi peneliste. Și a început scandalul. Și ura s-a dublat. Și USR PLUS s-a aruncat în brațele AUR, să depună moțiunea. Aliați, da? Da. Păi imediat ce-au făcut alianță, pe cine a început USR PLUS să înjure mai abitir, că sînt medievali și fanatici, și că ei nu sînt în alianță cu AUR, doar fac același lucru, aceeași moțiune, aceleași semnături? Pe AUR, evident. Pe aliații lor.

Genial.

Imediat cum a apărut alianța USR PLUS cu AUR, dintr-o dată și AUR a găsit de cuviință să se justifice că ei nu sînt în alianță cu USR PLUS. Nuuu. Doamne ferește. Ăia sînt niște dușmani feroce. Noi sîntem cu biserica, ăia sînt cu satana. E doar o coincidență că facem același lucru, strîngem aceleași semnături, participăm la aceeași moțiune. Ce vedeți nu e adevărat. E un falș. Vă spunem noi ce vedeți voi. Să vă explicăm ce vedeți de fapt...

Genial.

Pe partea ailaltă, PNL are nevoie de voturile PSD și deja e în alianță implicită cu aceștia. Pe cine înjură PNL mai abitir? Pe PSD, evident. Dușmanii poporului. Take no prisoners. Nu avem nevoie de PSD. Ne descurcăm și singuri. Doar opriți moțiunea aia de cenzură, că în rest e ok, sînteți niște primitivi medievali penali corupți și foarte, foarte foarte necesari.

Genial.

Stai, că mai avem. PSD spriijnă PNL? Sprijină. Ce zice PSD cu vorbe clare, răspicate, cu un pic de stropi de salivă scuipați de atîta entuziasm? Că PNL trebuie să plece și că sînt niște nasoi și că ei de fapt nu susțin guvernul PNL, e nevoie de alegeri anticipate, să plece toți, toți e niște nasoi. E doar o coincidență că PSD nu participă la Birourile alea Permanente unde să se primească moțiunea și e doar o întîmplare întîmplătoare că nu vor să participe la moțiunea AUR USR PLUS. Nuuu. Noi sîntem împotriva PNL. Ce vedeți voi nu există. Să vă explicăm noi ce vedeți voi de fapt...

Genial.

Deci avem așa. PNL e în alianță cu USR PLUS, dar de fapt se urăsc și nu mai sînt în alianță. Și sînt dușmani. USR PLUS e în alianță cu AUR, deși nu pleacă de la guvernare. Și sînt dușmani, evident. PNL e cu PSD într-un concubinaj fericit. Deci sînt dușmani și se scuipă pe unde apucă.

Și fiecare face o chestie și pe urmă vine senin și se jură că nu face chestia aia, ci fix pe dos. Să moară mama, nu m-am aliat cu AUR, pur și simplu doar facem aceleași chestii împreună. Să moară mama, nu ținem cu PNL, doar îi ajutăm să nu iasă de la guvernare. Să moară mama, noi de la AUR îi urîm pe toți, și pe PSD și USR PLUS, dar vrem să facem moțiune împreună.

Genial.



. Citeste tot...

The Covid and the Pendulum

Peisajul politic românesc, precum orice alt peisaj politic dintr-o țară cît de cît democrată, cunoaște un ciclu de balans cvasi-periodic dintr-o parte în cealaltă a spectrului politic.

În România sînt două tabere politice mari, dincolo de etichetele mai mult sau mai puțin arbitrare ce pot fi puse, folosind cuvinte mari, pompoase, găunoase: stînga, dreapta, progresiști, conservatori, alea alea.

Neah. Forget it. Să lăsăm deoparte cuvintele mari, pompoase. În România nu există de fapt decît tabăra pro-PSD și, prin reacție, tabăra anti-PSD.

Aceste două tabere politice principale, pe perioade mai lungi de timp, de-a lungul unor cicluri electorale complete, fac cu schimbul. Atît la putere. Cît și în mintea oamenilor. Ca mareele – chestiile alea care urcă și coboară apa oceanului. Ca sinus și cosinus. Cînd e una sus, e cealaltă jos. Și vițăvercea.

Acest balans poate fi exprimat de manieră foarte plastică într-un grafic expresiv, precum cel de mai jos. E simplu: e raportul de putere. Cît are tabăra pro-PSD? Dar tabăra anti-PSD? Luăm cele două procente și le împărțim unul la celălalt. Cînd taberele sînt egale, ne dă în jur de 1. Cînd una din tabere e mult peste cealaltă, raportul se îndepărtează din ce în ce mai mult de 1.

Partea frumoasă este că, pe de o parte, nu se duce aiurea, ci urmează o lege și un interval de limitări – maxim, minim – foarte predictibile. Orice-ar face politrucii momentului, nu se duce dincolo de raportul doi la unu. Fie într-o parte. Doi la unu. Fie în partea cealaltă. Unu la doi. Nu vrea, dom’le. Nu vrea și pace. E o inerție bine construită, ca și cum ar fi legat cu ața și nu-l lasă să zboare dincolo de acest interval.

Pe de altă parte, are o frecvență de oscilație destul de bine definită – modulo evenimente neașteptate, lebede negre, catîri asimovieni. Dar acestea sînt rare. În general, unda urcă și coboară bine definit. Cam 5 ani, plus minus. Nu se așează neapărat pe intervalele electorale formale. Dar la cîte alegeri am avut în ultimii 15 ani, naiba știe care mai e momentul formal de alegeri. Că au fost mai mereu alegeri.

Ei bine, dacă ne uităm la grafic, tragem o concluzie puternică. Zilele astea sîntem martorii momentului în care încet-încet, pas cu pas, unda întoarce de sens.

De doi ani de zile, din vara lui 2017, unda crește în mod continuu în favoarea taberei anti-PSD și, în oglindă, în favoarea taberei pro-PSD. La începutul anului acesta, odată cu victoria detașată a lui Iohannis în fața lui Dăncilă, și-a atins vîrful de dezechilibru.

Pendulul politic și-a atins maximul de abatere de la punctul neutru. Drept pentru care a și început să facă ce face orice pendul care se respectă: a și început să facă la loc calea întoarsă. În jumătate de an de la acel maxim anti-pesedist, graficul deja s-a conturat din ce în ce mai bine.

Și e de-abia începutul. După cum vă spuneam, legi trigonometrice cam umpic necruțător de predictibile definesc această mișcare. Și știm din trigonometrie că în zona de maxim se urnește greu. Iar spre mijlocul oscilației capătă momentul cel mai mare. Viteza de variație cea mai puternică. După cum vă spuneam: precum sinusul și cosinusul.

Deja nu mai sîntem la raportul maxim de 2 la 1 pentru anti-pesediști. Acesta scade de la un sondaj la altul, de la lună la lună. Deja a scăzut spre un raport de tip 3 la 2. Deja prinde viteză la vale pentru anti-pesediști, respectiv la deal pentru pro-pesediști.

Înțelegeți acum de ce erau esențiale alegerile anticipate pentru tabăra anti-pesedistă, la începutul acestui an? De ce s-au chinuit cu mare chin puternicii anti-pesediști să provoace neapărat alegeri anticipate, ignorînd ditamai pandemia care nu doar că bătea la ușă, dar deja și începuse să intre în casă?

Voiau neapărat ca alegerile să coincidă cu acest maxim de mișcare de pendul. Să reușească astfel să fixeze în posteritatea parlamentară acest dezechilibru maxim.

N-a fost să fie. Lebăda neagră a lovit. Covidul a venit și-a spulberat toate visele de mărire autocrată ale anti-pesediștilor și iohanniștilor.

N-a fost să fie. Ghinion. Poate într-o viață viitoare. Poate peste patru ani. Poate...

Cum ziceam? Ghinion. Doamne, ce cuvînt frumos, nemțesc, arian, plin de forță și de inevitabilitate și de lichide karmice.

Ghinion.



. Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...

Cum își apără slugile stăpînii de la multinaționale

Cînd s-a scăzut TVA-ul la alimente, marile lumini ale economiei românești au sărit imediat de creier în sus, să clameze catastrofa. Cîte spume la creier au mai făcut atunci! Vă mai amintiți? N-a fost nici o catastrofă. Din contră. Țara a beneficiat de pe urma acestei politici fiscale.

Cînd s-a scăzut TVA-ul pe ansamblu, la fel, o perioadă toți deontologii acestui pămînt au clamat catastrofa. N-a fost nici o catastrofă. Din contră: lucrurile au mers mai bine.

Cînd s-au scăzut contribuțiile sociale, la fel. Urlete și țipete și spume la creier. CTP-ul era mic copil la cît de roșii de indignare erau cei de la Consiliul Fiscal. Nu s-a întîmplat nimic. Țara a avut una din cele mai mari creșteri economice din istoria sa recentă.

Cînd s-a dezbătut legea dării în plată, urlelete au început din nou. Cei de la bănci mai aveau un pic și făceau atac de apoplexie. Lor li s-au alăturat întelepții triști și înțelepți de la BNR. Vai, cît dezastru! Vai, cîtă suferință! N-a fost nici dezastru, nici suferință. Băncile au raportat profituri istorice anul trecut. Le merge rău de tot în țara asta catastrofică, sărăcuțele de ele...

