Căderea în viitor

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.



. Citeste tot...

Money money über alles

Follow the money. O expresie celebră din zona politicii, înfiptă în mintea oamenilor odată cu scandalul Watergate și cu filmul All The President’s Men.

Ce-mi veni să mă gîndesc la această expresie celebră?

Iaca, mă gîndesc la vecinii și prietenii noștri unguri. La Ungaria, bre, această țară deosebit de apropiată nouă. Și uite-așa, mi-a și venit Follow the money în cap.

Ungaria este țara din Uniunea Europeană pe care zilele astea toți se îngrămădesc s-o îngrămădească. Să-și demonstreze superioritatea morală, virtutea indignată la adresa faptelor sale considerate a fi reprobabile.

Vai, ce nemernici sînt nasoii ăștia de unguri, cum nu vor ei să asculte de înțeleptele precepte ale deontologilor de la Bruxelles. Vai, ce groaznic e Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii. Căci mai există un Orban cel Bun, aici la noi în gubernia noastră docilă, un mediocru deosebit care nu iese din cuvîntul stăpînului galactic.

Ce face Orban cel Rău, spre deosebire de Orban cel Bun? Păi simplu. Își apără interesul. “Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Nu știu cum sună Eminescu în maghiară. Probabil cu foarte multe colțuri fonemice. Căci știm cu toții că maghiara nu e neapărat cea mai melodioasă limbă de pe lumea asta a noastră unde indo-europeana e baza, iar ugro-finica e bau-baul de servici.

Dar știu clar că Eminescu, un poet genial, însă un ideolog tare hulit în zilele noastre, se potrivește foarte bine cu gîndirea lui Viktor Orban. Follow the money. Protect your people. Be proud. Repeat. Nevoile. Neamul. Rîul. Ramul.

Bunăoară, de-un par egzamplu, să vedeți belea cum funcționează principiul Follow the money după mintea lui Orban. Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii.

Știți că recent a fost marea discuție cu banii de redresare Covid. Recovery funds, în limba imperială. La noi le zice PNRR. Vestiții bani de reziliență pe care Uniunea Europeană, în marea sa mărinimie, îi varsă peste gubernii să atenueze efectul Covid.

Știți voi, în cazul României ăia ditamai 80 de miliarde de euro care de fapt nu sînt ditamai 80 de miliarde, sînt doar 40.

Ba nu. De fapt nu sînt 40, doar 38.

Ba nu, că nu sînt 38. Sînt de fapt doar 29.

Ba nu. Ce să vezi, din ăștia 29 de miliarde de faptul faptului doar vreo 14 sînt cu adevărat bani. Restul de 15 sînt împrumuturi. Sanchi, oricine poate să ia împrumuturi, că trebuie să-i dai înapoi. Cîțu pur și simplu numai asta face, de cînd a început Covidul: se împrumută cu zeci de miliarde pe an, cît nu s-a împrumutat România în toată istoria ei post-decembristă. Pe cîrca generațiilor viitoare.

Nu mai spun că pentru aceste împrumuturi așa-zis generoase de la Coana Europa te mai și înhami la tot soiul de slugărnicii (le zice “condiționalități”, ca să le mascheze gustul de jujău pus la gîtul oii, să prostească proștii cu cuvinte complicate) pe care orice țară întreagă la cap nu le-ar face în vecii vecilor: mărirea vîrstei de pensionare, concedieri masive, vînzări de bunuri ale statului către străini (le zice “privatizări”, tot spre prostirea proștilor).

Deci nu sînt 80 de miliarde. Sînt doar 14. Adică doar 18% din glorioasa sumă inițial ce s-a vehiculat cu mare tam-tam de laudă, să prostească proștii. Și pentru asta mai și trebuie să muncim cu toții pînă la 70 de ani, adică pînă murim. Nicht pensie. From sparanghel directly țu mormîntăn.

Aha. Doar 18% din ce ni s-a promis inițial. Pe bune?! Ce cool e ursu’.

Ce a făcut Orban în tot acest timp? Orban cel Rău, Viktor cel Orban? Ce să facă? Ce știe mai bine. Și-a apărat interesul. Interesul său. Și interesul poporului său.

S-a așezat la masa negocierilor UE, s-a folosit de instrumentele de putere pe care tratatele UE le pun în mod legal și egal la dispoziție tuturor țărilor componente și, împreună cu Polonia, a făcut o presiune constantă, perseverentă, de neclintit, pînă i-a convins pe distinșii domni europeni să-i dea mai mulți bani decît cei alocați inițial. Și fără condiții oneroase, că încercau să-i bage mortul în casă cu tot soiul de viclenii procedurale și legislative de pus călușul în gură și lațul de gît.

Deci ce a făcut România? A primit mai puțini bani decît cei promiși inițial. Mult mai puțini. Ce a făcut Ungaria? S-a luptat. A folosit instrumentele de negociere pe care le avea la îndemînă. Și a primit mai mulți bani.

Aha.

Și Ungaria e în continuare bine mersi în Uniunea Europeană, n-a zvîrlit-o nimeni afară - și nici n-o s-o zvîrle, stați voi liniștiți, mai ales după Brexit. Și își vede frumos de viața ei și de interesele ei. Naționale. NAȚIONALE.

Repet: NAȚIONALE.

Ce ziceam? Follow the money.

Hai să vă mai zic încă una, tot cu Follow the money. Și tot cu Ungaria. Și tot cu interesul național.

Ați văzut zilele trecute ce frumos s-a jucat meciul Franța – Portugalia din Campionatul European de Fotbal? Cu stadionul nu plin, ci hiperplin. Înțesat. Pînă la ultimul locșor ocupat. 67 de mii de locuri are. Toate 67 de mii au fost ocupate. Ce Covid, frate? Ce precauție? Ce stare de alertă? Ce pandemie? Hai sictir. E meci de fotbal. Se joacă cu tribunele pline. Mamă, ce spectacol a fost. Și pe teren. Și în tribune.

Știți unde s-a jucat meciul? La Budapesta. Acasă la Orban cel Rău.

De ce? Pentru că sperietoarea Covid încetul cu încetul nu mai sperie atît de mult. A început lumea să-și dea seama că a fost puternic instrumentalizată întru scopuri de-alea nasoale, non-democratice, de control social.

Mai mult de-atît. Pentru că Viktor Orban, Orban cel Rău, e un om întreg la cap, care ține cu țara lui. Deoarece acest Campionat European este, dincolo de orice, mai întîi spectacol. Și spectacolul nu se face fără oameni. Oamenii vor în tribune, nu la coteț. Și mai ales pentru că dintr-un asemenea meci se fac bani. Bani frumoși.