Acuma o luăm de la capăt. Se propune taxa pe cifra de afaceri, să nu mai facă multinaționalele măgării, să-și exporte profitul în paradisurile fiscale, să ocolească taxele, să-i lase doar pe proștii de români să plătească taxe? Dintr-o dată un cor imens de bocitori la comandă a început să urle. Vai, dezastru! Vai, catastrofă! Vai, sărăcuții! Vai, o să ne plece luminile economice! O să smulgă din beton fundațiile fabricilor și vor fugi în Maroc, în China, în Patagonia! O să fie dezastru! O să fie Coreea de Nord!

Da, da. Cum să nu. Ne-am lămurit cît de patrioți sînteți, toți voi ăștia care plîngeți de mila străinilor. Ne-am lămurit cît de pricepuți sînteți la economie, voi toți ăștia care ați fi în stare să vă scoateți și mama în port, la produs, dacă asta ar aduce o pierdere PSD-ului. Oameni cîinoși, care pentru un ce profit electoral sînt în stare să-și vîndă țara și să o facă slugă la străini.

Da, da. Cum să nu. O să fie catastrofă. O să fie catastrofă pentru voi, ticăloșilor, că n-o să vă mai primiți banii de la stăpînii voștri. Că propaganda voastră nu reușește să-i împiedice pe cei care au curajul să vină să le spună străinilor “aveți de dat niște bani către România, pe care tot vă fofilați și nu-i dați”. Mama voastră de ticăloși... :(

. Citeste tot...

Îl au degeaba

Liberalii sînt ori proști, ori ticăloși. Sper din tot sufletul să fie doar proști. Pentru că n-ar trebui să existe nici un partid în România asta care să fie atît de ticălos încît să nu țină cu neamul său.

Liberalii au ajuns să țină cu multinaționalele care sifonează în mod constant profitul în paradisurile fiscale. Liberalii au ajuns să le plîngă de milă celor care scot plus valoarea din țară, făcînd ca această țară să rămînă în continuare subdezvoltată.

Liberalii au ajuns să țină cu cei care își repatriază banii în Viena, în Bruxelles, în Londra, în Frankfurt, în Paris, în New York și Washington, prin evitări de taxe și prin așa-zise “optimizări fiscale” care sînt la fel de ilegale precum corupția cu care acuză un popor întreg.

Liberalii aveau, pe vremuri, un N în denumirea partidului lor. N care venea de la Național. Îl au și acum. Îl au degeaba :(

. Citeste tot...

Primăvara ninge cu petale de flori și cu procente

Zilele astea, lumea s-a arătat interesată de scăderea bine definită în sondaje a principalilor lideri publici ai momentului. Am primit tot soiul de solicitări din partea presei, să explic de ce stau lucrurile așa.

După cum vă spuneam ieri pe Facebook, Johannis s-a prăbușit de la 34 la 25 – cel mai scăzut nivel la care a fost de când a devenit președintele României.

Codruța Kovesi s-a prăbușit de la 31 la 18, aproape o înjumătățire a nivelului de popularitate – cel mai scăzut nivel de când o măsor eu.

Băsescu, după ce de-abia își revenise și începuse să se întoarcă spre 20, un nivel cât de cât acceptabil, sub care scăzuse când cu măsurile de austeritate din 2010, acum s-a prăbușit la 6%, cel mai scăzut nivel de când îl măsor eu vreodată.

De partea cealaltă a patimii politice, Dragnea, liderul de facto al PSD-ului, chiar dacă Grindeanu e la guvernare, a scăzut și el de la 29 la 20, epuizându-și practic tot capitalul de popularitate pe care-l acumulase de când PSD a câștigat alegerile în mod zdrobitor.

Cum ar veni, dezastru de colo colo. Nu numai ei au scăzut, mai sunt și alți lideri care s-au erodat, doar că nu i-am comunicat încă – raportul complet cu rezultatele sondajului îl veți afla săptămâna viitoare, cel mai probabil luni.

De ce se întâmplă asta?

Dezamăgirea nu are o cauză comună. Zone diferite ale spectrului politic suferă de dezamăgiri date de cauze diferite.

În primul și în primul rând, Johannis suferă de erodare pentru că a dezamăgit în ochii tefeleilor. Ce s-a întâmplat?

La sfârșitul anului trecut, Johannis a suferit o erodare clară, consecință a faptului că PSD-ul câștigase alegerile în mod zdrobitor. Johannis a încercat să profite de furia anti-PSD a tefeleilor care erau supărați fleașcă pe realitate, pe faptul că PSD obținuse o asemenea victorie, și s-a pus în fruntea mișcării de protest.

Pe moment, i-a ieșit schema. Tefeleii erau supărați, Johannis s-a pus în fruntea lor, tefeleii și-au recăpătat încrederea în Johannis. Doar că au trecut lunile, s-a dovedit că nu s-a întâmplat nimic din ce și-au dorit ei când au ieșit în stradă.

Guvernul PSD nu căzuse – cum reușiseră cu guvernul anterior, când l-au dat jos pe Ponta folosind pretextul tragediei Colectiv. Dragnea nu fusese arestat, rămânând în continuare unul din cei mai importanți oameni ai momentului. Nimic din furia lor nu fusese ostoită.

În consecință, încrederea recăpătată momentan de Johannis s-a evaporat imediat, în nici două luni. Johannis a coborât astfel la cel mai scăzut nivel al său de când este președinte. Sunt semne din ce în ce mai clare că e posibil să aibă soarta lui Constantinescu – un lider global regional strategic și neînțeles.

Tot pe partea aia de politică anti-PSD, Kovesi și Băsescu au scăzut dramatic din alte motive decât cele ale lui Johannis. Deși sunt și ei asociați cu cauza anti-PSD și probabil au beneficiat de pe urma furiei tefeliste de la începutul anului, ei s-au erodat din cauza demonilor trecutului, nu a furiei prezentului. Din cauza dezvăluirilor lui Ghiță și, mai recent, ale lui Andronic – unul din colaboratorii apropiați ai lui Băsescu.

Aceste dezvăluiri au arătat ce abuzuri au făcut Băsescu și acoliții săi, printre care la loc de cinste Codruța Kovesi. Justiția a fost folosită pe post de armă politică, alegerile au fost fraudate în mod grosier cu ajutorul Sistemului.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă dimensiunile monstruozității. În consecință, până și cei mai die-hard susținători ai acestora încep să-și piardă încrederea în ei. Băsescu? Un monstru al istoriei recente a României. Kovesi? O unealtă a acestei monstruozități. Nu mai au oamenii încredere în ei.

Pe partea cealaltă a eșichierului politic, Dragnea s-a erodat tot din motive de așteptări eșuate. Doar că nu așteptările eșuate ale tefeleilor, care oricum nu-l suferă, îi vor pielea pe băț. Ci așteptările eșuate ale pesediștilor, ale celor aproape jumătate din votanți care au votat cu furie PSD ca să se scape de regimul de asuprire băsistă și post-băsistă, adică johannistă.

Și au trecut două luni, trei luni, patru luni, și nu s-a întâmplat nimic. Pe partea economică guvernul PSD / Grindeanu / de-fapt-Dragnea a luat măsuri îndrăznețe, reparatorii, cu substanță clară social-democrată. Dar pe partea de justiție, de respect al valorilor democrației, de reparare a abuzurilor băsiste, doar s-au făcut că fac și de fapt n-au făcut nimic.

Băsescu e bine mersi, Kovesi e nederanjată, chiar discret protejată, chiar discret încurajată de guvern și de majoritatea pesedistă din parlament să continue asuprirea șî vendeta și belirea pesediștilor, trăiască lupta anticorupție pe post de bîtă politică. Ponta, unul din cei mai performanți și mai îndrăgiți lideri pesediști recenți, este tras pe dreapta și demonizat de însăși conducerea PSD.

Și nimeni nu mai înțelege nimic, și oamenii încep să se întrebe: n-o fi și Dragnea tot al Sistemului? Sau, dacă nu e al Sistemului, măcar controlat un pic, acolo, căutat la zăbală, la cele sensibile, controlat la direcție, speriat cu dosarul penal și astfel devenit manevrabil? Că prea nu se întâmplă nimic din ce au promis pe subiectul ăsta.

Și uite așa scade și încrederea în Dragnea, dinspre partea cealaltă a românilor interesați de politică.

Dezamăgire. Dezamăgire peste tot. Nici Grindeanu n-a scăpat de asta. Nici Ponta. Nici Nicușor Dan. Nici Tăriceanu. Nici Cioloș. Mai toți au scăzut. Doar Firea își păstrează nivelul de acum două luni și cu Isărescu. Veți vedea cifrele luni, când vă voi prezenta tot sondajul.

Acum vreau doar să înțelegeți mecanismul acestei erodări, motivele pentru care mai toată clasa politică își pierde din popularitate în ochii românilor.

E clar și o epuizare de răbdare și de empatie specifice perioadei post-electorale, când lumea e sastisită de politică. Dar este la fel de clar și o dezamăgire distinctă, proaspătă, de anul ăsta, cu cauze multiple, pentru fiecare tip de lideri o motivație diferită.