Aha. Deci bani. Aha. Follow the money.

Să continuăm cu povestea. Tot despre Follow the money este. Și tot despre Ungaria.

Zice că finala Campionatului European de Fotbal e programată să se joace în Anglia, pe Wembley. Mare stadion. Celebru. Un adevărat templu al fotbalului. Și, pe deasupra, foarte încăpător. Așa e planificarea la acest Campionat European, rezultată în urma unor negocieri aspre, dar severe: finala în Anglia, pe Wembley, unul din kilometrele zero ale fotbalului global.

Zice că, însă, zilele astea în Anglia încă se folosește în continuare tema Covid pentru a speria lumea. Ținută la coteț. Restricții. Alertă. Chestii de-alea de tot am avut parte în ultimul timp. E pericol. E varianta Delta, aia din India. Deci buba. Deci Covid.

Zice că, pe cale de consecință de Covid și de Delta și de buba mare pericol gros, guvernul englez ar fi vrut ca finala să se joace totuși cu tribunele goale. Pandemie, da? Pericol, da? Deci nicht, verboten. Wembley gol. Țuruk țu cotețăn.

Dar, ce să vezi? Degeaba zice guvernul englez că vrea meci de-ăla steril, fără oameni în tribune. Pentru că nu e doar după capul lui întotdeauna. Distinsul guvern englez uneori își mai găsește și nașul.

Zice că UEFA, organizatorul Campionatului European, și-a pus frumos costumul de naș, godfather cum îi zice în engleză și mai ales în italiană, mai ales prin Sicilia, s-a dus frumos doamna UEFA la domnii englezi și le-a pus problema pe masă. O problemă mare, groasă, penetrantă. Ca între gentlemeni: șantaj pe față.

Auzi, bre distinse guvern englez. Băi gentlemenilor băi. Ori permiteți să se joace finala cu tribunele pline, la capacitate maximă. Ca la o finală de Campionat European. Ori mutăm uite-așa, în doi timpi și trei mișcări, finala la Budapesta. Da, da. Ați auzit bine. Nicht Wembley. Jawohl Budapest. La Budapesta, în țara aia acolo unde Orban – Orban cel Rău, ca să nu creăm confuzii – e întreg la cap și dă voie la meciuri de fotbal jucate cum trebuie, cu spectatori în tribune.

Pe bune. Nu e glumă. Nu e poveste. Nu e cu “zice că”. Spun eu așa, ca să mă exprim plastic. De fapt toate s-au întîmplat cu adevărat săptămîna trecută. Cu tot cu șantaj de-ăla elegant, pe față. Le zice “negocieri”, ca să prostească proștii. De fapt îi zice “putere”. De ce i-au amenințat pe englezi că mută finala? Pentru că chiar puteau să o mute. UEFA chiar avea putere pe acest subiect. Putere cel puțin la fel de mare ca și puternicul guvern englez.

Aha. Șantaj. Aha. Putere. Aha. Negocieri.

Știți care e deznodămîntul la aceste negocieri de tip șantaj? Văzîndu-se în primejdie să piardă ditamai finala, ditamai halca de spectacol și de bani, încasările de la 70 de mii de spectatori, nu mai vorbim de pierderea de prestigiu, ce-au făcut vitejii noștri englezi deontologi, atît de dornici să respecte legea și să combată Covidul?

Ce să facă? Au pus banii mai presus de toate. Money money über alles. Au lăsat naibii baltă orice pretenție de precauție, și-au lăsat frumos chiloții deontologi jos și au acceptat presiunea UEFA. Șantaj, șantaj, dar să fie bine, totuși, să nu fie rău. Hai cu penetrarea. Hai cu egalarea.

Da, cum să nu. Sîntem precauți, combatem Covidul, dar nu de data asta. De data asta dați-ne banii, nu vă duceți cu ei la unguri, por favor. Gata. Piua. Am zis și noi, dar de fapt nu vorbeam serios. Haide, bre, că am glumit cu Covidul și cu varianta Delta. Pentru bani ne facem că nu există Covid. Hai cu egalarea. Hai cu penetrarea. Dar hai și cu banii.

Ce spuneam mai înainte? Follow the money.

Deci, dragii mei servili și umili și degrabă ascultători la Coana Europa, toată lumea e cu deontologia în gură și cu marile principii morale în dinți pînă se ajunge la momentul adevărului: la bani. Follow the money. Money money über alles.

Doar noi sîntem mai proști, mai fraieri, mai pămpăli și mai slugi, nu sîntem în stare să ne vedem interesul, să luptăm pentru el, stăm ca floricica, admirăm cu ochii larg beliți deosebitele așa-zis “favoruri” pe care Coana Europa se face că ni le face de dragul nostru, de fapt praf în ochi și prosteală pentru proști, și culegem ca slugile doar ce ni se oferă: firimituri, lături, umilință.

La noi nu e cu Follow the money. La noi e cu Follow the prost.

Ghinion.



(Articol apărut inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Cuvintele nu poate să

A fost pe vremuri un om de legendă. Secolul trecut, cam pe la jumătatea sa, aveau americanii un jucător de baseball – un sport național la ei, alături de fotbalul american – care pe cît de bun era pe teren, pe atît de multe prostii nostime spunea în momentul în care părăsea siguranța metafizică a ierbii.

Se numește (se numea, că între timp a răposat, fie-i țărîna la fel de ușoară precum îi era creierul), deci se numea Yogi Berra și a rămas în mentalul colectiv american ca un soi de Păcală savuros, prost dar blînd, priceput într-ale datului cu bățul în minge, dar care cînd deschidea gura se făcea întuneric în galaxie. Un întuneric fain, haios, numa’ bun de citate de-ale lui Poptamaș.

Despre zicerile lui e plin Internetul. “It ain't over till it's over”, "It's déjà vu all over again", "Always go to other people's funerals; otherwise they won't go to yours" sînt perle perfecte de cultură semantică involuntară, de penetrare a cretei cu cerneală de vorbe faine, dar tembele.

Mie, cel puțin, cel mai mult îmi place "You can observe a lot by watching", căci reprezintă într-un fel haios, dar trist, fix chintesența limitării metodologice a meseriei mele de fier forjat cu parul.

Vă povestesc toate astea pentru că, iată, avem încet-încet și noi genialii noștri. Gică Hagi, nemuritorul cel mai foarte perfect jucător cu bășica pe iarbă, cel pe care îl adulează o țară întreagă, pe bună dreptate, pentru îmbinarea sa de talent și de bun simț, a comis-o zilele astea din nou.

După deja intratul în limbajul comun “Să fie bine, să nu fie rău”, care face cît zece tone de pagini de politici publice, iată că Hagi al nostru ne spune zilele astea că

“Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”.

Cutremurător. Înduioșător. De o stîngăcie și nepricepere care fac cît zece tone de Biblie și de alte îndrumări morale. Pentru că Hagi, în neasemuita sa înghesuială cognitivă, a spus fără să vrea aproape exact cuvintele inexistentului, perfectului și necesarului cavaler Launcelot care, atunci cînd s-a urcat pe cal să-și îndemne tovarășii la glorie și cititorii la perfecțiune, a spus “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Dragii de ei. Viața e frumoasă, pufoșilor. Mai ales cînd iarna nu-i ca vara și cînd avem realizările pline de succesuri. Matrafocsaților. Pufoșilor. Oamenilor… :)



. Citeste tot...

Ce le pune, dom'le, la ăștia în cîrnați și în bere?

Aseară, de nervi, m-am culcat.

Noroc că m-am culcat pe la începutul meciului, cînd era doar (doar!) 0-1.

M-am declarat oficial obosit și practicant de rugby și de aikido și am zis că nu vreau să-mi stric seara și creierul enervîndu-mă cu mămăruțele de brazilieni. Aveam o premoniție de clarviziune. Și am băgat capul în pernă. Am stins televizorul. Am stins și laptopul.

Best evening I've had in a while.

Deci n-am văzut măcelul, deci n-am făcut nici icter negru, nici cancer, nici rîie de nervi.

Singura problemă a fost că n-am oprit și telefonul. Și astfel, semi-adormit, mai tresăream cînd telefonul făcea piu. Cîte un prieten care făcea mișto de mine, mama lor de prieteni, cînd brazilienii mai încasau cîte un gol.

Cam așa am văzut meciul aseară. Ațipire - piu – tresărire: aha, au mai încasat un gol. Și iar ațipeam, și iar telefonul cel sadic de la prietenii cei sadici făcea piu. Piu piu. Și iar piu. Aproape că puteam să țin scorul în gînd, printre vise.

Am adormit în sughițuri sociologice, gîndindu-mă la Zico și la Socrates.

Deci noi ăștia care n-o să putem să ne dezicem de Brazilia nici dacă ne puneți la rotisor, nu ne mai rămîne în disperarea noastră, după ce brazilienii au fost măcelăriți clinic, mai ceva ca la Dieppe sau ca la Dunkerque, decît să ne mutăm speranțele spre ceilalți brazilieni care au rămas în joc: argentinienii și olandezii.

Nu credeți că e cazul ca Olanda totuși să cîștige prima ei cupă mondială?

Eu cred că da. Totul pentru victorie, totul pentru frontul împotriva Germaniei. Să facem totul tovarăși să cîștige Olanda. Olanda, Argentina, nici nu mai contează. Poate să cîștige și All Blacks pînă la urmă, dar nu Germania.

Chiar, uite, asta e o idee bună: băgăm pe teren mai întîi cinci minute echipa All Blacks, îi fezandează un pic pe nemți la coaste, absolut legal de altminteri, cîteva placaje de încălzire, și pe urmă nemții pot să înceapă să joace și finala cu Olanda. Mi se pare normal, corect, conform cu procedurile raționale de la fondurile europene.

În rest, rămîne cum am stabilit: Brazil, estava repolho ontem à noite!

Adică, pentru cei care nu au învățat încă germana la școală: fă dragă Brazilio fă, ai fost varză aseară, fă dragă fă. Fi-ți-ar neamurili de rîs să-ți fie, mai bine jucai rugby aseară...



. Citeste tot...

Necesara aroganță prin penetrare

Zice că era un meci în care Argentina urma să joace cu Brazilia. Din nou.

Și zice că argentinienii, în mare aroganța lor – v-am zis că sud-americanii sînt aroganți din fire? – au produs următorul afiș de tip poster, care sugerează de manieră foarte sugestiv de sugerativă ce urmează să le facă argentinienii brazilienilor. Cu subiect, predicat și mai ales cu cap. Cap înclinat stînga, orizontal, cum ar veni :)



A urmat meciul. Cum se întîmplă de regulă în meciuri, brazilienii au cîștigat – v-am zis că brazilienii sînt cei mai foarte perfecți jucători de fotbal, chiar mai buni decît All Blacks?

Drept pentru care brazilienii au găsit de cuviință să le răspundă aroganților de argentinieni cu o aroganță pe măsură – v-am zis că sud-americanii sînt aroganți din fire?

Și au produs următorul poster de tip afiș care venea să sugereze de manieră foarte sugestiv-sugerativă cam cum s-a desfășurat meciul și cam ce le-a lipsit argentinienilor să cîștige. Pe principiul "...dar uite ce frumos atîrnă", brazilienii le-au desenat argentinienilor următoarea concluzie grafică:



Restul e istorie și subiect de predat la cursurile de marketing, de comunicare, de artă grafică, de sociologie politică, de sexologie și de arta războiului.

De-aia e lumea frumoasă, bre pufoșilor bre. Pentru că argentinienii și brazilienii sînt aroganți. Pe bună măsură. Mama lor... :)

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

A venit Campionatul Mondial!

. Citeste tot...

Au trecut alegerile

. Citeste tot...

5 – 1: Înainte / În timpul / După

ÎNAINTE

S-a-ntors lumea cu tricoul in sus. Pe vremea mea, cind vaca era vaca si cravata de pionier cravata de pionier, olandezii jucau in portocaliu, de-aia le spunea lumea Portocala Mecanica, pentru ca scrisese Anthony Burgess o carte in care jucase Beethoven si Malcolm McDowell, iar spaniolii jucau in rosu, pentru ca aveau rege, deci erau socialisti din nastere. Acuma spaniolii joaca in alb, de zici ca sint Real Madrid, iar olandezii in albastru, de zici ca sint rezervele la echipa de rugby a Frantei. Doamne Dumnezeule multicolor, pe ce lume globala si trista si post-moderna si prea recenta traim, mai nostalgicilor, mai? Ca eu nici nu mai pot sa mai ma uit la meciul asta, ca olandezii nu joaca in portocaliu, deci nu sint olandezi

ÎN TIMPUL

Ei, de-aia e frumos folbalul, goddamit. Ce gol!

***

Au mutat astia Macondo in Brazilia. Ploua de zici ca-i Romania primavara, cind se face prima recolta de inundatii finantate cu fonduri europene

***

Egzista Dumnezeu. Si in seara asta e portocaliu, desi e imbracat in albastru

***

Ma voi oftica absolut guvernamental daca Olanda nu bate in seara asta. Merita 134%. Spaniolii au profitat de favoritismul unui arbitru mediocru. Iar Olanda a dat doua goluri de legenda. In seara asta sintem toti portocalii in suflet, dar nu pedelisti, da?