Cine va umple acest gol de încredere? Societatea, știm cu toții, are oroare de vid. Oamenii doresc să investească încrederea în cineva. În cine? În Bușoi? Ha! Hai să rîdem! În Orban? E epuizat și ăsta. O cvasi-epavă politică. În Ponta? În Grindeanu? Și ei dau semne de oboseală. În Olguța? În Gabi Firea? Vor apărea oare unii noi?

Astea sînt întrebările care macină clasa politică și restul persoanelor semnificative: formatori de opinie, sistemici, alți oameni de bine, acum, în această primăvară tîrzie, când au mai rămas doar doi ani și restul zile până la următoarele alegeri prezidențiale. Apar unii noi? Îi reșapăm pe ăștia vechi? Știți bancul cu Piranda și cu Parpanghel. Ce facem, dom’ general: îi spălăm, sau facem alții?

. Citeste tot...

Un joc de șah

Sînt unii deontologi obiectivi care, fiind în tabăra cealaltă de patimă politică, înfierează cu mînie proletară faptul că Dragnea conduce din umbră guvernul și că el de fapt este șeful Executivului. Vai, cîtă disperare pe cuvintele lor! Și cîtă furie și ură, evident. Nu e corect! Dragnea nu trebuie să facă asta!!

Ce nu înțeleg distinșii părerologi obiectivi este că e un joc de șah bine jucat pînă acum de către Dragnea. Sistemul a mutat de manieră neconvențională, aruncînd în joc “cîmpul tactic” al justiției politice pentru a-l neutraliza pe Dragnea. Atunci Dragnea le-a schimbat regulile jocului din mers și le-a demonstrat că există o variantă de scenă politică în care guvernul se poate conduce și de la partid.

Cum s-a întîmplat?

Episodul 1: Începutul anului. Scrisul de pe zid: Mene Tekel Fares
De pe la începutul anului se prefigura faptul că PSD se desprinde în cîștigător. Alegerile locale n-au venit decît să confirme acest lucru.

Mai știți cu cîtă disperare se chinuiau obiectivii să demonstreze că PSD n-a luat "decît" 37%? Cînd de fapt PSD mai avea niște 4-5% prin alianța aia cu UNPR din București, unde vă dați seama că voturile Gabrielei Firea n-au venit de la UNPR?

Deja de pe atunci se prefigura faptul că PSD va lua clar peste 40%, căci deja luase aproape 42% la locale.

Episodul 2: Aprilie 2016. Condamnarea politică a lui Dragnea
Drept pentru care “cîmpul tactic” al justiției pe post de instrument de control politic s-a pus în joc, întocmai și la timp, iar Dragnea a fost tras pe dreapta, să nu care cumva să conducă el. Au făcut asta din vreme, să fie timp să se rostogolească în opinia publică toate consecințele condamnării lui Dragnea.

În 22 aprilie 2016, lui Dragnea i s-a dat o struțocămilă de condamnare definitivă, dar cu suspendare. Doi ani, ca în caz de ceva să i se inventeze o recidivă – deja se construise un dosar penal de tot rîsul, ceva cu două zuze locale angajate cu secole în urmă pe la Teleorman – pretext să fie agățat dacă face pe nebunul și iese din scenariu.

Asta evident că se întîmpla fix înainte de alegerile locale, să reverbereze și acolo, să afecteze votul PSD. Nu că s-a întîmplat asta, românii au votat cu brio PSD în ciuda instrumentării dosarelor penale ale lui Dragnea. Dar asta așa, să înțelegeți mai bine cum funcționează “cîmpul tactic” și cum este folosită justiția pe post de instrument de control politic.

Episodul 3: Alegerile locale
Alegerile locale de la sfîrșitul lui mai au reprezentat începutul sfîrșitului, Stalingradul pentru echipa Johannis – Binom – PNL.

După cum spuneam, PSD a luat peste 40%, cînd pui și voturile de la PSD, unde formal s-a candidat într-o formațiune politică distinctă, Alianța PSD + UNPR, dar tot voturile PSD au fost de fapt.

Mai mult, a fost pentru prima dată în istoria democratică post-decembristă cînd PSD a cîștigat cu brio tot Bucureștiul, bastionul tradițional anti-pesedist al țării.

Episodul Clotilde Armand de la Sectorul 1, seara aceea intensă în care deontologii s-au chinuit să măsluiască alegerile și să convingă lumea că de fapt Clotilde a cîștigat alegerile, a demonstrat disperarea sistemului în fața tăvălugului istoriei.

Distinșii binomiali aveau nevoie disperată de un succes, cît de mic, să poată pune lampa narativă a celor de la Digi 24 și Hotnews pe un ceva pozitiv pentru ei, pentru a masca ditamai înfrîngerea imensă.

N-a fost să fie. Doamne ajută. Cred că am contribuit și eu cu 1% la respectiva bătălie cîștigată în acea seară intensă.

Episodul 4: Alegerile generale
Luna decembrie 2016. După o disperată încercare de ultim moment de a scoate din pălărie un tătuca mesianic în persoana lui Cioloș, PNL – și prin el, de fapt Iohannis - a suferit cea mai umilitoare înfrîngere a sa vreodată.

Din două partide care însumate în 2008 sau în 2012 făceau undeva spre 45% electorat, au reușit contraperformanța să se chinuie să ia ceva mai puțin de jumătate, să treacă in extremis pragul simbolic de 20%. Ce rușine! Ce umilință! Poporul român le-a dat o bastîrcă peste ceafă să o țină minte două generații de peneliști de aici înainte. Să fie primit!

Mai mult, nici scenariul de rezervă cu USR-ul nu le-a ieșit. Dădeau semne că se mișcă, undeva spre 12%, poate chiar 15%. Și pe urmă a venit revelația cu Soros – i-am arătat în adevărata lor lumină.

Românii nu i-au iertat. S-au întors înapoi sub 10%, de a ajuns amărîta de Pippidi să urle acum de pe margine că s-au furat alegerile și că Cioloș ar trebui să dea PSD-ul în judecată. Pe bune? Nea Nicu?? Doar atît puteți? Nu vă convine că ați fost demascați, repede vă întoarceți la “cîmpul tactic”, la arestat oameni?? Vedeți că s-ar putea să fi înțărcat bălaia, distinsă doamnă Parker.

Pe scurt și în concluzie: dezastru.

Episodul 5: Guvernul. Dragnea mută în jocul de șah
Ultima redută a Sistemului (Binom / păpușa de paie Johannis / ruina PNL) era să se fure rezultatul alegerilor. A cîștigat PSD aproape cu jumătate din voturi? Nu-i nimic! Va fi cel mai mare partid din opoziție.

Nu le-a ieșit. După cîteva încercări patetice, au dat chix.

Au recurs la Scenariul B: temporizare și tălpi. Au respins prima propunere, pe Sevil Shhaideh, o femeie remarcabilă, muncitoare, demnă, încercînd să însceneze un ditamai scenariu apocaliptic cu spioni sirieni și teroriști. Pe moment, le-a ieșit.

Însă pe urmă Dragnea a mutat remarcabil în jocul de șah și a transformat o dificultate în oportunitate. Sevil n-a fost acceptată drept prim-ministru? Nu-i nimic. Va fi vice-prim-ministru, poziție pe care Iohannis nu mai are cum să o respingă, și va comasa cele două ministere cu cea mai mare încărcătură de activitate și de fonduri: al Dezvoltării și al Fondurilor Europene.

Ministru Fondurilor Europene a fost retrogradat în poziție de ministru delegat și în funcție a fost numită o tehnocrată din zona funcționarilor publici de la minister. Știe, face, nu are ambiții politice.

În general, cei care au fost numiți nu au ambiții politice, întărind mesajul că este guvernul Dragnea, chiar dacă Sistemul a făcut toate eforturile supraomenești posibile de a împiedica aceasta. În alte poziții cheie au fost numiți oameni apropiați lui Dragnea: Interne, Justiție – locurile cheie pentru contracararea atacurilor de tip "cîmp tactic".

Episodul 6: Comunicarea. Guvernul "Dragnea"
Mai mult, toate episoadele de comunicare de pînă acum au fost gestionate de manieră voită pentru a se transmite acest mesaj. Dragnea în prim plan, în mijlocul microfoanelor, gestionînd ceremoniile de anunțare a miniștrilor, cu Grindeanu clar poziționat simbolic în plan secund – învățăcel cuminte al adevăratului prim-ministru.

Poziționarea, atitudinea, limbajul non-verbal al celor doi, toate au transmis un mesaj foarte simplu: Dragnea conduce, chiar dacă ceilalți s-au chinuit să nu o poată face.

Și e bine că e așa. Pentru că s-a îndreptat o nedreptate. Sistemul s-a chinuit prin mijloace neconvenționale, imorale și abuzive să-l scoată pe Dragnea din joc, punînd în mișcare o întreagă mașinărie de tip "cîmp tactic", călcînd în picioare rolul politicului din democrație, încercînd să neutralizeze rolul Parlamentului și al partidelor politice.

Nu le-a ieșit. La mișcări nonconvenționale li s-a răspuns nonconvențional. Gîndire laterală.

Șah. Evident că întrebarea stă pe buzele tuturor: și, după șah, cînd vine matul?

. Citeste tot...