***

Ce ti-e si cu tehnologia asta. Sintem deja consumatori la doua ecrane. Cu unul privim, cu unul tastam si interactionam. Si desi sintem mai cu totii in casele noastre, cu paharul singuratec de bere sau de rom in mina, vedem - gGOOOOL! 3 - 1! vedem toti impreuna meciul, ca si cum am fi toti laolalta. GOOOOOLLL!!!

***

In sfirsit - in sfirsit!, o echipa care da la poarta sanatos. O arta pentru multi uitata: sa o lovesti sa o faci patrata. Olanda da la poarta de cind lumea, de pe vremea nebunului de Han care dadea gol tot la MOndiale de la mijlocul terenului. Slava Domnului ca mai sint unii care joaca fotbal cum trebuie...

***

Simplu. Trei cuvinte: u-mi-lintza

***

Aaaargh. Nu m-am mai bucurat in halul asta la un meci de fotbal de cind a mincat ultima data Frantza bataie la rugby

***

Robben spala pe jos cu spaniolii. Faza de curtea scolii. 5-1. Asa-ceva-nu-e-posibil

***

Sa opreasca cineva meciul. Chiar daca tin din tot sufletul cu olandezii, totusi a inceput sa mi se faca mila de spanioli

***

Deci cum sa va spun? Deci doamna pom, e simplu: deci noi vrem Cupa Mondiala. Semnat: Iker si cu Czabi

***

Deci de-abia acuma imi dau eu seama si mi se face limpede in cap si e clar de ce s-au imbracat olandezii in albastru: pentru ca in seara asta situatia a fost foooarte albastra pentru spanioli. Saracutzii. #doarunmacel

DUPĂ

Lăsînd gluma la o parte și hăhăiala că a fost Spania măcelărită (ah, ce dureros! ah, ce fabulos!). În seara asta am avut cu toții privilegiul să vedem un meci istoric.

Atît pentru scorul totalmente neverosimil, dar mai ales pentru un reviriment al unor obiceiuri pe care le credeam de mult moarte în fotbalul tacticizat și plictisitor al zilelor noastre: șutul pe poartă, pasa în adîncime a la englezi și virtuozitatea unor pălărieri nebuni, dar măieștri: Robben și van Persie (era să scriu Van Basten –deh, sînt din generația aia care o să spună Van Basten pînă la moarte).

Și mai ales și mai ales un alt obicei pe care îl credeam de mult apus: pofta de joc, îndrăcirea dumnezeiască cu care se duc după minge, vor să facă faze, să dea gol, nu contează că e 3-1, să mai dăm, nu contează că e 5-1, să mai dăm, nu contează că mai sînt 5 minute de joc și i-am zdrobit, să-i mai zdrobim.

Demult n-am mai văzut un meci de fotbal atît de rugbistic în spiritul său.

Iar în seara asta, în sfîrșit, după multe Campionate Mondiale recente în care m-am plictisit absolut oribil, m-am simțit din nou ca în anii 80, cînd fotbalul era fotbal, Maradona era Maradona, Zico era Zico, Platini era Platini, vaca era vacă, iar cravata de pionier era cravată de pionier.

Mersi, Robben! Mersi, Van Persie! Și, evident și mai ales și mai ales, mersi Gullitt și mersi Van Basten

***

.





. Citeste tot...

Acest Macondo de madlenă rotundă și sambadramatică din capul meu de Zico și Socrates

În seara asta, Dan Șelaru ne zgîndăre amintirile. Își aduce aminte care a fost primul său campionat mondial de fotbal pe care l-a văzut: cel din 1974, cu o antenă care prindea sîrbii.

Oamenii bătrîni, sau cel puțin oamenii care au încetat să fie tineri, ăștia cu un picior în midlife crisis, se aseamănă.

La mine primul campionat mondial de care îmi aduc aminte este cel din 1978, din Argentina. Aveam 5 ani, taică-meu instalase o antenă care să prindă bulgarii, cu amplificator cu tot – îmi amintesc și acum ditamai șarpele de cablu coaxial care aducea semnalul de sus din vîrful celor 5 metri de țeavă pînă în camera dependințelor noastre de vară unde se instalase un studio improvizat, televizor plus pat plus scaune plus fotoliu plus restul scrumiere, de venea toată floarea satului de centru de comună Telega, în frunte cu popa, să vază meciurile, printre purici și cuvinte slave pe care încet-încet le-am învățat instinctiv: zăvîrșite, zbîrca, jolt carton, narușenia.

Na că mi le amintesc și acum, după peste 30 de ani.

Pe urmă a venit Campionatul Mondial din 1982, cel din Spania, unde echipa lui Zico și a lui Socrates și a lui Junior s-a înfipt iremediabil în mintea mea de copil de 9 ani, dincolo de alte echipe mari și fabuloase ale acelor ani: Argentina unui Maradona care începea să înflorească, magnifica Franță a lui Platini și Gires, chiar și Germania butucănoasă a lui Rummenige.

Și de atunci am început să țin cu Brazilia, și de atunci Campionatul Mondial de Fotbal are ceva fabulos, mistic, este Macondo al meu sportiv, locul unde plouă cu goluri și cu meciuri la ore ciudate de noapte și cu purici de zgomot alb, de semnal slab de la bulgari, că dobitocii noștri de ceaușiști nu vroiau să corupă mințile românilor cu asemenea tîmpenii capitaliste, deci decadente și inutile și care împiedicau oamenii să îndeplinească planul cincinal în patru ani și jumătate.

Și iată că au trecut 30 de ani, farmecul și mistica acestui Campionat Mondial a trecut, nu mai sînt nici eu copil, nici fotbalul nu mai are acea naivitate copilăroasă și frumoasă a anilor 80. Și totuși țin în continuare cu Brazilia, deși demult fotbalul nu mai îmi stîrnește nici un fior, mă doare la bască, rugby-ul l-a înlocuit în capul meu de copil de 40 de ani.

Și totuși Campionatul Mondial rămîne ceva deosebit, chiar dacă a devenit o mașinărie infernală comercială. Și îmi aduc aminte de Zico și de Socrates și mă uit la croați cum se încălzesc deja pe teren și mă uit la ceas, e 22:41, mai sînt 20 de minute și începe nebunia, și îmi amintesc de Fortaleza, locul acela sălbatic și cîinesc și fabulos de la Ecuator unde sărăcia și farmecul naturii își dau mîna într-un dans rău, necruțător,

Și spun: să înceapă samba.

Hai Brazilia! Echipa inimii mele de copil. Știu că nu mai meritați să mai țin cu voi, și totuși țin, și totuși meritați, chiar dacă nu mai meritați.

Hai Brazilia! Pentru Zico și pentru Socrates și pentru golul ăla absolut nepămîntean dat lui Dasaev.

Hai Brazilia. Venceremos sau murim. Mama lor... Mama voastră. Mama noastră. Mamă, mamă... :)





. Citeste tot...

Trist, but sad :(

Voi va dati seama daca mincam bataie de la argentinieni ce vuia FB-ul de imprecatii si jelanii si bombaneli si negativisme romanesti?

Asa, ca am facut un egal mare, chiar daca meciul a fost anost (da, a fost gol regulamentar, mingea nu iesise), nu mai face nimeni spume pozitive la gura.

Asa sintem noi: degraba saritori la catastrofa si negativism, placizi si cirpe si tacutzi si mofluzi cind e vorba sa discutam de cele bune :(



. Citeste tot...

“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...

aka
Despre tricouri, împușcături în public and priceless nostalgia

I’m a late bloomer, după cum ar spune Joyce, din care de altminteri n-am citit o iotă, o filă, un paragraf, fie-i țărînă ușoară, fie-mi decizia corectă.

Și asftel, fiind eu pe la nel mezzo del cammin di nostra vita, mama ei de vită, m-am apucat pe la 35 de ani și restul 38 de ani de rugby, respectiv de aikido.

Încet și trist, ca la văduve. Mediocru și cu burtică și chelie, cum îi șade bine sociologului preocupat de putere și prins în mrejele mediocrității, ale mermelelii, ale lui “prea tîrziu”. Dacă Bourdieu juca în tinerețe și a ajuns ce-a ajuns, măcar la 40 de ani să știm să dăm și noi un placaj, căci ca Bourdieu e clar, nu voi ajunge.

Principala consecință a faptului că m-am apucat de sport cînd alții se lasă este faptul că am făcut o colecție deosebită de tricouri.

Tone de tricouri, bune, proaste, largi, maro, lălîi, prea strîmte. Unele, puține, schimbate la marginea terenului. Da, am făcut și de-astea. Murdare mermelite pline de noroi și de sudoare. Priceless. Restul pînă la o tonă, cumpărate.

Evident că cele mai multe nu-mi vin bine, dar baba suferă la placaj, chiar și cînd stă pe margine. Răutăcioșii spun că de la burtă. Eu, mai modest, dau vina pe soartă.

Flo, distinsa-mi soție și restul nevastă, e disperată de cîte bulendre absolut inutile zac prin cotloanele tuturor dulapurilor noastre. După ce că n-avem suficient spațiu, știți voi, la o casă de om niciodată n-ai suficient spațiu, îl mai aglomerez și eu cu rahaturi de-astea eftine și proaste și – the horror! – din plastic.

Din aceste tricouri evident că port undeva aproximativ exact 10%, cu marja de oroare aferentă unei gîndiri strălucit probabilistice. Restul adună praful.

În mod periodic Flo încearcă să mă convingă să le duc naibii la Telega, măcar să adune praful acolo, că e destul praf și la Telega, de la încălzirea asta globală.

În mod periodic eu mă prefac strategic că renunț la cîte unul, doar ca celelalte să supraviețuiască în jurul meu, la București, fix acolo unde evident că nu prea am ocazii să le port, mai ales de cînd mi-am ales uniforma cămașă albă și butoni, să fiu gigea mos la televiziunile isteroide și indispensabile și multe.

Mai ales și mai ales am un tricou roșu ca cocoșu pe care scrie Cymru, preferatul meu, dar care mai degrabă încape pe Shane Williams decît pe mine. Calitate fabuloasă, priceless, fix modelul pe care-l purta Țara Galilor acum vreo 10 ani.



Tot ce vrei de la el, în afară de mărime. Dar era singurul, damn it. Evident că nici nu m-am gîndit. De cum l-am văzut, am zis: ăsta e al meu, măcar de-l port doar pe o mînecă.

L-am zărit și imediat cumpărat într-o prăvălie obscură dintr-un tîrg obscur al obscurei provincii cucerite Țara Galilor, locul unde nu se întîmplă nimic, în afară de improbabilul fapt că amărîții ăia sînt unii dintre ei chiar mai săraci decît unii dintre amărîții de noi.

Cred că de fapt îl aștepta în vitrină pe Shane Williams, căci din vitrină l-am luat, de pe manechin. Avea urme vizibile de praf. Băbuța de la magazin s-a speriat de două ori, prima dată cînd am intrat o hoardă de barbari estici la ea în minuscula-i prăvălie, a doua oară cînd am pus-o să-l dea jos de pe manechin.

E clar ce gîndea baba, i se citea în ochi: poate nu viol, dar clar ceva tîlhărie. Mai ales că era și Măslină cu noi. Poate chiar și viol, cine știe? Păcat, am dezamăgit-o. Măslină n-a violat-o. Nici Ciocionoiu, nici Turcu (adicătelea eu) n-am tîlhărit-o. Doar am cumpărat tricoul. Ce barbari patetici...

Tricoul cu Cymru nu mai mă încape. Aș da orice, inclusiv toată colecția mea de benzi desenate și de manuale tehnice SPSS, să mă mai încapă, dar slabe speranțe. Promit să ies cu el într-un weekend la televizor, să mă fac de rușine singur, mama mea de sociolog cu burtă.

Tot de acolo mai am un tricou roșu, de-ăla de cîrpă eftină, bagi mîna mai zdravăn în el îl faci bucăți. Dar mesajul este priceless, cum ar zice reclama: I side with two teams – Wales and whoever plays against England. Priceless, după cum v-am spus. Nu-l scot la pensie, măcar de se face varză pe mine.

Restul, unul cu Springbocks, bun toamna pe răcoare, că e gros. Material de calitate. Dar s-a terfelit de la atîta spălat. Păcat. Niște bestii, sud-africanii ăștia. Nu țin cu ei, dar îi respect. Și fac tricouri bune.

Și evident că în afară de ăla cu Cymru am unul, ba nu, mai recent chiar două, cu All Blacks. Unul de-ăla strălucitor de plastic, mulat –ah! ce se vede burta prin el! - modelul de acum cîțiva ani ,chiar înainte să se fi reintrodus gulerașul ăla de prost gust alb, care merge la stilul polo, cel din anii 80-90, dar nu și la turbo-atomicele astea de după 2000.