Analiza principalelor tipuri de vot politic: România, 2016

În cele ce urmează, o analiză a evoluției principalelor tipuri de votanți care vor conta săptămîna viitoare, cînd se votează pentru parlamentare.

Analiza e în principiu simplă. Ca la foile de ceapă. Le dăm pe rînd la o parte și le punem sub microscop pe fiecare. Devine complicată cînd intrăm în detalii și în interpretare.

Analiza pleacă de la un grafic sintetic, care prezintă de manieră cît mai simplă și cît mai expresivă evoluția opțiunilor de vot din total populație (ATENȚIE! TOTAL POPULAȚIE!) și continuă cu vorbe, multe vorbe, pe baza acestui grafic.

Grafic: evoluția opțiunilor de vot


Precizare metodologică importantă: baza de calcul
Atenție! Toată analiza se bazează pe procente DIN TOTAL POPULAȚIE, după ce am ținut cont de diferența dintre cei care calculați în țară, în mod oficial (românii cu drept de vot cu domiciliul în România, cei aprox 18,3 milioane care sînt comunicați oficial de către instituțiile statului român: INS, AEP, BEC) și cei care, deși pe hîrtie sînt în țară, de fapt sînt plecați în străinătate, pe motive preponderent de emigrație economică.

Analiza și calibrarea e complicată, face obiectul unui material mult mai elaborat decît acesta. Dacă chiar vreți să vedeți cum se face, vă recomand lucrarea mea de doctorat. O puteți consulta la Biblioteca Națională, conform prevederilor legale :)

Dincolo de detalii, trebuie să rețineți că toate procentele din acest grafic și această analiză sunt calculate din baza oficială de 18,3 milioane de români cu drept de vot. Ca să putem să facem comparații cu rezultatele oficiale.

De aceea veți vedea niște procente mult mai scăzute la PSD sau la PNL decît alea pe care le știți din sondajele comunicate. E altă bază de calcul. Nu sînt procente care adunate dau 100%. Sînt procente care adunate dau prezența oficială la vot.

Nu încurcați borcanele! Nu vă apucați să faceți știri senzaționale din care să rezulte că în adevăratele sondaje PSD are de fapt doar 15% și PNL doar 8% și sîntem păcăliți. Nu, nu sînteți păcăliți. Sînt altfel de procente, ca să avem o bază solidă, comună, de analiză: total populație oficială.

Vin sau nu vin la vot? Prezența la vot
Definiție
La vot, unii vin să voteze, unii nu vin la vot.

Prezentare și discuție metodologică
Prima și cea mai importantă distincție este dacă votează sau nu. Asta e mama separării sociale în analiza electorală. Cei care nu vin să voteze nu influențează structura de vot. Nu ne interesează. Ne interesează doar să-i identificăm suficient de exact încît să nu facem erori cînd îi dăm afară din analiză. Asta e priceperea noastră profesională, metodologică.

Nu vă bat capul degeaba. Pînă acum, cu excepția finalelor de prezidențiale (turul 2), institutele de sondare au estimat suficient de exact la fiecare rînd de alte alegeri (parlamentare, europarlamentare, locale, prezidențiale turul 1) cine vine și cine nu.

Analiză
Și de data asta se va întîmpla la fel: va fi în jur de 40% participare la vot, aproximativ la fel cu rîndurile anterioare de alegeri comparabile, parlamentare: 2008 (39%) , 2012 (42%). Gata. Case closed. Mergem mai departe

Știe cu cine votează sau nu? Voturi explicite vs nehotărâți
Definiție
Vine la vot, știe cu cine votează, respectiv nu știe cu cine votează

Prezentare și discuție metodologică
Buuun. Să zicem că i-am prins, spun că vor veni la vot.

Problema este că omul, fiind o bestie complicată și parșivă, de regulă e greu de prins în căsuțe. Uneori una spune, alta face. Diferența dintre atitudine și comportament, una din vestitele limitări metodologice și ontologice a științelor sociale, atunci cînd se bazează pe culegerea informației științifice pe baza a ceea ce spun oamenii. Dar asta avem, cu asta lucrăm. Materialul clientului.

Nu știm încă cine va veni la vot și ce va face, și atunci folosim o măsură indirectă, îi întrebăm. Astea sînt sondajele de opinie. De cele mai multe ori, estimarea comportamentului electoral pe bază de sondaje a fost suficient de precisă pentru scopurile măsurării (de strategie, de comunicare, chiar de control social).

Repet: cu excepția finalelor de alegeri în doi, cînd rămîn doar doi și cînd diferența e mică (Brexit da sau nu, Ponta sau Iohannis, Trump sau Hillaru), și cînd sondajele încep să dea erori mai mari decît acceptă destinatarii, din cauza distribuției non-neutre a refuzurilor de răspuns, în rest sondajele electorale sînt suficient de precise. Vor fi precise și aceste alegeri.

Cei care declară în sondaje că vin la vot, aproximarea cea mai plauzibilă a celor care vor fi la vot duminica viitoare, se împart în două felii clare: spun cu cine votează sau nu. Nehotărîți sau Hotărîți. Asta este următoarea mare principală feliere care contează în analiza sondajelor de opinie.

De regulă, spusul coroborează cu știutul: spune pentru că știe ce va face în ziua votului, respectiv nu spune pentru că nu știe încă ce va face în ziua votului, nu s-a hotărît. Mai sînt și unii care nu spun pentru că nu vor (vestita spirală a tăcerii), dar aia e o discuție separată. S-au scris cărți întregi despre asta, nu stăm noi acum să despicăm din nou firul în patru, că nu aveți timp.

Nehotărîții
Definiție
Spun că vin, DAR nu spun cu cine vor vota.

Prezentare și discuție metodologică
Fac asta fie pentru că încă nu știu cu cine vor vota, sau pentru că sînt suficient de parșivi și de vicleni încît să declare altfel decît gîndesc.

N-avem ce le face, nu știm să-i separăm. Sînt de două feluri:
- e sincer nehotărît
- minte, și în cazul ăsta sînt și aici două motivații diferite:
- fie din conformism social (de fapt, nu va veni la vot, dar știe că dă bine să spună că vine),
- fie din considerente de stigmă / spirală a tăcerii (consideră că dacă spune cu cine va vota se prezintă de manieră neconvenabilă în fața celui cu care interacționează, drept pentru care își gestionează reputația de imagine prin intermediul unei comunicări alterate – vă place ce complicat vorbesc??)

Dintre aceștia, o parte chiar se vor hotărî cu cine să voteze, pe măsură ce se desfășoară alegerile și găsesc opțiunea cea mai convenabilă lor. Pe ăștia se bat cel mai mult cei care fac campanie politică. Ăștia sînt rezervorul de șansă de expansiune a fiecărui partid, dincolo de bazinul de vot stabil, fidel, captiv, care știe de cînd lumea și pămîntul cu cine va vota.

Cu cît campania este mai convingătoare, candidații mai gustoși, emoția mai puternică, cu atît o parte mai mare de nehotărîți se convertește în votanți. Asta este rezultatul eficienței campaniei, dar și al contextului social al momentului.

Ăștia, însă, sînt partea cea mai mică a nehotărîților. Din contră, cei mai mulți de fapt nu vor veni la vot – cu excepția momentelor cu adevărat remarcabile (de regulă, turul doi la prezidențiale).

În general, estimarea participării la vot pe baza celor care deja știu cu cine vor vota (hotărîții, categoria următoare) este mai exactă, mai aproape de adevărul oficial din ziua votului decît dacă i-am lua la grămadă pe toți care vin la vot, inclusiv această vestită categorie a nehotărîților.

Repet: excepția o reprezintă alegerile de tip finală UEFA, cînd ai doar doi competitori și cînd finala se prezintă ca fiind interesantă, semnificativă pentru societate. Fie doar două persoane, ca la prezidențiale: Ponta cu Iohannis, Trump cu Hillary. Fie doar două idei, ca la referendum: dau sau nu, pentru sau împotrivă: Brexit, de exemplu.

Atunci, lucrurile devin foarte sensibile și nehotărîții încep să conteze și chiar să vină la vot, iar predictorul mai bun este să-i iei pe toți în considerare, și hotărîți, și nehotărîți.

Complicat, nu? Devine și mai complicat cînd, de fapt, trebuie să facem diferența între alegeri unde opțiunea socială este în echilibru, în jurul lui 50%, vestitul fifty-fifty, maximum de incertitudine, caz în care rezultatul este distorsionat de distribuția refuzurilor de vot (aceștia de regulă vor vota de fapt cu challengerul), respectiv alegerile unde opțiunea de vot este clar în favoarea unei opțiuni (referendumul de demitere al lui Băsescu, de ex), caz în care distorsiunea de estimare e dintr-o cauză diferită, a conformismului social, pentru că pe măsură ce e din ce în ce mai clar care e tabăra învingătoare, apar din ce în ce mai mulți oameni care spun că vor vota cu ăia, cu strălucitorii, dar de fapt nu votează, doar vor să dea bine în ochii celor care interacționează.

Analiză
Complicat, nu? Complicat. Hai să mergem mai departe. Să ne uităm la evoluția lor grafică (LINIA GRI).

Lucrul cel mai important pe care îl vedem din șerpișorul gri este că identificăm un nivel relativ ridicat de nehotărîți, asemănător cu cel de la alegerile prezidențiale din 2014 și clar mai ridicat decît cel de la alegerile parlamentare din 2012.

E un semn destul de clar al confuziei de alegere din tabăra anti-PSD și un posibil predictor de rezultate neașteptate în cadrul distribuției voturilor din această tabără.

E foarte posibil să funcționeze principiul vaselor comunicante: votanții pleacă dezamăgiți de la PNL (vezi linia albastră) și, trecând pintr-o stație intermediară de nehotărîre, se îndreaptă spre alternative mai credibile decît Alinuța, Bușoi, Iohannis Cioloș et company, spre alte tipuri de pufoși („adevărații liberali” radicali, respectiv „adevărații liberali” moderați, care sînt nostalgici după USL).

Mai este un element de discutat: a nehotărîților pro-PSD. Adică al foștilor votanți anti-sistem, din seria bine definită valoric și electoral PRM – PNG – PP-DD.

Să vă explic.

Această găleată mare de nehotărîți de care discutăm acum are clar o componentă pro-PSD și una anti-PSD, căci asta este principala falie politică în România.

Componenta anti-PSD este destul de clar identificată, am discutat mai sus despre ea. Se vede că, pe măsură ce PNL scade (linia albastră), nehotărîții cresc (linia gri). Avem un principiu al vaselor comunicante, cu trei găletușe: una din care se pleacă, una în care se varsă, dar și una intermediară, în care se face tranzitarea.

Cînd oamenii își schimbă opțiunea de vot, de regulă ei nu își schimbă căciula direct: gata, m-am supărat pe ăia, votez cu ăilalți.

De regulă ei zic așa, ca să-și gestioneze disonana cognitivă și din considerente de inerție inevitabilă: gata m-am supărat pe ăia (ies din găleata A), încă nu știu cu cine votez (intru în găleata intermediară), probabil voi vota cu alții (trec, în cele din urmă, în găleata B).

La votanții anti-PSD, după cum spuneam, logica e clară. Din diferite motive (fuziune cu care nu sînt de acord între PNL și PDL; prestație necorespunzătoare; criză economică) sînt supărat pe PNL (scade linia albastră). Îngroș inițial rîndurile nehotărîților (crește linia gri). Trec în altă parte (ar trebui să crească linia verde – nu crește deocamdată).

Ce ne facem însă cu votanții PP-DD, principalul bazin electoral din 2012 care trebuie să se mute în altă parte, căci nu mai există PP-DD? Căci, din cîte văd, ăștia încă nu s-au transferat la PSD. PSD, dacă ne uităm la linia roșie, are aproximativ același bazin, în volum absolut, ca și în 2012, atunci cînd exista PP-DD-ul.

Știm că pesediștii sînt dintre cei mai fideli și mai disciplinați votanți. Doar udemeriștii sînt mai fideli și mai disciplinați decît ei. Deci e foarte posibil ca, dacă linia din 2016 este la același nivel cu aia din 2012, să fie cam tot ăia.

Bine, bine, atunci unde sînt PP-DD-iștii? Că undeva trebuie să fie. Înseamnă că aritmetica pe care de regulă o facem în capul nostru de analiști pricepuți, cum că PSD este acum clar peste 40% căci a incorporat majoritatea voturilor anti-sistem PP-DD, se pare că nu este validă.

Din ce văd eu aici în șerpișorii ăștia, PP-DD-iștii sînt încă acolo afară, în frig și ceață, in the wild, outside in the cold, în găleata de nehotărîți.

E clar că nu se vor duce la PNL sau la partidele sale satelit: USR, PMP (v-am spus că PMP n-o să intre în Parlament/ nu v-am spus; nici nu vă spun).

E clar că fie nu vor veni la vot, fie se vor duce la PSD sau la sateliții săi: ALDE, PRU. Nu prea văd eu votanții PP-DD votând cu ALDE, e o incongruență valorică și stilistică în această alăturare.

Deci fie vor îngroșa rîndurile PSD, fie pe cele ale PRU. Ce o să fie? Ei, și voi, acum. Prea vreți să le știți pe toate. O să fie. O să fie...

Hotărîții / voturile explicite
Definiție
Spun că vin la vot ȘI spun / știu cu cine vor vota.

Prezentare și discuție metodologică
Ăștia, de departe, sînt aproximarea cea mai bună pe care o avem în sondaje. Ăștia sînt standardul de aur. Pe baza acestora se fac proiecțiile de rezultat în Parlament. Vestitul vot valid. Doar din rîndul ăstora se calculează procentele alea pe care le vedeți voi la televizor și le înjurați, dar le căutați cu gura căscată.

Analiză
Dacă vă uitați pe grafic (LINIA NEAGRĂ PUNCTATĂ), veți vedea că aceștia prezintă niște caracteristici bine definite.

În primul rînd, o variație bine definită, în funcție de momentul ciclului electoral. Sînt mai mulți înainte de alegeri, în campania electorală, căci atunci de regulă se gîndește lumea la vot. Sînt mai puțini în perioadele intermediare, între alegeri.

Mai mult, în perioada dinainte de alegeri (cu cîteva luni înainte), prezintă paliere relativ constante, care vorbesc atît despre gradul de interes la adresa acelor alegeri, cît și despre claritatea de structurare a opiniei de vot.

De exemplu, la alegerile parlamentare din 2012 palierul era relativ constant, în jur de 35-40% (chestiile alea în zig-zag sînt de la măsurarea imperfectă probabilistică pe bază de eșantion, unde intervine zgomotul marjei de eroare). La alegerile prezidențiale din 2014 palierul era tot în zona aia, de 40%. Acum, palierul este ceva mai jos, în zona lui 30%.

Să fie ăsta un semn de interes mai scăzut decît alegerile anterioare? Sau un semn de lipsă de claritate de decizie, datorată ofertei complicate și care ridică probleme de selecție?

Sînt plauzibile ambele variante. În 2012, cei care spuneau cu cine votează reprezentau un predictor decent al participării la vot: mai toți știau deja cu cine votează – efectul USL. În 2014, în schimb, de la palierul ăsta de 40% pînă la participarea de 52% în turul 1 și mai ales de 62% în turul 2, era o diferență de vreo 20 de puncte procentuale, care evident că veneau din bazinul complementar de nehotărîți (vezi mai jos, categoria următoare) și care fac acest predictor mai puțin util.

Tipuri de votanți
Definiție
Vin la vot, declară că votează cu partidul...

Prezentare și discuție metodologică
Cei care vin la vot ȘI știu / declară cu cine vor vota evident că au una din multele opțiuni disponibile.

În România, datorită contextului social și de istorie recentă, cît și datorită distribuției actuale de vot, consider util să analizăm trei tipuri de vot: cele două partide principale, PSD și PNL, și restul, adică alții decît PSD sau PNL.

Știu: ar fi fost util să facem fiecare analiză în parte, la nivel mai fin, mai detaliat. Problema este că avem volume relativ reduse de vot pentru fiecare din aceste categorii mai mici în parte și am fi fost prea afectați de influența măsurării probabilistice, pe bază de eșantion, adică a zgomotului, a marjei de eroare. În plus, nici nu avem timp. În plus, e bine să fie și unele lucruri pe care să le știu doar eu :p

Votanți PSD
Definiție
Vin la vot, declară că votează cu PSD

Analiză
Sar peste prezentare, căci este evidentă: votanții PSD sînt ăia care votează cu PSD-ul, nu e nevoie de nici o altă elaborare ori precizare, și trec direct la analiză.

Identificăm aceleași variații între perioadele de campanie, cînd votanții se mobilizează, și perioadele dintre campanii, cînd votanții sînt mai leneși.

Cea mai importantă concluzie însă este că, în momentul de față, PSD prezintă un nivel de mobilizare electorală specific alegerilor parlamentare anterioare, cele din 2012.

Scurt comentariu metodologic. Da, atunci PSD era în alianță cu PNL și votul era de fapt pentru USL. Dar la vremea respectivă am avut grija și înțelepciunea să pun și întrebarea alternativă, de opțiune de vot dacă ar fi separat PSD și separat PNL, pentru că știm că nici o alianță nu rezistă pe lumea asta de cenușă și de scîrnă și că voi avea nevoie în viitor de asemenea măsurare separată. Iată că a venit timpul.

Repet: votanții PSD acum în 2016 sînt la aproximativ nivel cu cel din 2012 și ceva mai scăzuți decît la prezidențialele din 2014 (același tip de măsurare, vot politic pe partide, să putem compara). E de așteptat ca mobilizarea de acum să fie mai scăzută în mod general, la mai toate partidele, căci prezidențialele de regulă stîrnesc mai multe emoții și aduc mai multă lume la vot.

Se vede o ușoară creștere în ultimele luni, de la începutul toamnei încoace, pe măsură ce s-a intrat în ritm de comunicare de campanie și lumea începe să se mobilizeze.

Nimic nou pînă aici, destul de predictibil. Singura chestie ce ar fi de discutat este cea de mai sus, privind în ce măsură PSD a reușit să incorporeze votanții PP-DD din 2012.

Partea mai puțin așteptată este la PNL.