Cînd îl trag pe mine mă visez aproximativ 10 secunde Carter și încă 20 de secunde Mealamu. Și pe urmă evident că-mi trece, noroc că noi ăștia nemernicii de sociologi sîntem totuși niște persoane cu un simț al autocontrolului și autoevaluării ceva mai ridicat decît media. Ceva. Marginal mai ceva. Aș vrea totuși să pot juca precum Mealamu.

Doar că nu prea-mi vine să-l port pentru că și ăsta în mod inevitabil îmi scoate burta în evidență. Nu știu cum dracu le fac ăștia, mama lor de capitaliști veroși, dar toate tricourile pe care le cumpăr și care încerc cît de cît să-mi fie măsura potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte, au un defect din fabricație: au burtă.

Cred că cineva acolo sus are ceva cu mine și le dă ordin veroșilor capitaliști producători de tricouri să le facă cu burtă. După cum vă spuneam: soarta.

Mai am unul, cumpărat recent, în primăvara asta, care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, marginal mai înțelept, datorită laboriosului proces de învățare și eroare, știm cu toții că numai boul e consecvent, eu noroc că mi-s doar berbec, deci care de cînd m-am făcut eu un pic mai înțelept, acum aproximativ vreo trei luni, m-am învățat să-l iau un pic mai mare, să ascunză burta.

E un model de colecție, teoretic modelul în care au jucat Sean Fitzpatrick și restul zeilor în 1987, la prima ediție a Campionatului Mondial de Rugby, cînd au și cîștigat finala. De-ăla de bumbac, polo, cu guleraș de-ăla desuet ca la cămașă, un pic larg, să poți să apuci de el, nu ca sărăciile astea din ziua de azi de zici că-i costum de înot, nu tricou de rugby. Doar că l-au stricat, mama lor de capitaliști veroși, i-au fript o sărăcie de trăirism eftin pe mijloc, au scris Haka Challenge, ceea ce evident că nu scria acum 20 de ani pe burta lui Fitzpatrick. Pardon, pe piept. Doar eu am burtă. Restul lumii are pectorali.

Oricum, n-a contat. Scrie o tîmpenie pe el, dar nu se pune. Evident că l-am cumpărat, deși a costat o gălăgie imposibilă de bani. Nici măcar Flo nu știe cît a costat, n-are rost să vă spun aici, poate îi spuneți și-mi stricați concediul.

Dar nu ăsta este totuși tricoul de suflet, nici măcar ăla cu Cymru – v-am spus că nu mai mă încape? Ci alt tricou pe care l-am cumpărat în ziua aia memorabilă alături de tricoul de colecție All Blacks.

Un tricou fabulos, exemplar, cel mai foarte perfect tricou pe care îl poate purta cineva vreodată. Tricoul în care sînt îmbrăcat în momentul de față, cînd scriu aceste rînduri, în holul hotelului sindicalist și mediocru în care îmi petrec ultimele zile de libertate, înainte de 1 septembrie.

Tricoul în care Edson Arantes do Nascimento a cîștigat a treia oară Cupa Mondială, ridicînd-o deasupra capului și ducînd-o pentru totdeauna acasă. Evident, pînă a fost furată.

Cuuum? Fotbal? Turambare, te-ai stricat la cap? Parcă ție nu-ți plăcea folbalul. Nu că nu-ți plăcea, mai mult: îți repugna.

Da, bre, îmi repugnă. Îmi repugnă în continuare. Doar că îmi repugnă doar tîmpeniile astea mermelite care se întîmplă aici la noi, în Rromânica isterică, becalismele noastre eftine, mama lor de becalisme. În rest, să nu creăm confuzii: fotbalul rămîne fotbal.

Iar tricoul despre care vă vorbesc nu este fotbal. Nu este doar fotbal. Ci mult mai mult. Legendă. Nostalgie. Copilărie.

Dacă e vreo echipă pe care să jur pînă la moarte, este echipa începutului de ani '80 a Braziliei, perioadă în care se întîmplau simultan mai multe lucruri.

În primul rînd eram copil, deci influențabil și naiv și entuziast. Ah, damn it, ce vremuri. Acum sînt doar influențabil și naiv. Am pierdut ceva pe drum: entuziasmul. Cinismul, boala profesională a sociologilor.

În al doilea rînd, meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal le urmăream la televizorul cu purici, adică în regim samizdat, la bulgari. La noi în cămăruțele dependinței din curte, într-un corp separat în curte la ai mei la Telega. Eram singurii din sat care aveam antenă de bulgari, căci taică-meu era inginer electronist priceput încă de pe vremea aceea.

Drept pentru care veneau oamenii și băieții satului la noi acolo aproape ca la stadion, Douăzeci, treizeci, claie peste grămadă în încăperea aceea mică, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că n-are de ce să-l ierte, a păcătuit cu măsură, de-alea de se spală repede, cu agheasmă.

Și popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, dormea în fotoliul de onoare, și restul urlau entuziaști cînd dădea Sócrates sau Zico sau Platini sau Boniek gol. Și dacă se strica imaginea taică-meu ieșea repede afară să învîrte de antenă, o pusese pe o țeavă lungă, să urce suficient cît să sară coama acoperișului, dar să și poată să o manevreze fără să fie nevoie să urce pînă sus.

Și taică-meu învîrtea încet-încet de antena aia cu 5 sau 7 sau 8 elemenți din țeavă de aluminiu, și cei dinăuntru urlau “Așa! Așa! Las-o așa!”, dar evident că era prea tîrziu, taică-meu deja trecuse cu cîteva grade dincolo de poziția optimă, iar trebuia să o aducă ușor-ușor înapoi. Și pînă la urmă îi găsea poziția, cu greu. Era mai complicat decît să găsești punctul G.

Dar, la fel ca și la punctul G, zău dacă nu se merita. Purecii televiziunii de stat bulgare comuniste dar mai puțin comunistă decît a noastră erau cu aproximativ 37,63% mai puțini și parcă-parcă se vedea mai bine, niște umbre alb-negru care plimbau voioase bășica prin soarele spaniol, niște zei, niște fotbaliști, timp în care noi din penumbra balcanică și comunistă ne bucuram aproximativ și copilăresc și cu purici, căci așa erau anii 80: aproximativi și copilărești și cu purici. Lumini și umbre, cum ar zice Florin Călinescu.

Și în al treilea rînd, last but certainly not the least, adicătelea pe românește mai ales și mai ales, brazilienii anilor aceia chiar erau niște zei. Sócrates Zico Júnior Serginho Oscar Leandro Éder Falcão. Niște zei luzări, evident, că nici n-au trecut de grupe. Dar ce zei! Zeii copilăriei mele, damn it.