Votanți PNL
Definiție
Vin la vot, declară că votează cu PNL

Analiză
Și în acest caz sar peste prezentare, căci este la fel de evidentă: votanții PNL sînt ăia care votează cu PNL-ul. Să trecem la analiză.

În 2012, înainte de fuziunea cu PDL, PNL era semnificativ sub PSD, cam la jumătate din acesta. După ce Iohannis a cîștigat alegerile, iureșul de efuziune populară la adresa cîștigătorului, combinat cu fuziunea formală dintre PNL și PSD, au făcut ca PNL să țîșnească spre cer și să depășească pentru prima dată în istoria sa PSD-ul (în acest material avem grafic doar din 2012 încoace, dar strălucitorul de mine are grafice de pe vremea lui Burebista și știu că așa este).

Însă, după acest iureș de la începutul anului 2015, Iohannis a început să se erodeze, căci nu a fost adecvat rolului de președinte. Mai mult, PNL a făcut și el la rîndul lui greșeli pe persoană fizică, separat de prostiile făcute de Iohannis, Alinuța și Bușoi și Pledoiu conducînd partidul pe noi culmi de inadecvare strategică.

În consecință, fuziunea a două partide mari: PNL și PDL, a dus la un partid din ce în ce mai mic. Știți butada că în politică 1 + 1 nu face 2 mereu. În acest caz, 1 + 1 face tot 1, poate chiar 0,8 cîteodată.

Se vede în grafic: necruțător și clar. Spre deosebire de PSD, care prezintă o tendință de creștere și de mobilizare specifică intrării în campanie, PNL prezintă fix tendința opusă, de scădere, de erodare, fix în campania electorală.

E un semn foarte puternic, un predictor foarte plauzibil al unui rezultat electoral slab spre dezastruos sre catastrofal și a unui eșec de strategie politică. În aceste alegeri, nu PSD cîștigă, ci PNL pierde. Și pierde glorios. Să vedeți ce-o să fie pe 12 decembrie...

Buba. Buba mare. Palada, această bestie kaghebistă și nemernică ce minte lumea cu sondajele. Nu uitați: 12 decembrie...

Votanți alte partide decît PSD sau PNL
Definiție
Vin la vot, declară că votează cu alte partide decît PSD sau PNL

Prezentare și discuție metodologică
În această găletușă intră, la grămadă, din considerentele prezentate anterior, votanții tuturor celorlalte partide altele decît PSD sau PNL. Știu, e o categorie eterogenă, care amestecă sateliți PSD și sateliți PNL, cît și voturi etnice dincolo de această dihotomie PSD vs PNL.

Le-am pus la grămadă pentru că mă interesează evoluția volumului lor, în voturi absolute. Concluziile sînt interesante.


Analiză Lucrul cel mai important pe care îl observăm analizînd graficul votanților altor partide (LINIA VERDE) este divergența de structură dintre 2012 și 2016, în doar patru ani de zile, perioadă relativ mică într-o logică de schimbare de atitudine, respectiv de comportament electoral, dacă e să ținem cont că unul din principalii determinanți ai comportamentului uman îl reprezintă inerția.

În 2012, la alegerile parlamentare anterioare, aveam patru categorii relativ egale: PSD, PNL, alții și nehotărîții. Acum, lucrurile sînt mult diferite. PSD a rămas aproximativ la fel. Nehorărîții au crescut – semn de confuzie în rîndul electoratului. PNL scade, deși a făcut fuziunea cu PDL (răutăcioșii ar spune „nu deși, ci pentru că”). Dar și votul pentru alte partide a scăzut, aproape s-a înjumătățit.

Principala cauză a acestei înjumătățiri o reprezintă dispariția PP-DD-ului din 2012 în 2016 și faptul că aceștia sînt încă acolo afară, în frig și ceață, în găleata cu nehotărîți. Ei se vor duce fie la PSD, fie la PRU, fie acasă, dezamăgiți, să-și bage picioarele în el de vot.

Concluzie
PSD e pe cai mari. PNL trece printr-o criză clară. Partidele mici joacă în continuare un rol semnificativ. Cea mai mare necunoscută o reprezintă comportamentul foștilor votanți PP-DD. Participarea la vot va fi asemănătoare cu ale altor alegeri parlamentare, în jur de 40%. Nivelul de nehotărîți e ridicat, semn de confuzie electorală.

Și o altă concluzie, de data asta dincolo de patimile fiecărui partid în parte. O concluzie sistemică.

De ceva timp încoace, de vreo 10 ani pe puțin, România se tot chinuie să simplifice peisajul electoral și să treacă la sistemul de două partide și restul pleavă. Mai cu binișorul, mai cu inevitabilitatea istorică, mai cu forcepsul, cu serviciile, cu băieții de la butoane, se tot împinge electoratul spre această simplificare care, culmea!, eu personal cred că nici nu ar face atîta rău eficienței administrative.

Nu se poate. Mințile de nevăstuică liberă și complicată ale românilor fug în toate direcțiile. În continuare scrie „sistem politic complicat” pe noi, ca în Italia, ca în Israel, ca în Grecia, cu inevitabila consecință a alianțelor rotitoare, pe principiul „scaunelor muzicale”, care încet-încet erodează încrederea în clasa politică, în particular, și în democrație, în general.

Mă rog, sistemul complicat este în bună măsură simplificat de băieții de la butoane, că una votăm, alta este rezultatul votului, dar totuși. Noi ne străduim în continuare să fim balcanici și nevăstuici libere și fîșnețe și isterice și schimbătoare. Linia verde nu scade. Românii vor varietate. În consecință, românii au parte de alianțe și de instabilitate politică.

Niște mediteraneeni, asta sîntem. V-am spus ce cald și frumos e la Mediterana? Nu v-am spus...

. Citeste tot...

Nici iarna nu-i ca vara, nici ratingul nu-i ca market share-ul

PSD în momentul de față stă pe cai mari. Nu o spun doar sondajele Sociopol, căci veți zice că țin cu ursul, n-aveți voi încredere în sondajele mele. O spun toate sondajele făcute lunile astea, fie că sînt publice sau doar de folosință internă. O spun sondajele comandate de pesediști. O spun sondajele comandate de peneliști.

Devine din ce în ce mai clar că PSD e în poll position. Deja începe să se simtă un aer de victorie prin tabăra pesedistă. Să bem! Să ne bucurăm! O să învingem!

De fapt, însă, e o falsă concluzie, care duce la o falsă siguranță și la o culcare primejdioasă pe ureche.

Este o concluzie primejdioasă trasă pe baza confuziei dintre două concepte destul de bine înțelese în alte domenii, dar nu încă și în politică.

Diferența dintre rating și market share.

În marketingul de televiziune astea sînt două dintre cele mai des folosite cuvinte magice atunci cînd vine vorba de indicatorii de performanță, alături de necruțătorul GRP (“gerepe”) și de complicatul Affinity.

E simplu. Cînd vorbim despre indicatori procentuali, Rating% e raportarea consumului la total populație, indiferent dacă se uită sau nu la televizor. E felia din plăcinta completă, totală. În schimb, Market Share-ul e partea de consum din bucata de plăcintă mai mică, aia a consumatorilor TV.

Două concepte destul de bine înțelese, nu numai în industria de televiziune, dar mai peste tot pe unde e vorba de activitate economică și de marketing, că sînt de fapt particularizări ale unor idei general valabile.

Principala diferență dintre rating și market share este că, la primul, baza de calcul rămîne constantă (mă rog, relativ constantă, cel puțin pe perioade decente de timp), în timp ce la al doilea baza de calcul este continuu în mișcare.

Sînt volume total diferite de spectatori TV la ora 2 noaptea față de 7 dimineața față de 13:00 față de 17:00, cînd începe să se coacă de Access, față de nemuritorul 21:00, vîrful de Prime Time.

Noaptea se uită o mînă de blambeci fără de somn – pe vremuri se uitau la Dănuț, acum habar n-am la ce mai pierd timpul. Dacă sînt cîteva zeci de mii – un număr mic raportat la volumul întregii țări.

În schimb, în Prime Time se uită milioane și milioane la tembelizor, ai de unde să tai felii, chiar și procente mici de cotă de piață înseamnă de fapt un număr apreciabil de spectatori, sute de mii.

Și anotimpurile schimbă situația. Iarna nu-i ca vara. Iarna sînt mai multe milioane în vîrf de Prime Time decît vara. Logic, la mintea cocoșului.

Ei bine, acest “logic, la mintea cocoșului” încă n-a fost internalizat și în analiza politică. Lumea încurcă indicatorii de evaluare electorală, pentru că încă nu-și dau seama că nici iarna nu-i ca vara, dar nici ratingul nu-i ca market share-ul.

Toată lumea înjură sondajele, le respinge, le porcăie, dar toată lumea e avidă după sondaje, mai ales în perioadele electorale. Drept pentru care toată lumea caută cifre de sondaje.

De regulă, cifrele de sondaj care prezintă cel mai mare interes sînt cele care încearcă să spună cum ar fi rezultatul alegerilor, dacă ar avea loc alegerile atunci. Vestita sintagmă, aia cu "duminica viitoare".

Problema e că, atunci cînd încerci să faci poza momentului și să simulezi rezultatul alegerilor, trebuie să procedezi ca și cum ai fi la urna de vot. Doar cine votește contește. Restul e absenți, deci nu egzistă.