Mult mai zei decît argentinienii avîntați ai lui Kempes și mai tîrziu ai lui Maradona. Mult mai zei decît francezii talentați și aproape la fel de luzări ai lui Platini și Girese și Battiston. Mult mai zei decît nemții eficienți ai lui Rummenigge și Littbarski. Clar și evident muuult mai zei decît ciumeții de pomanagii destructivi ai lui Dino Zoff și Gentile și Scirea și Paolo Rossi, nemernicul de Paolo Rossi. Mama lui...

Și din toate aceste motive, în ziua aceea deosebită din primăvara anului ăsta post-modern și colorat și globalizat 2013, cînd stăteam eu în supermarketul din capătul bulevardului Paulista despre care pînă atunci nu auzisem decît în telenovele, uite așa de-aia am cumpărat eu un teanc de tricouri imposibil de scumpe pentru niște amintiri imposibil de priceless.

Unul purtat de All Blacks în 1987, pentru sufletul meu. Dar ăla a fost ultimul, la coadă.

Pentru că primul pe care evident că mi-au picat ochii la acea tarabă specializată în tricouri de fotbal de colecție imposibil de scumpe era tricoul Braziliei din 1982. Inițial îl vroiam pentru mine, evident. Dar mi-am dat seama curînd că trebuie să i-l cumpăr lui taică-meu, pentru că pentru el a contat și mai mult echipa aceea.

Și uite așa i l-am luat lui. Mi l-am rupt pe Sócrates de la inimă, i l-am luat lui taică-meu (și apoi, gîndindu-mă eu mai bine, și lui unchi-meu unul, că doar sînt frați, da?) și drept consolare mi l-am pus în loc pe Pelé, tricoul Braziliei din anii 70. Pelé, cel pe care nu l-am văzut jucînd niciodată în direct, dar pe care îl recunosc drept cel mai foarte perfect, mult dincolo de Maradona și de Messi și de tot restul străluciților.

Tricoul în care sînt acum, cînd vă scriu aceste rînduri imposibil de priceless despre fotbal și copilărie și Brazilia.

Pe urmă am mai luat încă unul pentru taică-meu, să aibă și din anii 70. Tricoul lui Johan Cruyff din 1974, ăla în care el era o asemenea vedetă încît și-a permis să le ceară celor de la Adidas să îl plătească pentru faptul că le poartă tricoul – ce tupeu pentru vremurile acelea! – iar cînd cei de la Adidas evident că i-au dat cu flit atunci le-a dat și el cu flit și le-a spus celor de la echipă să descoasă una din cele trei dungi de pe umăr, că el nu le face reclamă nasoilor de capitaliști veroși care vor celebritate de-a moca. Prima vedetă a fotbalului comercial, după cum vă spuneam.

Și uite așa tricoul lui Cruyff a avut doar două dungi. Mama lor de luzări geniali, olandezii, portocala mecanică. Zău dacă taică-meu nu merita așa ceva. Evident că nu m-a lăsat inima să nu i-l cumpăr și pe ăla. Prea mi-l prezentase vînzătorul cu mare pricepere. Prea era situația deosebită, cu fiori de nostalgie și cu împușcături cu un etaj mai jos.

Și bine am făcut că i l-am luat. De fiecare dată cînd cobor pe la ei, fie în ăsta îl găsesc îmbrăcat, fie în ăla al Braziliei din anii 80.

Și pentru că taică-meu avea două tricouri și eu aveam două tricouri, nu se putea ca unchi-meu Nenicu să nu aibă și el tot două tricouri. Și nu se putea tricou mai potrivit pentru el decît unul cu Ayrton Senna, idolul lui, căci lui unchi-meu îi place la nebunie Formula 1.

Și uite așa am cumpărat eu șase tricouri imposibil de scumpe. Vă rog eu să nu mă spuneți lui Florentina. Evident că știe că le-am cumpărat. Evident că nu știe cît am dat pe ele. Zău dacă am mai cheltuit iresponsabil banii pe altceva în Brazilia, în afară de tricouri și de mojito și de cărți și de bilete de mers la grădina zoologică. Și la Muzeul Fotbalului.

Șase tricouri imposibil de scumpe pentru șase cauze imposibil de priceless.

Iară despre felul în care le-am cumpărat, absolut remarcabil și imposibil de incredibil, singura dată în viața mea cînd am auzit împușcături în public, cu un etaj sub mine, eu eram la etajul doi și mă apucase amețeala ce tricouri mișto am la nasul meu, iar sub noi un etaj mai jos dintr-o dată au început împușcăturile și lumea s-o ia la goană și să urle, o poveste întreagă în sine, asta dragii moșului vă promit că vă voi povesti data viitoare.

Evident dacă va mai fi o dată viitoare, pentru că vă scriu din ultimele mele zile de libertate și huzur, dinainte de 1 septembrie. Să vă rugați pentru fratele Turambar. S-ar putea să dea colțul, să se facă om serios. Mama lui de iresponsabil. Vorba albumului din anii 70: John Barleycorn Must Die. Turambar should die, he’s too crazy for what’s about to come.

Drept pentru care închei și fie mă ridic și mă duc la plajă, din acest hotel sindicalist de sfîrșit de vară românească, fie mă apuc să termin un raport de cercetare pe care trebuia să-l termin înainte să plec în concediu. Flo și cu Andra deja s-au dus la plajă, soarele stă să crape norii de litoral românesc sindicalist și mediocru. Iar eu cred că stau să crap o bază de date SPSS. A dracu’ realitate, cum nu scapi de ea nici la plajă, în conced, în ultimele zile de libertate înainte de 1 septembrie.

Aceasta îmi este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez. Și să-mi pice părul și să-mi cază burta și chiar și alte extremități corporale dacă tot ce v-am povestit n-a fost adevărat. Mai ales dragostea pentru tricoul cu Cymru, pentru Zico, pentru Sócrates, pentru Pelé, pentru taică-meu, pentru unchi-meu, pentru maică-mea, pentru Flo, pentru Andra, pentru Marta și mai ales și mai ales dorul de copilărie.

...“Așa! Așa! Las-o așa!”. Dar evident că era prea tîrziu...





. Citeste tot...

Socrates nu mai da pase

Gata: finita la comedia. Socrates a murit. Cucuta batrinetii si a bauturii, mama ei de bautura, i-a umplut cupa, matzele, trupul.

De fapt, n-a murit. Doar s-a retras la vestiare...

Dumnezeu sa-l odihneasca! Unul din cei care ne-au bucurat copilaria. Farmecul jocului sau de fotbal nu stiu daca mai este egalat de 10 persoane pe lumea asta. Y compris Pele si Maradonna.