Drept pentru care trebuie să iei în calcul, atunci cînd faci estimările de performanță electorală, doar pe cei care întrunesc două condiții: a) ar vrea să meargă la vot (echivalentul lui “vreau să mă uit la televizor”) și b) au o opțiune explicită de vot, sînt hotărîți cu cine votează (echivalentul lui “mă uit la un post TV, nu o zgudui aiurea, să zappez în durerea minții”).

În consecință, se dau la o parte două tipuri de persoane din analiza electorală: cei care estimăm că nu vin la vot și cei care vin, dar sînt nehotărîți cu cine să voteze (sau refuză să răspundă, dar ăstora n-ai ce le face, reprezintă o limitare metodologică a instrumentului de măsurare).

Adică sondajele vorbesc despre cota de piață politică de la momentul actual, despre market share, cel calculat din plăcinta continuu schimbătoare a consumatorilor electorali efectivi, iară nu despre rating, indicatorul calculat din total populație, indiferent dacă sînt interesați sau nu de vot, dacă vin sau nu la vot, dacă au o opțiune politică bine definită sau nu.

Problema e că focalizarea pe acest tip de indicator de performanță electorală poate să inducă în eroare, atunci cînd universul celor care vor să voteze e în continuă mișcare.

Vestita problemă a nehotărîților: cei care intenționează să vină la vot, dar nu au cu cine. Și care tot timpul se schimbă: mai mulți între campanii sau la început de campanie electorală, mai puțini pe măsură ce alegerile se apropie și crește mobilizarea electorală și o parte din cei care pînă atunci erau nehotărîți își concretizează opțiunea de vot, se hotărăsc cu vine ar vota.

Ei bine, în momentul de față PSD stă bine în sondaje nu pentru că ar fi într-o strălucire deosebită de performanță electorală, ci pentru că ceilalți stau prost și, în consecință, rîndul nehotărîților crește galopant, atingînd cote nemaiîntîlnite în ultimul timp în România.

Nu pot să vă arăt grafice, căci pe urmă ar trebui să vă împușc.



Dar pot să vă spun: e un nivel de aproximativ 30% din TOTAL POPULAȚIE (adică rating) care deocamdată sînt nehotărîți. Deocamdată. Acum, cînd facem sondajele la început de an, acești nehotărîți nu intră la socoteală, că ei în mintea lor încă nu bagă buletinul în urnă. Dar mai încolo vor începe să intre la socoteală. Și vor modifica procentele.

Adică PSD stă bine la market share pentru că ceilalți stau prost la rating, nu pentru că ar da dovadă de o performanță uluitor de cea mai foarte perfectă și ar crește el la rating, în volume absolute, atrăgînd noi votanți.

Să-i luăm pe rînd.

Principalul său competitor politic, PNL, trece printr-o perioadă de degringoladă: de lideri, de comunicare, de candidați, de organizare, de idei.

Opțiunea anti-sistem pe piața politică nu prea există momentan: PPDD s-a dus, PRM s-a dus, PNG s-a dus, ăia care încearcă să ocupe locul sînt fie pufoși, gen PRU, fie erodați, gen Băsescu. Iar oferta anti-sistem pentru clasa de mijloc deocamdată nu prinde contur la nivel național, doar punctual, în cîteva orașe mari, îndeosebi în București.

Iohannis începe să dea rateuri de popularitate, a scăzut demult sub 50%, și prestația sa dezamăgitoare vine să îngroașe rîndul celor care vor să voteze, dar nu au cu cine.

Toate aceste rateuri din tabăra anti-PSD duc la creșterea spectaculoasă a volumului de nehotărîți. Am ajuns ca atît la nivel național, dar și în multe sondaje locale să identificăm aproximativ 30% din total populație care spun că vin la vot, dar nu știu încă cu cine vor vota.

Ăștia reprezintă jumătate din cei care vin la vot. Jumătate. Jumătate!! Atenție. Read my lips. E ca în titlurile alea de tabloid. Senzațional! Halucinant! Click AICI! Jumătate din bazinul de votanți încă nu știe cu cine va vota. O treime din populație!!

Nu știm cu cine vor vota aceste hoarde de nehotărîți, în schimb știm cu cine nu vor vota. Nu vor vota cu PSD. Vă dau în scris că nu vor vota cu PSD. Cei care votează cu PSD deja apar în sondaje. Alții nu prea mai sînt. PSD are un bazin electoral disciplinat.

Drept pentru care, pe măsură ce nehotărîții de acum vor găsi candidați cît de cît decenți din oferta electorală care începe să se concretizeze, vor trece din categoria “nehotărîți” în categoria “votează cu cineva”, vor intra practic în mod formal în categoria care e luată în calcul la market share. Și nu vor vota cu PSD. Vor vota cu alții. Drept pentru care PSD va începe să scadă, pentru că ceilalți vor începe să crească.

Ratingul PSD va rămîne constant. Ratingul celorlalți va crește. Se va modifica subuniversul de consumatori electorali din care se calculează cota de piață. Și atunci cota de piață a PSD va scădea.

Lucrul acesta se vede cel mai bine în București.

PSD, momentan, stă strălucitor în sondajele din Capitală. Nu că o spun sociologi care sînt asociați de regulă cu nasoii de la PSD, gen nasolul de Palada sau strălucitorul de Pieleanu. O spun și sondajele interne liberale. E clar. Pînă și liberalii care nu cred ioc în sondajele lui Palada și Pieleanu au început să simtă că e ceva acolo, nu e doar că și-a băgat Palada mîna în cifre și minte poporul cu procentul la tembelizor.

PSD însă stă momentan bine pentru simplul fapt că PSD are un electorat disciplinat, care cam știe de pe acum cu cine votează: cu candidatul PSD. Cu cine ziceți voi, cu ăla votăm. Că o fi Firea, că o fi Toma Caragiu, că o fi Teodorovici, că o fi Patapievici, nu prea contează. Cu cine zice partidul, cu ăla votăm.

Dacă ne place, votăm cu entuziasm (vezi cazul Ponta). Dacă nu ne place, votăm cu scîrbă (vezi cazul Geoană). Dar cu ăla votăm. Noi sîntem comuniști staliniști kaghebiști disciplinați și predictibili și urmăm neabătuți indicațiile prețioase transmise de partid, pe cale ierarhică, de la Stalin la Ceaușescu la Iliescu la Ponta la Dragnea.

Sînt și aici variații, evident, dar mult mai mici decît în cazul altor partide. În schimb, votanții anti-PSD – căci lumea așa se împarte, nu în stînga și dreapta, ci în PSD și anti-PSD – nu au încă o opțiune gustoasă de vot. Că încă n-au cu cine.

Săracul Bușoi era totalmente varză. Nici Orban nu stă mult mai bine. Există un candidat destul de bine definit pe zona anti-sistem de tip clasă de mijloc, Nicușor Dan, care adună suficient de multe voturi din zona anti-PSD încît să-i facă pe liberali de rușine.

În schimb, categoria cea mai mare de votanți este cea a nehotărîților. Și în București tot o treime e ponderea nehotărîților din total populație. Atenție: nehotărîți care vin la vot. Imens. Cei care au deocamdată în cap fraza “Vin la vot, cum să nu, dar nu știu cu cine să votez”.

De fapt, corect și complet în capul lor, chiar dacă încă nedefinit, este “Nu știu ÎNCĂ cu cine să votez”. Dar pînă în iunie mulți dintre ei se vor hotărî totuși. Cu cineva vor vota, totuși. Văd ei cu cine. Mai vedem, mai analizăm, să vedem catindații, să gustăm oferta. Dar clar nu cu pesedistul.

Și atunci PSD va obține un scor mai scăzut decît are acum în sondaje. Asta pentru că se culcă pe o ureche și pentru că face confuzia între rating și market share.

PSD în momentul de față riscă să piardă atît Primăria Generală, cît și majoritatea sectoarelor.

Să le luăm pe rînd.

Sectorul 1 se va coagula încet-încet în jurul principalului candidat anti-PSD, probabil în jurul liberalului. Pentru că pe cine pune mîna Chiliman, acela va fi primar.

Sectorul 2 e Onțanu, dacă nu-l arestează între timp. Iar Onțanu e UNPR. Și UNPR nu e PSD. Din ce în ce mai mult UNPR nu e PSD.

Sectorul 3 e probabil singurul care va rămîne clar în picioare PSD, în jurul lui Negoiță, dar și acolo s-ar putea să aibă probleme, dacă valul general va fi în tot Bucureștiul potrivnic partidului său.

Umblă o bîrfă cu iz de credibilitate că Piedone s-a predat la PNL, deci va sprijini atît în S4, cît și în S6 candidatul liberal. La sectorul 4, pe cine pune mîna Piedone, chiar și femeia de servici sau cititorul de contoar la gaze, ăla va ieși primar. Deci pa și Sectorul 4. Căci Piedone. Deci PNL.

La sectorul 6, zice-se că Florescu trece și ăsta cu arme și bagaje la PNL. Florescu prezintă două caracteristici: a) stă bine deja în sondaje, chiar înainte să se asocieze cu PNL și mai ales și mai ales b) e omul lui Piedone. Deci gata. Deci dacă primește ajutorul combinat al PNL-ului plus mîna de binecuvîntare pe ceafa lui groasă din partea lui Piedone, iată cum și sectorul 6 se duce la liberali.

Rămîne sectorul 5. Acolo, pînă azi dimineață, Rizea era principalul favorit. Doar că Rizea nu prea e PSD. Rizea e și el, ceva, acolo, complicat, pe persoană fizică, un soi de Vanghelie mai puțin gustos din punct de vedere retoric. Deci și chiar dacă ieșea Rizea, PSD-ul nu putea să pună la socoteală că e sectorul său. Era al lui Rizea.

În plus, iată că în dimineața asta s-a modificat din nou schimbarea, s-a băgat din nou ceață la mal, măcelul continuă, a intrat din nou DNA-ul în acțiune, la munte și la mare, în orice împrejurare, DNA-ul e cel mai tare. Rizea a fost chemat la vorbitor, la DNA. E un semn puternic că sistemul vrea să-l scoată din joc, să bage pe altcineva. Și în această variantă, PSD tot pa este. Că vă spun eu: nu cred că sistemul va sprijini candidatul PSD :)

Drept pentru care tragem linie și socotim. Din șase sectoare, PSD foarte probabil să rămînă cu unul, maxim cu două, S3 și S5, chiar dacă acum stă bine în sondaje.

Păi dacă pierde cel puțin patru sectoare din șase, voi credeți că o să cîștige Capitala? Haide, bre... Puțin probabil. Chiar și dacă Onțanu va rămîne fidel vechii alianțe, chiar și așa, S1 + S4 + S6 = love PNL = buba mare la Primăria Generală.

Deci, iată cum, deși PSD stă bine în sondaje, de fapt asta maschează o situație dificilă pentru el la vară.

Asta pentru că iarna nu-i ca vara și pentru că oamenii nu știu să facă diferența dintre rating și market share, atunci cînd vine vorba de analiza politică a sondajelor care ele e mincinoase și false, dar toată umblă cu limba scoasă după ele.

. Citeste tot...

Fulgurații obiective, deci fericite, despre o inevitabilă stare de disperare liberală

Bușoiești, nu bușoiești, vremea bușoielii trece.

* * *

Să vezi acum orbaniadă la Antena 3, organizată în mod riguros spontan.

* * *

PNL-ul este precum soldatul sovietic: din dezastru în dezastru, spre victoria finală.

* * *

Ludovic care este el Ludovic, dar nu și rege, doar lăutar, cu ocazia asta și-a semnat declarația de moarte politică. În schimb, Predoiu se păstrează pentru următorul episod de sinucidere electoralo-liberală.

* * *

Disperare mai disperată ca la pufoșii aștia de pedeliști deghizați în partid istoric și respectabil n-am mai văzut de pe vremea lui Constantinescu. Să fugim, ne mănîncă! Ne-au învins structuriliii...

* * *

Cu o moarte sîntem cu toții datori, pe persoană fizică. Cu un dezastru electoral sînt cu toții datori, pe persoană politică.

* * *

Sondajele care acum cîteva luni spuneau că PNL e varză în București erau tratate cu dispreț și ură, ca fiind niște manipulări nemernice și kaghebiste. Exact aceleași sondaje, care spun egzact fics aceleași cifre, adică un 13-14-15 chinuit, să se facă de rîs și ei, și tot neamul lor, acum stai așa că de fapt sînt cele mai foarte obiective și vorbesc despre o marjă de eroare cea mai foarte obiectivă, pe baza cărora se iau decizii riguroase, științifice, de tipul "retragere pe poziții dinainte stabilite".

Să muriți în chinuri probabilistice, dragii mei sondajofobi, să n-aibă cine să vă țină coliva de atomi procentuali.

* * *

Doamne, ce primăvară frumoasă e afară!

. Citeste tot...

A portent of things to come

Această propunere de guvern reușește performanța să încerce să mulțumească pe toată lumea și, de fapt, să nemulțumească pe toată lumea. Asta pentru că este un compromis între diferitele tabere care exercită voce și / sau influență socială zilele astea.

Strada care l-a dat jos pe Ponta își are miniștrii ei. Deja au început contestările la adresa acestora. Voci ale străzii deja au început să-și arate nemulțumirea. Vroiau lustrație pînă la capăt. Nu acceptă compromisul. Libertad o muerte! Drept pentru care sînt supărați.

PSD își are și el ministrul său – chiar vice-prim-ministru. Deja au început contestările la adresa acestuia. Unii sînt supărați. Atît cei anti-PSD: cum de permitem prezența PSD-ului în acest guvern? Pentru asta am luptat noi? Pentru asta au murit oameni? Dar și cei pro-PSD: de-aia l-ați dat jos pe Ponta? Să rămînem la guvernare, alături de dușmanii noștri politici? Drept pentru care sînt supărați.

Pînă și Băsescu are opinii pro-Ponta în privința asta, ceea ce e semn de apocalipsă iminentă. S-a întors lumea cu fundul în sus, vine sfîrșitul lumii maică. Vorbește Băsescu de bine despre Ponta.

Stai așa, că n-am terminat. Și forțele de dreapta își au și ele miniștrii săi. Unii din ei cu filiații pînă hăhăt, jos la Decebal și Burebista și Ghilgameș, pînă la Coposu și la anii 90. Deja au început contestările la adresa acestora. S-au și închis site-uri pentru a se pune surdină acestor contestații. Degeaba. Unii sînt supărați.

Stai așa, că n-am terminat. Pe repede înainte: toți au miniștrii lor în acest guvern de compromis. Iohannis își are și el miniștrii lui. BNR își are și el miniștrii lui. FMI-ul și Banca Mondială își au și ele miniștrii săi. Uniunea Europeană își are miniștrii săi – chiar prim-ministrul. Statele Unite și Soros își au și ei miniștrii lor. Companiile de afaceri multinaționale își au și ele miniștrii lor. Monica Macovei își are și ea ministresa ei. Serviciile își au și ele miniștrii lor – cel puțin așa spun unele voci răutăcioase care ele sînt răutăcioase, onorată instanță, să mă iertați că citesc asemenea site-uri decadente și destabilizatoare și evident falșe și neadevărate.

Deci sîntem ca pe vremea reclamei la Pro Sport, cum spunea pe vremuri Tolontan, cînd încă nu făcea politică: dacă te înjură și steliștii, și dinamoviștii, de-abia atunci e semn că ești nepărtinitor.

La fel și cu această propunere de Guvern. Nimeni nu e mulțumit, pentru că avem de-a face cu un compromis. Compromisul, această bestie imorală, amorală, și totuși profund morală a politicii. Nimeni n-are parte de dorința sa cea mai arzătoare: un guvern al meu, numai al meu. Toți vor guvernul MEU: și Iohannis, și strada, și PSD-ul, și BNR-ul, și FMI-ul, și Comisia Europeană, și serviciile, și PSD-ul, și martorii lui Coposu, și SUA, și Soros, și Macovei, și masonii, și șerpilienii, toți.

Toți cu excepția PNL-ului, care săracul nu înțeleg prea bine unde intră în ecuația asta. Dar nu e prima dată cînd mi se întîmplă să nu înțeleg lucruri în politica românească. Alinuța și Bleguța au cam intromisionat guvernuța... Să mă iertați, onorată instanță, n-am găsit altă rimă.

Toți vor guvernul lor, și nimeni nu-l are în totalitate. Avem un guvern ca un soi de oglindă a raporturilor de forțe din societatea românească actuală. Un lucru cu care românii nu prea sînt învățați, chiar dacă au mai avut parte de asta.

Cert este că, dincolo de lipsa noastră de apetență pentru compromis și pentru acea himeră pe care toată lumea o invocă, dar nimeni de fapt nu o vrea – concordia, înțelegerea, să fie bine să nu fie rău, guvernul de uniune națională – ce se întîmplă zilele astea pe mapamondul nostru balcanic de Dîmbovița e de fapt semnul unei stări mult mai serioase și mai amenințătoare decît ne place nouă să acceptăm.

E vorba de iminența războiului.

A ieșit Dragnea și a spus-o de manieră explicită zilele astea. Dar el nu e singurul. Sînt și alte voci care vorbesc despre asta. Dar mai ales, dincolo de voci, sînt multe fapte. Tot ce se întîmplă în jurul nostru dă mărturie că e foarte posibil să fim în marginea unei perioade de conflict mondial.

Să dea Dumnezeu să nu fie așa. Să dea Dumnezeu să se oprească nebunia la timp. Dar norii la orizont sînt destul de negri. Miroase în aer a praf de pușcă și a anii 30. Spre mijlocul ori sfîrșitul anilor 30, ca să fiu mai exact.

Drept pentru care e foarte posibil să avem un guvern care să nu mulțumească în totalitate pe nimeni, să alimenteze în continuare apetența noastră pentru cîrcoteală și nemulțumire cronică. Dar care de fapt să fie un semn al vremurilor care stau să vină.

A portent of things to come, cum ar fi spus Gandalf, privind la pîcla neagră ce se ridică dinspre Mordor, înecînd zorii zilei în teamă și întuneric.



. Citeste tot...