:(



Citeste tot...

SENZATIONAL!!! Mutu a semnat cu Real!

Sa nu ziceti ca nu ma ocup de subiectele cu adevarat importante pentru lume si viata...

Romani, va ordon: intorceti-va din vacanta! Se apropie sfirsitul lumii, evenimentul trebuie sa va gaseasca la post, pregatiti pentru analiza, comentarii si concluzii editoriale.

:) :p

Citeste tot...

Fiecare din noi are un pic de Socrate in el. Cu s la sfirsit

Inevitabil, fiecare dintre noi ratează contemporaneitatea cu o mare echipă - de fotbal sau de altceva.

Nici eu n-am apucat Italia lui Piola, Brazilia lui Didi, Ungaria lui Kocsis, Germania lui Fritz Walter sau Uruguayul lui Schiaffino.

Cronicarii sunt în general de acord că premiul pentru estetică ar trebui decernat Braziliei lui Tele Santana, antrenor fără precauţii, însufleţit de veneraţia pentru filigran, călcâi şi deviere.

Socrates, Falcao şi Zico compun una dintre superbele triplete de mijlocaşi ai lumii, iar meciurile lor de la CM din Spania au fost deserturi în toată regula.

Brazilia aceea, deşi eliminată în grupa semifinală de Italia, mi s-a părut peste Olanda din 1978, [...]

Radu Paraschivescu, interviu Adevarul



Un articol, aici.

Imagini, in cele ce urmeaza.

Citeste tot...

Cum trebuie lovita, sa plinga

Adica, pentru a nu genera confuzii: cum trebuie lovita mingea, sa plinga mamitzica portarului.

Cum? Simplu: cu stingul.

Doamnelor si domnilor, are totusi si fotbalul asta frumusetea lui. Cu conditia sa fie jucat de brazilieni.

Deci, doamnelor si domnilor, ashadar si prin urmare, va introduc in casa Dvs. un monstru cu multe picioare: Roberto Carlos.

Enjoy!



Citeste tot...

Omenesc. Prea omenesc

Fotografia este o arta.

E o afirmatie de o banalitate atit de profunda, incit, in mod paradoxal, foarte multora le scapa aceasta constatare.

Fotografia este un instrument al sociologului. O alta afirmatie care multora li se pare aiurea, si totusi nu este.

Fotografia poate fi de o sensibilitate sfisietoare. Sa dezvaluie radacina, esenta, textura, the bare threads of reality si sa le innobileze cu asupra de sens, de semnificatie, de adevar suplimentar si inutil.

Fotografia poate fi o poarta spre intzelepciune. Ochiul care deschide poarta creierului. Gura de noima vizuala care iti potoleste setea.

Fotografia, azi, dragi prieteni, vorbeste despre fotbal. Si despre viata. Si despre banalitate si firesc si despre prea greaua povara a patimii inutilitatii necesare. Despre joc si despre lume si viata si despre zilele insorite innorate insipide stralucitoare ploioase innegurate de duminica in care o lume intreaga, o Europa intreaga, joaca joaca cea anonima si totusi atit de necesara.

Doamnelor si domnilor, va prezint astazi o bijuterie care cu siguranta i-ar place si lui Radu Cosasu, si lui Constantin Noica. Un fotograf olandez, Hans van der Meer, care croseteaza din lumini si culori si forme si forme in fuga viata fotbalistului anonim de pe cele sute de zeci de mii de terenuri anonime ale Europei, unde jucatorii anonimi si lipsiti de stralucire, banali si nesemnificativi, cei de-o seama si de-o carne si de-o pricepere si de-o fiinta cu noi, fratzii nostri intru patima, joaca in ligile mici europene, prin campionatele judetene ori cantonale ori locale, pe o puzderie de terenuri lipsite de tribune, aflate la ingemanarea cu natura cea salbatica ori anosta, cu tarmurile de mare ori cu terenurile de porumb, de linga biserica ori de linga coasta padurii ori de linga matzele de fier ale rafinariei.

Fotbalul in esenta sa, asa cum a fost inventat el acum aproape 200 de ani in forma sa moderna. Fotbalul lumii obisnuite, al terenului la care nu prea se vede marcajul, al galmelor si denivelarilor in care iti rupi gleznele, al caprioarelor de dincolo de corner, al plasei care cade de-a valma din bara portii, al mingilor scapate in canalul de irigatii, al frunzelor uscate de toamna imprastiate pe teren, al chilotilor prea largi si al tricourilor lalai, al arbitrilor de 55 de ani cu burta si chelie, al shoproanelor de la marginea terenului unde isi tine ingrijitorul sculele si masina de tuns iarba.

Fotbalul cel prea firesc, oameni buni, prea lumesc, prea omenesc, cel de dinainte de preamarire si de superbie si de bani si marketing si de sutele de mii de wati ale nocturnelor. Fotbalul asa cum a fost si cum trebuie sa fie: un sport de anonimi, jucat de anonimi, cu patimi anonime, bicisnice, vremelnice si shui.

Un sport de oameni pentru oameni.

Oameni. Asta este cuvintul cheie. Oameni. Nu iarba. Nu minge. Nu arta. Nu geografie ori natura. Oameni. Multi oameni infratziti de aceleasi vremelnice patimi, in drumul lor de la tinerete catre batrinete, catre moarte si putreziciune si ingropare si uitare. Oameni.

Restul e parere.

Priviti oamenii. Admirati oamenii in frumusetea lor bicisnica, vremelnica, normala, anonima, in carnea lor de fiinte multe si interschimbabile, in trupul lor de viata de hoarda de haita de grup de multime de popor de populatie de fiinte vii.

Oameni. De aici incepe sociologia. De la fiorul de incintare pe care astfel de fotografii ti-l dau, dincolo de celalalt fior, al esteticii, al frumusetii, al frunzelor vestede cazute peste iarba. De la fiorul constientizarii fraternitatii, asemanarii, formei, structurii, repetitiei.

Oameni.

Oameni povestiti desenati intrupati fotografiati de Hans van der Meer.

Courtesy of Dragos Bora.

















PS: Duceti-va neaparat pe site-ul lui si vedeti toata seria de fotografii. Sint de o diversitate fabuloasa, de la banal la pitoresc, de la frig la cald, de la zgura la iarba si la nisip, din Romania pina in Portugalia si din Suedia pina in Italia. Neaparat duceti-va... Citeste tot...

la vita e bella!

yes! yes yes yes YEEEESSS!

Macaronarilor, go home! Acasa, macaronarilor! Acasa, la mama voastra de nasoi.

Anque tutto, la vita e bella, no?

:D :D :D Citeste tot...